"Jocul lui Ender" - читать интересную книгу автора (Card Orson Scott)

Capitolul 4 CĂLĂTORIA

— Cu Ender va trebui să menţinem o balanţă delicată. Să-l izolăm suficient ca să rămână creativ, altfel se va adapta sistemului de aici şi-l vom pierde.

În acelaşi timp, trebuie să ne asigurăm că-şi va dezvolta din plin capacităţile de conducere.

— Va conduce, dacă va merita să fie avansat.

— Nu-i atât de simplu. Mazer Rackham şi-a putut conduce micuţa flotă la victorie. Până la declanşarea următorului război, se vor aduna prea multe, chiar şi pentru un geniu. Prea multe nave. Trebuie să-şi conducă subordonaţii cu mână sigură.

— Ce grozav! Să fii geniu şi amabil.

— Nu amabil. Dacă va fi amabil, gândacii ne vor termina.

— Deci îl vei izola.

— Până ajungem la Şcoală, voi avea grijă să fie complet separat de restul băieţilor.

— Nu mă îndoiesc. Abia aştept să ajungeţi aici. Am vizionat înregistrarea conflictului cu Stilson. Nu vii cu un băieţel drăgălaş…

— Greşeşti. E foarte drăgălaş. Dar nu-ţi face griji. Vom rezolva problema cât ai bate din palme.

— Uneori mă gândesc că-ţi face plăcere să faci bucăţi geniile astea mititele.

— E şi asta o artă, iar eu sunt foarte, foarte priceput. Dar chiar să-mi facă plăcere? Mda, poate. Mai ales atunci când bucăţelele se remontează şi iese altceva mai bun.

— Eşti un monstru.

— Mulţumesc. Asta înseamnă şi-o gradaţie?

— Doar o medalie. Bugetul nu-i infinit.

Se spune că imponderabilitatea poate provoca dezorientare, mai ales la copii, care nu stăpânesc încă sensul direcţiei. Însă Ender era dezorientat chiar înainte de a părăsi gravitaţia Pământului. Chiar înainte de lansarea navetei.

Erau cu toţii nouăsprezece băieţi. Umpluseră mai întâi autobuzul, apoi ascensorul. Vorbeau, glumeau, se lăudau şi râdeau. Ender rămăsese tăcut. Văzuse cum îi observau Graff şi ceilalţi ofiţeri. Îi analizau. „Tot ceea ce facem înseamnă ceva”, pricepu Ender. „Faptul că ei râd. Faptul că eu nu râd.”

Se jucă puţin cu ideea de a încerca să se comporte la fel cu restul băieţilor. Nu-i venea însă în minte nici o glumă şi nici una de-a lor nu i se părea amuzantă. Indiferent de sursa veseliei lor, Ender nu putea găsi o stare aidoma înăuntrul său. Era speriat şi teama îl făcea serios.

Îl echipaseră într-o uniformă-combinezon; era straniu să nu porţi o centură în jurul mijlocului. Astfel îmbrăcat, se simţea parcă în pielea goală. Peste tot se vedeau camere TV, cocoţate de parcă ar fi fost nişte animale pe umerii unor bărbaţi care se plimbau peste tot. Indivizii se mişcau lent şi felini, ca imaginile să fie cât mai bune. Ender îşi dădu seama că şi el începuse să umble ca ei.

Se închipui acordând un interviu televiziunii. Prezentatorul întrebându-l: „Cum vă simţiţi, domnule Wiggin?” „Destul de bine, doar flămând.” „Flămând?” „Ah, da, nu ai voie să mănânci timp de douăzeci de ore înainte de lansare.” „Ce interesant, nu ştiam acest amănunt.” „De fapt, toţi suntem destul de înfometaţi.” Iar în tot acest timp, pe durata interviului, Ender şi reporterul aveau să umble înainte şi înapoi prin faţa operatorului, cu paşi lenţi şi felini. Pentru prima dată, băiatului îi veni să râdă. Zâmbi. Cei de lângă el râdeau chiar atunci, din alt motiv. „Au crezut că râd de gluma lor”, îşi spuse Ender. „Însă eu mă amuz de ceva mult mai caraghios.”

— Urcaţi pe scară unul câte unul, vorbi un ofiţer. Când ajungeţi la un rând cu locuri goale, ocupaţi-l. Nu există locuri la geam.

Era o glumă. Ceilalţi băieţi râseră.

