NOUL VENIT

La nouă, după orarul navei, ocolindu-i pe cei ce stăteau în jurul gurii tunelului, am coborât treptele de metal ce duceau în interiorul capsulei. Era atât de puțin încăpătoare, încât îți îngăduia doar să-ți ridici coatele. Am înșurubat tubul scafandrului în bușonul ce se profila pe suprafața peretelui: costumul meu cosmic s-a umflat și din acea clipă n-am mai fost capabil să fac nici cea mai mică mișcare. Stăteam, sau mai curând atârnam, într-un pat de aer, ce făcea corp comun cu chiurasa de metal.

Ridicându-mi ochii, am zărit, prin parbrizul convex, pereții tunelului și, mai sus, peste gura acestuia, fața lui Moddard. După o clipă, chipul s-a făcut nevăzut și s-a lăsat întunericul, pentru că fusese coborât conul greu de protecție. Am auzit repetându-se de opt ori la rând șuierul motoarelor electrice, care strângeau pe dinăuntru șuruburile. Apoi bolboroseala gazului introdus în amortizoare. Ochii începură să mi se deprindă cu întunericul. Distingeam conturul verzui al unicului indicator ce se afla la bord.

— Ești gata, Kelvin? s-a auzit în căști.

— Gata, Moddard, am răspuns.

— N-ai nici o grijă! Stația te va prelua, mi-a mai spus. Drum bun!

Până să-i răspund, ceva a scrâșnit deasupra mea și capsula a început să trepideze. Mi-am încordat reflex mușchii, dar nimic altceva nu s-a mai petrecut.

— Când urmează startul? am întrebat și am auzit un zumzet discret, ca și cum firicele de nisip dintre cele mai fine ar fi curs pe membrană.

— Ai și pornit, Kelvin. Drum bun! a răspuns glasul apropiat al lui Moddard.

Înainte de a fi sesizat înțelesul acestor cuvinte, drept în fața mea s-a deschis o largă panoramă, pe care am zărit stelele. In zadar încercam să dau de alfa din Vărsător, spre care se îndrepta astronava „Prometeu”. Cerul din aceste părți ale Galaxiei nu-mi spunea nimic, nu cunoșteam nici o constelație. În fereastra îngustă juca doar o pulbere scânteietoare.

Așteptam clipa în care prima stea o să înceapă să fileze. N-am reușit însă să observ momentul. Stelele au prins doar să devină mai palide și să dispară treptat, stingându-se de pe fondul purpuriu. Mi-am dat seama că mă aflu în straturile superioare ale atmosferei. Într-o poziție rigidă, presurizat între perne pneumatice, puteam privi numai înaintea mea. Orizontul nu se vedea încă. Zburam, zburam fără s-o simt, numai că, treptat, și în mod perfid, trupul mi-a fost încins de arșiță. La exteriorul capsulei s-a făcut auzit un scrâșnet pătrunzător ce aducea cu zgomotul produs de un metal atunci când îl miști pe suprafața unui geam ud. Stelele nu se mai zăreau, hubloul radia luminos, roșiatic: îmi percepeam mersul greoi al pulsului, fața îmi ardea, pe ceafă simțeam adierea răcoroasă a ventilatorului; îmi părea rău că nu reușisem să-l văd pe „Prometeu”. Astronava se găsea, probabil, în afara câmpului vizual, când hubloul capsulei mele s-a deschis automat.

Capsula a trepidat o dată, apoi a doua oară și a continuat să vibreze insuportabil. Acest tremur a străbătut prin toate straturile izolatoare, prin pernele de aer și mi-a pătruns în adâncul trupului. Conturul verzui al indicatorului de bord s-a estompat. Urmăream toate acestea fără teamă. Nu străbătusem spațiile ca să mor tocmai în clipa în care am ajuns la țintă.

— Stația Solaris, am chemat. Stația Solaris, stația Solaris! Faceți ceva. Se pare că-mi pierd stabilitatea. Stația Solaris, aici noul venit. Trec pe recepție.

