1 Să nu staţi niciodată de vorbă cu necunoscuţi!

La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Moscova, în parcul Patriarşie prudî[1], îşi făcură apariţia doi cetăţeni. Primul, un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în haine gri de vară, mic de stat, brunet, dolofan şi chel, ţinea în mînă pălăria decentă, din fetru moale; faţa bine bărbierită i-o împodobeau nişte ochelari uriaşi cu ramă neagră de baga. Celălalt, un tînăr lat în umeri, roşcovan, ciufulit, cu o şapcă în carouri dată pe ceafă, purta o cămaşă de cow-boy, pantaloni albi boţiţi şi pantofi negri de sport.

Primul era Mihail Alexandrovici Berlioz în persoană, re-dactorul-şef al unei reviste lunare literar-artistice şi preşedintele consiliului de conducere al uneia dintre cele mai de seamă grupări literare din Moscova, căreia i se spunea prescurtat Massolit[2], iar tînărul său însoţitor — poetul Ivan Nikolaevici Ponîrev, care semna cu pseudonimul Bezdomnîi[3].

Intrînd sub umbra teilor abia înverziţi, cei doi scriitori se şi repeziră spre un chioşc vopsit în culori pestriţe, purtînd firma „Bere şi ape minerale”.

Da, se cuvine să semnalăm prima ciudăţenie a acestei seri cumplite de mai. Nu numai lîngă chioşc, ci şi pe toată aleea paralelă cu strada Malaia Bronnaia, nu se afla ţipenie de om. La ceasul acela, cînd abia mai puteai răsufla de zăpuşeală, cînd soarele, după ce potopise cu arşiţă Moscova, se prăvălea învăluit într-o pîclă uscată undeva, dincolo de Sadovoe Kolţo, nimeni nu poposea sub umbra teilor, nimeni nu şedea pe vreo bancă; de la un capăt la altul aleea era pustie.

— Apă minerală, vă rog, ceru Berlioz.

— N-avem apă minerală, îi răspunse cu un aer jignit femeia din chioşc.

— Bere aveţi? se interesă cu glas răguşit Bezdomnîi.

— Ne-o aduce pe seară, îl informă vînzătoarea.

— Şi ce aveţi? o întrebă Berlioz.

— Sirop de caise, dar cald, preciza femeia.

— Ei, daţi-ne, daţi-ne, vă rog!

Siropul de caise făcu multă spumă galbenă, răspîndind în jur un miros de frizerie. îndată ce goliră paharele, pe cei doi literaţi îi apucă sughiţul. Plătiră şi se aşezară pe o bancă din apropiere, cu faţa spre lac şi cu spatele spre strada Bronnaia.

Aici se petrecu a doua ciudăţenie, privindu-l numai pe Berlioz. Sughiţul i se potoli pe neaşteptate, inima îi zvîcni şi, pentru o clipă, o simţi parcă prăbuşindu-se undeva în gol, apoi revenind, dar cu un ghimpe înfipt într-însa. In acelaşi timp, îl cuprinse aşa, din senin, o spaimă atît de puternică, încît îi veni să fugă din preajma lacurilor mîncînd pămîntul.

Neputînd să-şi dea seama ce-l speriase, privi în jur, neliniştit şi trist. Palid la faţă, îşi şterse fruntea cu batista, în-trebîndu-se: „Ce-i cu mine? Niciodată nu mi s-a mai întîm-plat una ca asta. Stau prost cu inima… M-am surmenat… Ar fi, poate, timpul să dau dracului totul şi s-o întind la Kislovodsk…”

Deodată, văzduhul dogoritor din faţa lui se îngroşă, şi din pîcla deasă se înfiripă un cetăţean străveziu, cu o înfăţişare nespus de ciudată. Avea capul mititel, cu şepcuţă de jocheu în creştet, şi purta o haină cadrilată cam scurtă, ţesută şi ea în văzduh… Deşi înalt de un stînjen, era îngust în umeri, nemaipomenit de slab şi, luaţi notă, avea o faţă batjocoritoare.