Ender era printre ultimii, deşi nu chiar ultimul. Camerele TV continuau să transmită. „Oare Valentine mă va vedea dispărând în navetă?” Se gândi să fluture braţul, să alerge la camera mare şi să-l întrebe: „Pot spune Valentinei «La revedere»?” Nu ştia că, dacă ar fi făcut aşa ceva, episodul urma să fie cenzurat, deoarece se presupunea că toţi băieţii ce aspirau la Şcoala de Luptă erau nişte eroi. Nu duceau dorul nimănui. Ender nu avea habar de cenzură, totuşi ştia că ar fi fost o greşeală să fugă spre camera TV.

Traversă pasarela scurtă până la uşa navetei. Observă că peretele din dreapta lui era mochetat, aidoma unei podele. Acolo începu dezorientarea, în clipa când se gândi la perete ca fiind o duşumea, avu senzaţia că el mergea pe un perete. Ajunse la scăriţă şi văzu că suprafaţa verticală dinapoia ei era, de asemenea, mochetată. „Urc în susul podelei. Mână cu mână, pas cu pas.”

Apoi, ca amuzament, îşi imagină că de fapt cobora în josul peretelui. O făcu aproape instantaneu, mental, autoconvingându-se de inexistenţa gravitaţiei. Se pomeni strângând cu palmele scaunul, deşi gravitaţia îl apăsa cu fermitate în el.

Ceilalţi băieţi mai ţopăiră o vreme pe scaunele lor, împingându-se, trăgându-se şi ţipând. Ender examină atent centurile şi-şi dădu seama cum trebuiau aşezate ca să-l fixeze de umeri, de mijloc şi printre picioare. Îşi închipui nava atârnând cu susul în jos, de curbura inferioară a Pământului, ţinută cu fermitate de degetele uriaşe ale forţei gravitaţionale. „Dar vom scăpa din ele”, se gândi. „Vom cădea de pe această planetă.”

Nu înţelese atunci semnificaţia ideii. Mai târziu însă, avea să-şi amintească cum, chiar înainte de-a părăsi Pământul, se gândise pentru prima dată la acesta ca la o planetă oarecare, nu neapărat lumea lui natală.

— Aha, le-ai dat deja de capăt, remarcă Graff.

Stătea pe scăriţă.

— Nu veniţi cu noi? întrebă Ender.

— De obicei nu cobor pe planete pentru recrutări, răspunse colonelul. Sunt un fel de şef pe acolo. Administratorul Şcolii. Ca un director. Mi-au atras atenţia că trebuie să mă întorc, altfel îmi pierd slujba.

Zâmbi.

Ender surâse şi el. Se simţea bine în prezenţa lui Graff. Era un om bun. Şi era directorul Şcolii de Luptă. Se relaxă puţin. Avea să aibă un prieten acolo.

Băieţii care încă nu-şi puseseră centurile erau acum fixaţi cu ele. Rămăseseră aşa o oră, în timp ce un monitor le prezentă traiectoria navetei, istoria zborurilor spaţiale şi posibilul lor viitor cu marile nave FI. Extrem de plictisitor. Ender mai văzuse asemenea filme.

Numai că atunci nu fusese fixat într-un scaun al navetei. Atârnând cu capul în jos sub globul pământesc.

Lansarea n-a fost rea. Se speriase puţin. Câteva zgâlţâituri, câteva clipe de panică la gândul că putea fi şi prima lansare eşuată din istoria navetei. Din filme nu-şi dăduse seama câtă violenţă puteai simţi, întins pe spate într-un fotoliu moale.

Apoi totul se linişti, şi într-adevăr atârna în ceruri, lipsit de orice greutate.

Dar deoarece se reorientase deja, nu fu surprins când Graff apăru pe scăriţă cu spatele, de parcă ar fi coborât spre botul navetei. Nici nu se simţi şocat, când colonelul îşi strecură picioarele sub o treaptă şi se împinse cu braţele, aşa încât se balansă în poziţie verticală, ca într-un avion obişnuit.

Pentru unii, reorientarea însemna prea mult. Un băiat icni, Ender înţelese de ce nu avuseseră voie să mănânce absolut nimic cu douăzeci de ore înainte de lansare. Voma n-ar fi fost prea amuzantă în imponderabilitate.