Din nou am pierdut importantul moment al apariției planetei. Se întindea uriașă, plată; după dimensiunile dungilor de pe suprafața ei puteam deduce faptul că mă mai aflu departe. În realitate eram încă destul de sus, fiindcă depășisem acea imperceptibilă limită de unde distanța ce te desparte de un corp ceresc devine înălțimea la care te afli deasupra lui. Coboram. Coboram mereu. O simțeam chiar și cu ochii închiși, dar i-am deschis imediat, fiindcă voiam să văd mai multe.

Am așteptat în liniște câteva zeci de secunde și am reînnoit apelul. În căști, pocnetele descărcărilor atmosferice se repetau în salve. Fondul lor îl constituia un murmur atât de profund încât îmi părea însuși glasul lui Solaris. Cerul portocaliu din hublou a început să se albească. Geamul s-a întunecat; m-am încordat reflex, atât cât îmi permiteau chingile pneumatice, dar mi-am dat imediat seama că erau norii planetei. Avalanșa lor a pierit în sus parcă suptă de un vârtej. Planam mai departe, când în lumină, când în umbră. Capsula se rotea în jurul axei verticale și uriașul disc, parcă tumefiat, al soarelui trecea ritmic prin fața mea, apărând pe stânga și dispărând pe dreapta. Deodată, printre zgomote și pocnete, drept în ureche, s-a auzit o voce îndepărtată:

— Stația Solaris către noul venit, stația Solaris către noul venit: te afli sub controlul stației. Stația Solaris către noul venit: pregătește-te pentru descindere în momentul zero. Atenție, încep. Două sute cincizeci, două sute patruzeci și nouă, două sute patruzeci și opt…

Cuvintele erau separate între ele de scurte mieunări, dovadă că nu le rostea un om. Părea cel puțin bizar. De obicei, când sosește un nou vizitator, și încă de pe Pământ, fiecare dintre cei ce se află în viată aleargă cu sufletul la gură să-l întâmpine.

N-am avut însă prea mult timp să mă gândesc la toate acestea; uriașul cerc pe care-l făcea în jurul meu soarele se prăbușea pieziș, la fel ca platoul spre care mă îndreptam. După această înclinare, a urmat o a doua, în sens contrar: mă legănam asemănător greutății unui uriaș pendul. Luptând cu amețeala, am zărit pe suprafața lui Solaris, ridicată înaintea mea, abrupt, ca un perete și brăzdată de linii de un liliachiu murdar și negre, o mică tablă de șah alcătuită din puncte albe și verzi — semnul orientativ al stației. În aceeași clipă, deasupra capsulei s-a detașat zgomotos ceva. Era colierul prelungit al parașutei inelare, care a început să fâlfâie puternic. În freamătul ei stăruia un indicibil suflu terestru. După atâtea luni, prima adiere adevărată de vânt.

Toate au prins în jurul meu să-și precipite desfășurarea. Dacă până atunci doar știam că descind, acum îmi și vedeam coborârea. Tabla de șah alb-verde creștea vertiginos, întinzându-se pe trunchiul argintiu al stației, asemănător cu trupul unei balene, din ale cărui borduri ieșeau acele antenelor de radar. Se zăreau și rândurile paralele, de culoare mai închisă, ale ferestrelor. Vedeam că acest uriaș colos de metal nu este situat pe suprafața planetei, ci atârna deasupra ei, târându-și pe fondul albastru-negru umbra, pată eliptică, de o întunecime și mai mare. În același timp am întrezărit brazdele oceanului, bătând în violet, care se deplasau cu o mișcare abia perceptibilă. Deodată, norii zimțați pe margini, de un purpuriu orbitor, au fugit hăt, în sus; între ei cerul se întindea îndepărtat și plan, de culoare brun-portocalie, și toate au început să se confunde și să se estompeze; am intrat în vrie. Înainte de a reuși să rostesc măcar un cuvânt, o lovitură scurtă a readus capsula în poziție verticală; în hublou, oceanul, tălăzuind până în adâncimile orizontului fumuriu, iradia acum o lumină de hidrargir; cablurile și ciupercile vibrânde ale parașutei s-au desprins brusc și au pornit să plutească purtate de vânt deasupra valurilor; pe urmă, legănându-se ușor, cu acea lentă ondulare caracteristică pătrunderii într-un câmp de forță artificială, capsula în care mă găseam a lunecat în jos. Ultimul lucru pe care am mai apucat să-l văd au fost două platforme pentru aparatele de zbor și oglinzile ajurate ale radiotelescoapelor. Ceva a imobilizat capsula, iscând un scrâșnet pătrunzător de otel, ceva s-a deschis sub mine și, cu un foșnet prelung, carapacea de metal, în care aproape că amorțisem, și-a încheiat călătoria de o sută șaptezeci de kilometri.