Berlioz dusese o viaţă care nu-l deprinsese cu fenomene nefireşti, ieşite din comun. Pălind şi mai mult, holbă ochii şi-şi zise în gînd, cuprins de panică: „Nu se poate una ca asta!…”

Dar, din păcate, se putea, şi cetăţeanul deşirat, prin care vedeai ca prin sticlă, se legăna în faţa lui, cînd la dreapta, cînd la stînga, fără să atingă pămîntul.

Înspăimîntat la culme, Berlioz închise ochii şi, cînd îi deschise din nou, îşi dădu seama că totul se sfîrşise, mirajul se destrămase, cadrilatul dispăruse, şi, o dată cu el, şi ghimpele acela chinuitor din inimă.

— Pfui, drace! exclamă redactorul-şef. Ştii, Ivan, adineauri, din pricina zăpuşelii, era gata-gata să fac o congestie cerebrală! Am avut chiar un fel de halucinaţie…

Încercă să zîmbească, dar în ochi tot îi mai juca neliniştea, iar mîinile îi tremurau. Treptat, se potoli, îşi făcu vînt cu batista şi, spunînd destul de vioi: „Ei, aşadar…”, reluă firul întrerupt al discuţiei.

Era vorba, după cum s-a aflat mai tîrziu, despre Isus Cristos. Redactorul-şef îi comandase poetului pentru numărul următor al revistei un amplu poem antireligios. Ivan Nikolaevici compusese poemul într-un timp foarte scurt, dar, din păcate, redactorul nu era cîtuşi de puţin mulţumit de operă. Bezdomnîi zugrăvise personajul principal, adică pe Isus, în culori foarte sumbre, cu toate astea, după opinia redactorului, poemul trebuia refăcut. Şi acum, Berlioz îi ţinea lui Ivan un fel de prelegere despre Isus, ca să-l convingă de greşeala de fond pe care acesta o comisese.

Greu de spus cum ajunsese Ivan Nikolaevici la greşeala asta, poate din cauza forţei de sugestie a talentului său, ori a necunoaşterii totale a problemei? în orice caz, Isus apărea în poem viu, un Isus care a existat cu adevărat, numai, ce-i drept, plin de defecte.

Berlioz însă voia să-i demonstreze poetului că esenţial nu este dacă Isus a fost bun sau rău, ci că nu a fost pur şi simplu, toate istorisirile despre el fiind doar nişte născociri, un mit, şi nimic mai mult.

Se cuvine să arătăm că redactorul-şef era om citit, şi în prelegerea sa făcea cu multă iscusinţă referiri la istoricii din Antichitate, la Filon din Alexandria, de pildă, sau la sclipitorul erudit Iosif Flavius, care n-au pomenit niciodată despre existenţa lui Isus.

Dovedind o erudiţie remarcabilă, Mihail Alexandrovici îi spuse poetului, printre altele, că pasajul din Analele lui Tacit, cartea a cincisprezecea, capitolul 44, unde se vorbeşte despre supliciul lui Isus, nu este altceva decît un adaos fals, făcut mult mai tîrziu.

Poetul, pentru care tot ceea ce-i împărtăşea redactorul-şef constituia ceva nou, îl asculta cu luare-aminte, fixîndu-l cu ochii săi verzi, plini de vioiciune, sughiţînd doar la răstimpuri şi înjurînd în surdină siropul de caise.

— În Orient nu există religie, urmă Berlioz, în care să nu se spună, de regulă, că o fecioară neprihănită l-a adus pe lume pe Dumnezeu. Creştinii, la rîndul lor, fără să fi născocit ceva nou, l-au creat în acelaşi chip pe Isus al lor, care nu a existat în realitate. Ei bine, tocmai pe ideea asta trebuie să cadă accentul principal…

Vocea de tenor liric a lui Berlioz răsuna pe aleea pustie şi, pe măsură ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult îşi putea permite să se aventureze fără riscul de a-şi frânge gîtul, poetul afla multe lucruri interesante şi instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului şi al Pămîntului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, şi, în sfîrşit, despre mai puţin cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cîndva atît de venerat de aztecii din Mexic.