Însă pentru el, jocul cu gravitaţia al lui Graff era distractiv. Îl împinse chiar mai departe, imaginându-şi că bărbatul atârna cu capul în jos de pe culoarul central, apoi că stătea perpendicular pe un perete lateral. Gravitaţia putea funcţiona în orice direcţie. „În orice direcţie doresc eu. L-aş putea face pe Graff să stea în cap, fără ca el s-o ştie.”

— Ce ţi se pare aşa caraghios, Wiggin?

Glasul colonelului era răstit.

„Oare ce-am greşit?” se întrebă Ender. „Am râs prea tare?”

— Ţi-am pus o întrebare, soldat! lătră Graff.

„Ah, da! Acesta e începutul instrucţiei.” Ender văzuse câteva filme militare, şi întotdeauna se răcnea din plin la începutul instrucţiei, înainte ca soldatul şi ofiţerul să devină prieteni buni.

— Da, domnule, rosti el.

— Atunci, răspunde!

— M-am gândit cum aţi atârna cu capul în jos. Mi s-a părut caraghios.

Acum i se părea o imbecilitate, sub privirile reci ale lui Graff.

— Pentru tine o fi caraghios. Mai gândeşte cineva la fel?

Murmure negative.

— Şi de ce, mă rog, nu este? Graff îi privi dispreţuitor. Cretini, asta avem în navetă! Imbecili cu mintea cât bobul de mazăre. Unul singur dintre voi a avut inteligenţa să-şi dea seama că, în imponderabilitate, direcţiile sunt acolo unde doreşti tu să fie? Pricepi asta, Shafts?

Băiatul încuviinţă.

— Ba n-ai priceput nimic. Bineînţeles că nu. Nu numai că eşti prost, dar şi mincinos! În naveta asta există un singur băiat cu creier, şi acela este Ender Wiggin. Uitaţi-vă bine la el, gogomanilor! El va ajunge comandant atunci când voi abia veţi ieşi din scutece. Pentru că el ştie cum să gândească în imponderabilitate, pe când voi de-abia vă abţineţi să nu vomitaţi.

Totuşi nu aşa trebuia să continue filmul. Graff ar fi trebuit să-l muştruluiască, nu să-l numească cel mai bun. La început, ei doi trebuiau să fie duşmani, pentru a deveni prieteni mai târziu.

— Cei mai mulţi dintre voi or să dea chix. Obişnuiţi-vă cu ideea, picilor! Cei mai mulţi vor sfârşi în Şcoala de Front, pentru că n-aveţi creieri pentru pilotajul în spaţiu. Cei mai mulţi nu meritaţi nici măcar costul transportului la Şcoala de Luptă, pentru că n-aveţi valoarea necesară. Unii dintre voi s-ar putea să reuşească. Unii dintre voi s-ar putea să aibă oarecare valoare pentru omenire. Dar nu vă bizuiţi pe asta! Eu fac prinsoare pe unul singur dintre voi.

Brusc, Graff făcu un salt pe spate şi prinse scara cu mâinile, apoi îşi desprinse picioarele de pe treaptă. Stătea în mâini, dacă podeaua era jos. Atârna în braţe, dacă podeaua era sus. Deplasându-şi palmele pe trepte, parcurse rapid culoarul până la locul său.

— Se pare că ai dat lovitura, şopti un băiat de lângă Ender.

Ender clătină din cap.

— Oho, nici măcar nu-mi răspunzi?

— Nu i-am cerut eu să spună toate astea, şopti Ender.

Simţi o durere neaşteptată în moalele capului. Apoi încă una. Câteva chicoteli înapoia lui. Probabil că băiatul din spatele său îşi desfăcuse centurile. Din nou o lovitură. „Lasă-mă!”, se gândi Ender. „Eu nu ţi-am făcut nimic.”

Încă o lovitură. Râsete dinspre băieţi. Graff nu vedea ce se întâmplă? N-avea de gând să-l oprească? Altă lovitură. Mai tare. Îl duru cu adevărat. Unde era Graff?

În clipa aceea, pricepu. Colonelul provocase totul în mod deliberat. Era mai rău decât şmotrul din filme. Când sergentul te chinuia, ceilalţi te simpatizau. Dar când eşti preferatul ofiţerului, eşti urât de toţi.

— Hei, căcăciosule, se auzi o şoaptă dindărăt. Recepţionă o nouă lovitură. Asta-ţi place? Băi, super-creier, asta-i caraghios?