— Stația Solaris, am auzit vocea ternă a instalației de control. Zero și Zero. Descinderea s-a terminat. Stop.

Cu ambele mâini (simțeam o apăsare nedefinită pe piept, iar măruntaiele mi le percepeam ca pe o povară neplăcută) am prins maneta din fața brațelor și am întrerupt contactele.

S-a aprins o inscripție verde: PĂMÂNT, și peretele capsulei s-a deschis; patul pneumatic m-a împins ușor din spate, așa încât am fost nevoit să fac un pas înainte pentru a nu cădea. Cu un șuierat adânc, asemănător unui oftat de renunțare, aerul a părăsit compartimentele scafandrului. Eram liber.

Mă aflam sub o pâlnie argintie cât o navă de catedrală. Pe pereți coborau șiruri de tuburi colorate, ce dispăreau în galerii rotunde.

M-am întors. Ventilatoarele vuiau, eliminând urmele otrăvitoarei atmosfere planetare care pătrunseseră în timpul coborârii. Trabucul capsulei, gol ca un cocon desfăcut, se afla așezat pe un taler înalt de otel. Învelișul său afumat bătea într-un brun murdar. Am coborât de pe platformă, trecând peste un plan înclinat. Mai departe, metalul platformei era acoperit cu un strat de plastic zgrunțuros. Se rosese până la vertebrele-i de oțel acolo unde treceau de obicei cărucioarele ce transportau rachetele. Deodată, compresoarele ventilatoarelor au amuțit și s-a așternut tăcerea. Am privit puțin cam descumpănit în jurul meu. Aștepta apariția vreunui om, dar nu se arăta nimeni. Doar o săgeată de neon indica prin clipirile ei un transportor cu bandă, ce aluneca fără zgomot. Am pășit pe suprafața lui. Bolta halei se prelungea în jos printr-o frumoasă linie parabolică, iar apoi trecea într-un culoar tubular. În nișele acestuia se înălțau stive de butelii pentru gaze lichefiate, conteinere, rulouri de parașute, lăzi, toate împrăștiate în dezordine, lăsate la voia întâmplării. Și acest fapt mi-a dat de gândit. Transportorul s-a sfârșit într-o rotondă a culoarului. Aici domnea o dezordine și mai mare. Sub un maldăr de bidoane de tablă se întindea o băltoacă de lichid uleios. Un miros neplăcut și pătrunzător umplea încăperea. Urme de pași, puternic imprimate în acel lichid cleios, luceau în toate direcțiile. Printre bidoanele parcă aruncate din cabine, zăceau role de benzi telegrafice, hârtii rupte și gunoaie. Indicatorul clipea din nou, conducându-mă spre ușa centrală; îndărătul ei începea un coridor atât de îngust, încât doi oameni s-ar fi strecurat cu greu unul pe lângă celălalt. Lumina pătrundea prin geamurile lenticulare ale ferestrelor de sus, ațintite spre cer. O ușă, vopsită și ea în alb-verde, era dată la o parte. Am intrat. Cabina semisferică avea o fereastră mare, panoramică; în adâncul ei ardea un cer acoperit de ceață. Dedesubt se mișcau neauzit colinele negricioase ale valurilor, în pereți se vedeau o mulțime de dulapuri deschise; conțineau instrumente, cărți, pahare cu reziduuri uscate pe fund, termosuri prăfuite. Pe dușumeaua murdară se aflau cinci-șase măsuțe mecanice, pășitoare; printre ele, câteva fotolii dezumflate. Doar unul singur era umflat și cu speteaza dată înapoi. În el ședea un om scund, uscățiv, cu fața arsă de soare. Pielea i se jupuia de pe nas și pomeți. Îl cunoșteam. Era Snaut, ciberneticianul, locțiitorul lui Gibarian. La timpul său publicase câteva articole destul de originale în Almanahul solaristic. Nu-l văzusem însă niciodată. Purta o pereche de pantaloni de pânză, cu numeroase buzunare, cândva albi, pătați la genunchi și arși de reactivi, iar de pe pieptu-i teșit firicele cărunte de păr se ițeau prin ochiurile unui tricou de filet. În mână ținea o pară de gumă dintre acelea care servesc la bătut pe navele lipsite de gravitație artificială. Mă privea ca și cum în ochi l-ar fi izbit o lumină orbitoare. Para i-a căzut printre degetele răsfirate și, izbindu-se de dușumea, a sărit de câteva ori, ca un balonaș de cauciuc. Din ea s-a vărsat o șuviță de lichior incolor. Obrajii insului dinaintea mea s-au făcut tot mai palizi. Eram prea surprins pentru a spune ceva, și această scenă mută a durat până când, într-un mod de neînțeles, spaima lui m-a contaminat. Am făcut un pas. Omul s-a chircit în fotoliu.