Chiar în timp ce Mihail Alexandrovici îi povestea poetului cum modelau aztecii din aluat figurina lui Huitzi-Lopochi, pe alee se ivi, în sfîrşit, un om.

Ulterior, cînd, sincer vorbind, era prea tîrziu, diferite instituţii l-au descris pe omul cu pricina în cîte o notiţă informativă, a căror confruntare nu putea să nu trezească uimirea. Astfel, în prima se spunea că era mic de stat, avea dinţi de aur şi şchiopăta de piciorul drept. în a doua, dimpotrivă, că era un uriaş, avea coroane de platină şi şchiopăta de piciorul stîng. A treia informa laconic că nu avea semne particulare.

Sîntem siliţi să recunoaştem că nici una din aceste mărturii nu e demnă de crezare.

În primul rînd, individul nu şchiopăta defel, nu era nici scund şi nici uriaş, ci, pur şi simplu, înalt. în ce priveşte dinţii, în partea stingă avea coroane de platină, iar în dreapta — de aur. Purta un costum scump, din stofă cenuşie, şi pantofi la culoare, de provenienţă străină. Bereta cenuşie şi-o pusese falnic pe-o ureche, iar sub braţ ţinea un baston cu măciulie neagră, înfăţişînd un cap de pudel. După aparenţă, avea vreo patruzeci şi ceva de ani. Era proaspăt bărbierit, brunet, cu gura cam strîmbă. Ochiul drept — negru, stîngul — verde. Sprîncenele — negre, una mai pronunţat arcuită decît cealaltă, într-un cuvînt, un străin, om de pe alte meleaguri.

Trecînd prin dreptul băncii pe care şedeau redactorul-şef şi poetul, străinul îi privi cu coada ochiului, se opri un pic, apoi se aşeză pe banca vecină, la cîţiva paşi de cei doi prieteni.

„Un neamţ…” îşi spuse Berlioz. „Englez… gîndi Bezdomnîi. Ia te uită! Poartă mănuşi! Cum de nu moare de căldură!”

Străinul aruncă o privire peste clădirile înalte ce formau un pătrat în jurul lacului şi se vedea cît de colo că se afla pentru întîia oară prin aceste locuri şi că-i stîrneau interesul. Ochii i se opriră la etajele de sus, unde în geamurile ferestrelor se răsfrîngea sclipirea soarelui care avea să-l părăsească pentru totdeauna pe Mihail Alexandrovici; apoi, străinul îşi mută privirea în jos, unde geamurile începeau să capete culorile amurgului, zîmbi condescendent şi ironic unui gînd ascuns, făcu ochii mici, îşi puse mîinile pe măciulia bastonului şi-şi propti bărbia în ele.

— Tu, Ivan, zise Berlioz, ai zugrăvit cu ironie şi foarte izbutit, de pildă, naşterea lui Isus, fiul lui Dumnezeu, dar buba e că încă înaintea lui Isus s-au născut un şir întreg de fii ai Domnului, ca, de pildă, Attis din Frigia. Mai pe scurt, nici unul din ei, de fapt, nu s-a născut cu adevărat, n-a existat, după cum n-a existat nici Isus, şi se impune ca în loc să descrii naşterea lui Isus sau, să zicem, venirea magilor, să vorbeşti despre zvonurile stupide legate de această venire. Altfel, din povestirea ta reiese că Isus s-a născut într-adevăr!…

Bezdomnîi încercă să-şi curme sughiţul care-l secătuise de puteri; îşi opri răsuflarea, dar asta-l făcu să sughiţă mai chinuitor şi mai zgomotos; în aceeaşi clipă Berlioz îşi întrerupse prelegerea, întrucît străinul se ridică deodată şi veni spre cei doi scriitori, care-l priveau miraţi.