O altă lovitură, atât de puternică încât Ender icni de durere.

Dacă totul fusese premeditat de Graff, n-avea să primească nici un ajutor din exterior. Aşteptă, până când crezu că avea să urmeze altă lovitură. „Acum!”, îşi spuse. Într-adevăr, lovitura sosi. Îl duru, însă Ender încerca de acum să aprecieze momentul următoarei. „Acum!” Exact aşa cum bănuise. „Te-am prins”, se gândi el.

În clipa următoarei lovituri, Ender ridică ambele braţe, prinse încheietura celui din spate şi o smuci cu toată puterea.

În condiţii de gravitaţie, băiatul ar fi fost izbit de spătarul fotoliului lui Ender, strivindu-şi pieptul. În imponderabilitate, zbură însă complet peste locul din faţa lui, ridicându-se către plafon. Ender nu se aştepta la aşa ceva. Nu-şi dăduse seama că imponderabilitatea amplifica forţa unui copil. Băiatul pluti prin aer, ricoşă din tavan şi se lovi de un alt pasager, după care zbură pe culoar, rotindu-şi braţele până ce răcni, atunci când se izbi de batardoul din faţă, cu braţul stâng răsucit sub el.

Durase numai câteva secunde. Graff ajunsese deja acolo, culegând băiatul din aer. Îl purtă cu dexteritate pe culoar, spre celălalt ofiţer.

— Braţul stâng. Cred că-i rupt, spuse el.

Peste o clipă, rănitul primi un sedativ şi rămase liniştit în aer, în vreme ce ofiţerul îi strânse o atelă în jurul braţului.

Ender simţi că i se face rău. Vrusese doar să-i prindă braţul agresorului. Ba nu! Ba nu; dorise să-i facă rău şi smucise cu toată forţa. Nu intenţionase un asemenea deznodământ, dar acum celălalt simţea exact durerea pe care Ender dorise să-l facă s-o simtă. Imponderabilitatea îl păcălise, asta fusese totul. „Sunt Peter. Sunt exact ca el.” Şi Ender se detestă pentru asta.

Graff veni în faţa cabinei.

— Ce-i cu voi, nu-nvăţaţi chiar nimic? În amărâtele alea de creiere nu v-a intrat măcar un singur lucru? Aţi venit aici ca să deveniţi soldaţi. În vechile voastre şcoli, în vechile voastre familii, poate că eraţi răsfăţaţi, poate că eraţi duri, poate că eraţi deştepţi. Însă noi alegem doar pe cei mai buni dintre cei mai buni şi de-acum încolo numai astfel de puşti veţi întâlni. Şi când vă zic că Ender Wiggin e cel mai bun din naveta asta, băgaţi-v-o bine în cap! Nu vă puneţi cu el! Să ştiţi că în Şcoala de Luptă au murit destui băieţaşi. E limpede?

Tot restul drumului a fost tăcere. Băiatul de lângă Ender fu extrem de atent să nu-l atingă.

„Nu sunt un ucigaş”, îşi repetă întruna Ender. „Nu sunt Peter! Indiferent ce ar zice el, nu sunt aşa. Nu! M-am apărat doar. Rezistasem mult timp. Am fost răbdător. Nu sunt ceea ce zice el!”

Difuzoarele îi anunţară că se apropiau de şcoală; în următoarele douăzeci de minute, frânară şi acostară. Ender rămase înapoia celorlalţi. Nimeni nu se opuse să-l lase să fie ultimul care părăsea naveta, urcând în direcţia care fusese „jos” când se îmbarcaseră. Graff aştepta la capătul tubului strâmt ce lega naveta de Şcoala de Luptă.

— Ai călătorit bine, Ender? întrebă vesel colonelul.

— Credeam că-mi sunteţi prieten. Fără să vrea, glasul băiatului tremură.

— Ce te-a făcut să crezi asta, Ender? păru surprins bărbatul.

— Pentru că… „Pentru că mi-ai vorbit cu blândeţe şi sincer.” N-aţi minţit.

— Nu voi minţi nici acum. Meseria mea nu este să-ţi fiu prieten. Meseria mea este să produc cei mai buni soldaţi din lume. Din întreaga istorie a lumii. Avem nevoie de un Napoleon. De un Alexandru. Numai că Napoleon a fost învins în cele din urmă, iar Alexandru a ars repede şi a murit tânăr. Ne trebuie un Iuliu Cezar, atât că el s-a transformat în dictator şi a murit din cauza asta. Meseria mea este să produc o a-semenea personalitate, precum şi toţi bărbaţii şi femeile de care va avea nevoie să o ajute. Nicăieri nu spune că trebuie să mă împrietenesc cu copiii.