— Snaut… am murmurat.

A tresărit ca lovit. Privindu-mă cu o repulsie de nedescris, a spus răgușit:

— Nu te cunosc, nu te cunosc. Ce vrei?…

Lichidul vărsat se evapora repede. Am simțit miros de alcool. Băuse? Era beat? De ce frica asta!? Continuam să stau în mijlocul cabinei. Genunchii mi se muiaseră, iar în urechi parcă aveam dopuri. Rezistența dușumelei o simțeam sub tălpi devenind șovăielnică. În spatele geamului curbat al ferestrei, oceanul tălăzuia ritmic. Snaut nu înceta să mă fixeze cu ochii lui congestionați. Spaima începuse să-i părăsească expresia fetei, dar nu dispărea de pe ea acea scârbă inexprimabilă.

— Ce-i cu tine? l-am întrebat cu jumătate de glas. Ești bolnav?

— Îmi porți de grijă… a răspuns surd. Bine! N-ai să scapi de griji. Dar ce-ai cu mine? Nu te cunosc.

— Unde este Gibarian? l-am întrebat.

Snaut și-a pierdut pentru o clipă respirația, ochii i-au redevenit sticloși; ceva se aprinsese în ei și apoi se stinsese.

— Gi… giba… a bolborosit, nu! nu!!! O chicotire stranie i-a scuturat trupul, dar s-a curmat brusc. Ai venit la Gibarian…? a reluat pe un ton aproape liniștit. La Gibarian? Ce vrei să faci cu el? Mă privea ca și cum, deodată, aș fi încetat să mai prezint vreun pericol; cuvintele lui, dar mai mult tonul în care le pronunța respirau o ură ostentativă.

— Ce spui? am îngăimat ca amețit. Unde este el?

A rămas consternat:

— Nu știi?

Este beat, m-am gândit. Beat până la delir. Mă cuprindea o mânie crescândă. De fapt ar fi trebuit să plec de acolo, dar răbdarea mea ajunsese la capăt.

— Vino-ti în fire! am tunat. Cum să știu unde se află, de vreme ce am sosit abia acum! Ce se-ntâmplă cu tine, Snaut?!