— Vă rog să mă iertaţi, vorbi omul cu accent străin, dar fără a stîlci cuvintele, că-mi permit, deşi nu ne cunoaştem, însă obiectul discuţiei dumneavoastră ştiinţifice este atît de interesant, încît…

Astfel vorbind, îşi scoase politicos bereta, şi celor doi prieteni nu le mai rămase altceva de făcut decît să se ridice şi să-l salute.

„Mai degrabă-i francez…” gîndi Berlioz.

„O fi polonez?…” gîndi Bezdomnîi.

Se cuvine să adăugăm că străinul îi făcu poetului o impresie foarte proastă de cum deschise gura; în schimb lui Berlioz îi plăcu; de fapt, nu asta este expresia potrivită, ci, cum să zic… îi stîrni curiozitatea.

— Îmi îngăduiţi să mă aşez lîngă dumneavoastră? zise politicos străinul, şi cei doi, mai mult în silă, îi făcură loc între ei, iar omul se instala sprinten la mijloc, intrînd direct în discuţie. Dacă am auzit bine, aţi binevoit să afirmaţi că Isus nu a existat? întrebă el, fixîndu-l pe Berlioz cu ochiul stîng — cel verde.

— Da, aţi auzit bine, confirmă reverenţios Berlioz, tocmai asta spuneam.

— Ah, ce interesant! exclamă străinul.

„Ce dracu o fi vrînd şi ăsta?” se întrebă Bezdomnîi, în-cruntîndu-se.

— Şi dumneavoastră eraţi de acord? se informă necunoscutul, întorcîndu-se spre Bezdomnîi.

— Sută-n sută! confirmă poetul, căruia îi plăcea să se exprime colorat şi în metafore.

— Uimitor! exclamă interlocutorul nepoftit şi, privind cu precauţie în jur şi coborîndu-şi vocea gravă, urmă: Ier-taţi-mă că vă plictisesc atîta, dar, după cum am înţeles, dumneavoastră, pe deasupra, nu credeţi nici în Dumnezeu? Spu-nînd aceasta, făcu nişte ochi speriaţi şi adăugă: Vă jur că n-am să suflu o vorbă nimănui!

— Da, nu credem în Dumnezeu, confirmă Berlioz cu o umbră de zîmbet pe buze, amuzat de spaima turistului străin, dar despre asta se poate vorbi liber, cu voce tare.

Străinul se lăsă pe speteaza băncii şi întrebă cu glas piţigăiat, de curios ce era:

— Sînteţi atei?!

— Da, sîntem atei, răspunse zîmbind Berlioz, iar Bezdomnîi gîndi, înfuriindu-se: „Ian te uită cum se ţine scai de noi şmecherul ăsta din străinătăţuri!”

— O, e încîntător! strigă uimitorul personaj, răsucindu-şi capul cînd la dreapta, cînd la stînga şi măsurîndu-i cu privirea pe cei doi literaţi.

— În ţara noastră, ateismul nu mai miră pe nimeni, remarcă Berlioz cu politeţe diplomatică. Marea majoritate a populaţiei noastre, devenind conştientă, de mult nu mai crede în poveştile cu Dumnezeu.

Aici, străinul făcu următoarea figură: se ridică în picioare şi îi strînse mîna redactorului-şef, uluit, însoţindu-şi gestul cu cuvintele:

— Daţi-mi voie să vă mulţumesc din tot sufletul!

— Pentru ce, mă rog, îi mulţumiţi? se interesă Bezdomnîi, clipind des din ochi.

— Pentru informaţia extrem de valoroasă şi deosebit de interesantă pentru mine, care călătoresc, îl lămuri ciudatul străin ridicînd semnificativ degetul arătător.

Informaţia importantă făcuse, după cît se vedea, într-adevăr, o impresie puternică asupra turistului, deoarece-şi roti ochii speriaţi peste case, de teamă parcă să nu apară cumva la fiecare fereastră cîte un ateu.

„Nu, nu-i englez”, hotărî Berlioz, iar Bezdomnîi se întrebă: „Interesant, unde-o fi învăţat să turuie aşa ruseşte?” şi se încruntă din nou.