— I-aţi făcut să mă urască.

— Şi? Ce-o să faci? O să te-ascunzi într-un colţ? O să-ncepi să-i pupi în fund, ca să te iubească din nou? Există un singur lucru care-i va face să nu te mai urască: să fii atât de bun în tot ceea ce faci, încât să nu te poată ignora. Le-am spus că eşti cel mai bun. Acum ai face bine să fii cu adevărat aşa.

— Şi dacă nu pot?

— Ghinionul tău. Uite ce-i, îmi pare rău dacă te simţi singur şi speriat, însă gândacii sunt acolo, în spaţiu. Zece miliarde, o sută de miliarde, un milion de miliarde, habar n-avem. Nici măcar nu ştim câte nave au. Au arme pe care nu le putem înţelege, şi hotărârea de-a le folosi pentru a ne distruge. Nu-i vorba numai de Pământ, Ender. E vorba de noi! De omenire. Din punctul de vedere al restului Pământului, noi putem fi nimiciţi, deoarece planeta ar continua cu următorul pas evolutiv. Dar omenirea nu vrea să moară. Ca specie, am evoluat pentru a supravieţui. Iar modul în care o facem este să selectăm şi iar să selectăm, şi, în sfârşit, la câteva generaţii o dată, să obţinem geniul. Inventatorul roţii. Al focului. Al zborului. Întemeietorul de oraşe, de naţiuni, de imperii. Ai înţeles ceva din toate astea?

Ender crezu că înţelesese, dar nu era sigur, aşa încât tăcu.

— Nu. Bineînţeles că nu. De aceea, o să ţi-o spun în mod direct. Oamenii sunt liberi, cu excepţia cazurilor când omenirea are nevoie de ei. Poate că omenirea are nevoie de tine. Ca să faci ceva. Eu cred că omenirea are nevoie de mine — ca să aflu la ce te pricepi. Este posibil ca amândoi să facem nişte lucruri condamnabile; însă dacă omenirea supravieţuieşte, atunci am fost nişte unelte bune.

— Doar atât? Simple unelte?

— Oamenii, priviţi ca indivizi, sunt cu toţii unelte, pe care ceilalţi le folosesc pentru a ne ajuta pe noi toţi să supravieţuim.

— Asta-i o minciună!

— Nu. Este doar o jumătate de adevăr. Îţi poţi face griji despre cealaltă jumătate după ce vom câştiga acest război.

— Se va termina înainte ca eu să cresc, spuse Ender.

— Sper că greşeşti, replică Graff. Apropo, nu-ţi e de nici un folos faptul că discuţi cu mine. Fără îndoială, băieţii le spun acum celorlalţi că Ender Wiggin stă ca să-l lingă pe Graff. Dacă merge vorba că eşti omul profesorilor, te-ai ars.

Cu alte cuvinte: „pleacă şi lasă-mă-n pace.”

— La revedere, spuse Ender. Se târî în braţe de-a lungul tubului pe unde dispăruseră ceilalţi băieţi.

Graff privi după el.

— El e? întrebă un ofiţer de alături.

— Dumnezeu ştie, răspunse colonelul. Dacă nu-i el, atunci ar fi bine s-apară cât mai repede.

— Poate că nu-i nimeni, zise ofiţerul.

— Poate. În cazul ăsta, cred că Dumnezeu e un gândac. O poţi spune şi altora.

— O s-o fac.

Rămaseră tăcuţi o vreme.

— Anderson?

— Da?

— Puştiul greşeşte. Îi sunt cu adevărat prieten.

— Ştiu.

— El e curat. E bun până-n adâncul inimii.

— Am citit rapoartele.

— Anderson, gândeşte-te ce-i vom face.

— Îl vom face cel mai celebru comandant militar din istorie.

— Şi după aceea îi vom arunca destinul lumii pe umeri. Pentru binele lui, sper să nu fie el. Vorbesc serios.

— Linişteşte-te. S-ar putea ca gândacii să ne omoare pe toţi, înainte ca el să absolve.

Graff zâmbi.

— Ai dreptate. Deja mă simt mai bine.