Fălcile i se căscară larg; din nou și-a pierdut pentru o clipă răsuflarea; acum însă parcă într-altfel. O strălucire îi fulgerase în ochi. Cu mâinile tremurânde a prins brațele fotoliului și s-a sculat anevoie.

— Aa! a rostit aproape trezit de-a binelea. Ai sosit în zbor? De unde?

— De pe Pământ, i-am răspuns ca turbat. Poate că ai auzit de el? După cum vorbești, s-ar părea că nu!

— De pe Pă… O, cerule înalt… Atunci ești Kelvin?!

— Bineînțeles. Ce te zgâiești așa? Ce găsești curios în asta?

— Nimic, a spus clipind repede. Nimic. Și-a frecat cu mâinile fruntea. Kelvin, te rog să mă ierți… nu-i nimic… știi… pur și simplu am fost surprins. Nu m-așteptam.

— Cum adică nu te-așteptai? Doar ați fost înștiințați cu luni în urmă, iar Moddard a telegrafiat chiar astăzi, de pe bordul lui „Prometeu”…

— Da, da… Desigur, numai că, vezi, domnește aici o anumită dezordine…

— Într-adevăr, am răspuns sec. Nu este greu s-o vezi.

Snaut m-a ocolit, de parcă ar fi vrut să constate cum arată scafandrul meu, de altfel cel mai obișnuit din lume, cu placa dispozitivelor de conectare și cablurile de pe piept. A tușit de câteva ori. Apoi și-a dus mâna la nasu-i proeminent.

— Nu vrei cumva să faci o baie…? O să te-nvioreze… Ușa albastră, de cealaltă parte a culoarului.

— Îți mulțumesc. Cunosc planul stației.

— Poate ești flămând…?

— Nu. Unde este Gibarian?

S-a apropiat de fereastră, ca și cum nu mi-ar fi auzit întrebarea. Întors cu spatele, arăta mult mai în vârstă. Părul tuns scurt era cărunt, ceafa — bronzată, ridurile — brăzdate adânc, îndărătul ferestrei străluceau valurile mari ce se ridicau și coborau alene. Oceanul parcă prindea crustă. Privind într-acolo aveai impresia că stația s-ar deplasa foarte lin într-o parte, lunecând de pe un postament nevăzut. Apoi revenea la starea de echilibru și, printr-o aplecare la fel de leneșă, se culca pe cealaltă parte. Dar toate acestea erau mai curând o iluzie. Spuma de culoarea sângelui se aduna în văile dintre valuri. Timp de o clipă am simțit un gol la stomac. Ordinea desăvârșită de pe bordul lui „Prometeu” mi se părea un bun pierdut pentru totdeauna.

— Ascultă… a rostit pe neașteptate Snaut, deocamdată numai eu… S-a întors cu fața la mine și, frecându-și nervos mâinile, a continuat: O să trebuiască să te mulțumești cu tovărășia mea. Deocamdată. Mi se spune Șobolanul. Mă cunoști numai din fotografie, dar nu face nimic, toți îmi spun așa. Mi-e teamă că altă soluție nu există. De altfel, când ai avut părinți cu aspirații cosmice, ca ai mei, Șobolanul sună oarecum mai omenesc…

— Unde e Gibarian? mi-am reluat cu îndărătnicie întrebarea.

Snaut a început să clipească.

— Îmi pare rău că te-am primit așa. Dar… nu e numai vina mea. Am uitat cu desăvârșire… aici s-au petrecut multe, știi…

— E-n regulă, am răspuns. Să lăsăm asta. Prin urmare, ce se întâmplă cu Gibarian? Nu e în cuprinsul stației. A zburat undeva?

— Nu, mi-a spus. Privea într-un colț stivuit cu bobine de sârmă. N-a zburat nicăieri și nici nu va zbura. Tocmai de aceea… Între altele…

— Cuum?! l-am întrebat. Senzația de astupare a urechilor mă încerca iar și mi se părea că aud din ce în ce mai prost. Ce-nseamnă toate astea? Unde se află?