— Dar permiteţi-mi să vă pun o întrebare, urmă noul sosit, după cîteva clipe de neliniştită cugetare, cum rămîne cu demonstrarea existenţei lui Dumnezeu, cu argumentele, care, după cum se ştie, sînt exact cinci la număr?

— Din păcate, răspunse compătimitor Berlioz, nici unul din aceste argumente nu face doi bani, şi omenirea le-a trecut de mult la arhivă. Sînteţi, cred, de acord că, raţional, nu poate fi vorba de nici o demonstrare a existenţei lui Dumnezeu.

— Bravo! strigă străinul. Bravo! Aţi reprodus întocmai ideea bătrînului şi neobositului Immanuel, cu privire la această temă. Dar iată nostimada: el a dărîmat cu desăvîrşire toate cele cinci argumente, ca apoi, rîzînd parcă de sine însuşi, să emită un al şaselea, al său personal.

— Nici argumentul lui Kant, obiectă cu un zîmbet subtil eruditul redactor-şef, nu este convingător. Nu degeaba spune Schiller că raţionamentul lui Kant în această problemă îi poate satisface numai pe sclavi, iar Strauss rîdea pur şi simplu de acest argument.

În timp ce vorbea, Berlioz se întreba în sine: „Cine-o fi totuşi tipul ăsta? Şi cum de vorbeşte atît de bine ruseşte?”

— Pentru argumentele lui, Kant ăsta ar merita băgat pe vreo trei ani la răcoare, la Solovki! trînti, din senin, Ivan Nikolaevici.

— Ivan! şopti stînjenit Berlioz.

Dar propunerea de a-l expedia pe Kant la Solovki nu avu darul să-l uimească pe necunoscut, ci, dimpotrivă, îl făcu să se extazieze.

— Exact, exact, vocifera el, şi ochiul stîng, cel verde, cu care îl fixa pe Berlioz, scapără. Acolo îi e locul! Că doar i-am zis eu atunci, la dejun: „Orice aţi spune, domnule profesor, aţi născocit ceva ce nu stă în picioare. O fi, poate, inteligent, însă prea-i de neînţeles. Lumea o să facă haz pe seama dumneavoastră.”

Berlioz holbă ochii de uimire. „La dejun?… I-a zis lui Kant?!… Ce tot îndrugă ăsta?” se întrebă el.

— Numai că, urmă străinul, adresîndu-se poetului, fără să se simtă jenat de mirarea lui Berlioz, nu-i cu putinţă să fie trimis la Solovki, dat fiind că de o sută de ani şi mai bine bătrînul sălăşluieşte pe meleaguri mult mai îndepărtate decît Solovki şi nu poate fi scos de acolo cu nici un chip — vă asigur.

— Păcat! replică arţăgos poetul.

— Şi mie îmi pare rău, se declară de acord necunoscutul, şi ochiul îi scapără. Mă nelinişteşte însă un lucru: dacă Dumnezeu nu există, atunci se pune întrebarea: cine îndrumă viaţa omului şi, în general, toată rînduiala de pe pămînt?

— Omul le îndrumă pe toate, se grăbi Bezdomnîi să dea un răspuns răspicat la această chestiune, ce-i drept, nu prea clară.

— Să-mi fie cu iertare, obiectă blînd necunoscutul, ca să îndrumi, trebuie să ai un plan cît de cît exact pentru o perioadă mai lungă de timp. Or, daţi-mi voie să vă întreb, cum poate îndruma omul lucrurile, cînd el nu numai că nu-i în stare să întocmească un asemenea plan, chiar şi pentru un timp derizoriu de scurt, să zicem, de o mie de ani, dar nici măcar să garanteze pentru ziua de mîine a propriei lui persoane? într-adevăr — aici necunoscutul se întoarse spre Berlioz — închipuiţi-vă că dumneavoastră, de pildă, o să-ncepeţi să îndrumaţi, să dispuneţi de dumneavoastră şi de alţii, într-un cuvînt, ca să zic aşa, să prindeţi gust, şi deodată… faceţi… he… he… un cancer la plămîni… Spunînd aceasta, străinul zîmbi dulce, ca şi cum gîndul la cancerul pulmonar îi făcea plăcere… Da, un cancer… repetă el cuvîntul răsunător, în-gustîndu-şi ochii ca un motan, şi iată că s-a isprăvit cu îndrumarea dumneavoastră!… Nu vă mai interesează nimic altceva decît propria dumneavoastră soartă. Rudele încep să vă mintă în faţă. Simţind că nu-i a bine, consultaţi urgent medicii, apoi apelaţi la şarlatani şi uneori, chiar şi la ghicitoare. Toate acestea sînt lipsite de sens, o ştiţi şi dumneavoastră foarte bine. Deznodămîntul este tragic: cel care, mai ieri, socotea că îndrumă, conduce — se pomeneşte dintr-o dată întins ţeapăn într-o cutie de lemn, iar cei din jur, dîndu-şi seama că nu mai e bun de nimic, îl ard într-un cuptor. Dar se poate întîmpla şi mai rău: îşi pune omul în gînd să plece la Kislovodsk — străinul îl aţinteşte printre gene pe Berlioz — un lucru dintre cele mai banale, s-ar părea, uşor de realizat, dar nici asta nu izbuteşte să facă, pentru că, aşa, din pricini neştiute, alunecă pe neaşteptate şi nimereşte sub roţile unui tramvai! Puteţi susţine că a îndrumat chiar el lucrurile în felul ăsta? Nu ar fi mai corect să credem că altcineva a decis în privinţa lui?

La aceste cuvinte, necunoscutul chicoti din cale-afară de ciudat.

Berlioz ascultase cum nu se poate mai atent povestea neplăcută despre cancer şi tramvai şi începură să-l chinuiască nişte gînduri confuze, alarmante. „Ăsta nu-i străin… Nu-i venit de peste hotare… îşi spunea el, e un individ cum nu se poate mai bizar… Dar mă întreb, totuşi, cine e?…”

— Doriţi o ţigară, nu-i aşa? îl întrebă deodată necunoscutul pe Bezdomnîi. Ce marcă preferaţi?

— Aveţi la alegere? îl întrebă posomorit poetul, care-şi terminase ţigările.

— Din care preferaţi? repetă necunoscutul.

— Ei bine, „Marca noastră”, îl informă, furios, Bezdomnîi. Necunoscutul scoase numaidecît din buzunar portţiga- retul şi-l oferi lui Bezdomnîi.

— Poftim, serviţi „Marca noastră”…

Pe cei doi literaţi îi ului nu atît faptul că în portţigaret se găseau tocmai ţigările „Marca noastră”, cît portţigaretul în sine. Era uriaş, din aur fin, şi pe capacul lui, cînd îl deschise, sclipi flacăra albastră a unui triunghi din briliante.

Aici, literaţii cugetară, fiecare în felul său. Berlioz: „Da, e un străin”, iar Bezdomnîi: „Ian te uită, al naibii!”

Poetul şi cu posesorul portţigaretului îşi aprinseră cîte o ţigară, iar Berlioz, nefiind fumător, refuză. „Va trebui să-i ripostez cam aşa, hotărî Berlioz: da, omul este muritor, nimeni nu neagă acest lucru. Dar adevărul e că…”

Nu apucă să rostească aceste cuvinte, că vorbi străinul:

— Da, omul este muritor, dar asta n-ar fi încă nimic. Rău e că lucrurile se petrec uneori subit — aici e clenciul! Şi că, în general, el nu-i în stare să spună nici măcar ce va face astă-seară!

„Ce mod absurd de a aborda chestiunea…” gîndi Berlioz şi ripostă:

— Ei, asta-i cam exagerat. Cît priveşte seara de astăzi, ştiu mai mult sau mai puţin exact cum va decurge. Se înţelege de la sine că, dacă o iau pe strada Bronnaia, şi acolo o să-mi cadă o cărămidă în cap…

— Aşa, din senin, cărămida nu cade în cap nimănui niciodată, îl întrerupse pe un ton categoric necunoscutul. în ce mă priveşte, vă asigur că ea nu vă ameninţă în nici un caz. Dumneavoastră o să muriţi de altă moarte.