— Știi doar… a rostit pe un ton foarte ciudat. M-a privit în ochi cu o răceală de m-au trecut fiorii. Poate băuse, dar era lucid.

— Nu cumva s-a-ntâmplat…?

— Ba da.

— Un accident?

A dat afirmativ din cap. Nu numai că-mi adeverea temerile, dar nu părea deloc uimit de reacția mea.

— Când?

— Azi, în zori.

Curios lucru: n-am avut nici un șoc. Prin realitatea lui, tot acest schimb de întrebări și de răspunsuri monosilabice mai curând m-a liniștit. Mi se părea că încep să-nțeleg atât de bizara comportare a lui Snaut.

— În ce fel?

— Schimbă-te, pune-ți ordine în lucruri și-ntoarce-te aici.. După… să zicem, după o oră.

Am ezitat o clipă.

— Bine.

— Așteaptă, a rostit pe când mă îndreptam, spre ușă. (Mă privea într-un fel straniu. Știam că ceea ce vrea să-mi spună nu-i poate ieși din gură). Eram trei aici, cu tine suntem din nou trei. Îl știi pe Sartorius?

— Ca și pe tine, din fotografii.

— Se află sus, în laborator. Nu cred că va ieși de acolo înainte de miezul nopții, dar… În orice caz îl vei recunoaște. Dacă ai vedea pe altcineva, înțelegi… nici pe mine, nici pe Sartorius, înțelegi, atunci…

— Atunci, ce?

Nu știam dacă nu cumva visez. Profilându-se pe valurile negre cu luciri sângerii în soarele coborât către asfințit, Snaut s-a lăsat în fotoliu și, cu capul adus într-o parte, privea spre bobinele stivuite.

— Atunci… fă-te că nu vezi.

— Ce să văd? am izbucnit. O stafie?!

— Înțeleg. Crezi că mi-am pierdut mințile. Nu. N-am înnebunit. Nu pot să-ți spun mai mult. Cel puțin deocamdată. De altfel e posibil să nu se-ntâmple nimic. În orice caz, ține minte. Te-am prevenit.

— În fața cărui pericol?! Despre ce este vorba?

— Stăpânește-te, îmi repeta cu îndărătnicie. Comportă-te ca și cum… Fii pregătit pentru orice. Știu că e imposibil. Încearcă totuși. E singura soluție. Alta nu cunosc.

— Dar CE voi vedea!!! Aproape că am țipat. Cu greu m-am reținut să nu-l prind de umeri și să-l zgâlțâi cu putere. Continua să stea cu privirea ațintită spre un colț al camerei: fața îi era obosită, arsă de soare. Cuvintele îi ieșeau anevoie din gură.

— Nu știu. Într-un anumit sens totul depinde de tine.

— Halucinații?

— Nu… Asta-i real. Nu… ataca. Ține minte!

— Ce tot spui?! i-am replicat cu o voce străină.

— Nu suntem pe Pământ.

— Polytheria? De obicei însă ele nu seamănă cu oamenii! am spus. Nu știam ce să fac ca să-l scot pe Snaut din starea de perplexitate în care căzuse și din care se putea citi situația absurdă ce-i îngheța sângele în vine.

— Iată de ce sunt lucrurile atât de groaznice, a răspuns în șoaptă. Ține minte: fii extrem de precaut!

— Ce s-a-ntâmplat cu Gibarian? Nu mi-a mai răspuns. Ce face Sartorius?

— Revino după o oră.

M-am întors ca să plec. Deschizând ușa, l-am mai privit pe Snaut o dată. Ședea cu fața ascunsă în mâini, uscățiv, adus de spate, în pantalonii-i pătați. Doar atunci am observat că încheieturile mâinilor îi erau rănite, iar sângele de-abia prinsese zgancă.