— Ştiţi, poate, de ce moarte anume? se interesă Berlioz cu o ironie cum nu se poate mai firească, antrenîndu-se într-o discuţie într-adevăr stupidă. N-aţi vrea să-mi spuneţi şi mie?

— Cu plăcere, se grăbi să încuviinţeze străinul. îl măsură pe Berlioz cu privirea, ca şi cînd s-ar fi pregătit să-i coasă un costum de haine, mormăi printre dinţi: „Unu, doi… Mercur se află în a doua casă… luna s-a dus… şase — nenorocire… seara — şapte…” — după care declară cu glas tare, plin de voioşie: O să vi se taie capul!

Bezdomnîi, turbat de furie, se holbă la obraznicul necunoscut, iar Berlioz îl întrebă, zîmbind strîmb:

— Şi cine anume o va face? Duşmanii? Intervenţioniştii?

— Nu, urmă răspunsul, o rusoaică, o comsomolistă.

— Hm… mîrîi Berlioz, enervat de gluma necunoscutului; asta, vă rog să mă scuzaţi, e puţin probabil.

— Şi pe mine vă rog să mă scuzaţi, sări străinul, însă aşa stau lucrurile. Daţi-mi voie să vă întreb ce faceţi în seara asta, dacă nu e un secret?

— Nu-i nici un secret. De aici mă duc pe acasă, în strada Sadovaia, apoi voi prezida o şedinţă la zece seara, la Massolit.

— Nu, asta n-o să se întîmple în nici un caz! rosti străinul cu o neclintită convingere.

— De ce, mă rog?

— Pentru că, urmă el, aţintindu-şi ochii îngustaţi spre cer, unde, presimţind răcoarea serii, păsări întunecate însăilau neauzit bolta, pentru că Annuşka a şi cumpărat uleiul de floarea-soarelui, şi nu numai că l-a cumpărat, dar l-a şi vărsat. Aşa că şedinţa nu va mai avea loc.

După aceste cuvinte, e de la sine înţeles că în umbra teilor se lăsă tăcerea.

— Iertaţi-mă, se interesă după o scurtă pauză Berlioz, ui-tîndu-se uluit la străinul care îndrugase verzi şi uscate, ce amestec au în treaba asta uleiul de floarea-soarelui… şi numita Annuşka?

— Îţi spun eu ce amestec au, sări deodată Bezdomnîi, hotărît, se vede, să declare război interlocutorului nepoftit. Aţi avut vreodată prilejul, cetăţene, să vă aflaţi într-un spital de alienaţi?

— Ivan!… exclamă încet Mihail Alexandrovici. Străinul însă nu se simţi ofensat cîtuşi de puţin, ci rîse cu poftă.

— Am fost, am fost, şi nu o dată! strigă el, tot rîzînd, dar fără să-şi ia privirea gravă de la poet. Unde n-am fost eu! Păcat numai că nu m-am învrednicit să mă documentez la profesorul psihiatru despre schizofrenie. Aşa că, vedeţi, Ivan Nikolaevici, interesaţi-vă personal la dînsul ce înseamnă asta!

— De unde-mi ştiţi numele?

— Vai de mine, Ivan Nikolaevici, dar cine nu vă cunoaşte?

Spunînd aceasta, străinul scoase din buzunar numărul din Literaturnaia Gazeta apărut în ajun, şi Ivan Nikolaevici îşi văzu pe prima pagină portretul, iar dedesubt — versurile. Dar această mărturie a gloriei şi popularităţii ce-l bucurase încă mai ieri de astă dată nu-l încînta deloc.

— Scuzaţi, vă rog, zise el, întunecîndu-se la faţă. Puteţi să ne aşteptaţi o clipă? Trebuie să-i spun o vorbă tovarăşului meu.

— Cu plăcere! E atît de bine aici, sub tei, exclamă necunoscutul. Şi, fiindcă veni vorba, nu mă grăbesc defel.

— Iată ce-i, Misa, şopti poetul, trăgîndu-l pe Berlioz deoparte, ăsta nu-i turist străin, ci spion. E emigrant rus, care s-a strecurat în ţară. Ia cere-i actele, altfel ne scapă…

— Crezi? rosti în şoaptă, alarmat, redactorul-şef, şi în sinea lui: „Să ştii că are dreptate…”

— Poţi să mă crezi, îi hîrîi în ureche poetul; face pe prostul ca să ne tragă de limbă. Ai auzit doar cum vorbeşte ruseşte.

Poetul îi tot dădea înainte, urmărindu-l cu coada ochiului pe necunoscut, ca nu cumva acesta să dispară.

— Hai să punem mîna pe el, că de nu, o şterge…

Şi-l trase pe Berlioz spre banca unde-l lăsaseră pe străin.

Acesta nu mai şedea. Se ridicase în picioare şi-i aştepta ţinînd în mînă un carneţel cu scoarţe cenuşii, un plic elegant şi o carte de vizită.

— Iertaţi-mă, vă rog, în focul discuţiei noastre am uitat să mă prezint. Poftiţi cartea mea de vizită, paşaportul şi invitaţia de a veni la Moscova pentru o consultaţie, rosti necunoscutul, convingător, aruncînd o privire sfredelitoare celor doi literaţi.

Aceştia se simţiră jenaţi. „Drace, a auzit tot…”, gîndi Berlioz şi, printr-un gest plin de politeţe, îi dădu să înţeleagă că nu este necesar să-şi prezinte actele; în timp ce străinul i le vîra sub nas redactorului-şef, poetul apucă să citească pe cartea de vizită, scris cu litere latine, cuvîntul „profesor” şi litera majusculă cu care începea numele — un „W”.

— Îmi face plăcere să vă cunosc, mormăi între timp redactorul-şef, fîstîcit, şi necunoscutul băgă actele din nou în buzunar.

Relaţiile fiind astfel restabilite, toţi trei se instalară din nou pe bancă.

— Aţi fost invitat la noi în calitate de consultant, profesore? îl întrebă Berlioz.

— Da, în calitate de consultant.

— Sînteţi german? se informă Bezdomnîi.

— E-e-u?… făcu profesorul, căzînd deodată pe gînduri. Da, aş putea zice că sînt german, confirmă el în cele din urmă.

— Vorbiţi straşnic ruseşte, remarcă Bezdomnîi.

— O, sînt poliglot, cunosc foarte multe limbi, preciza profesorul.

— Şi ce specialitate aveţi? întrebă, curios, Berlioz.

— M-am specializat în magia neagră.

„Asta-i bună!…” simţi ca un sfredel în creier Mihail Ale-xandrovici.

— Şi… aţi fost invitat, aici, la noi, în specialitatea asta? întrebă el, bîlbîindu-se.

— Da, în această specialitate, confirmă profesorul şi-l lămuri: Aici, la biblioteca de stat, au fost găsite manuscrise autentice datînd din secolul al zecelea, aparţinînd necroman-tului Herbert de Aurillac. Mi se cere să le descifrez. Sînt unicul specialist din lume.

— A-a! Sînteţi istoric? întrebă Berlioz cu uşurare şi profund respect.

— Da, sînt istoric, confirmă învăţatul şi adăugă tam-ne-sam: Astă-seară, la Patriarşie prudî, va avea loc o istorie interesantă!

Spusele lui îi uimiră din nou la culme pe poet şi pe redactorul-şef: profesorul le făcu semn să vină mai aproape şi, cînd se aplecară spre el, şopti:

— Să ştiţi că Isus a existat.

— Uitaţi-vă, domnule profesor, replică Berlioz cu un zîmbet silit, avem toată stima pentru vastele dumneavoastră cunoştinţe, dar, în ce ne priveşte, ne menţinem punctul nostru de vedere în această problemă.

— Dar nu-i nevoie de nici un punct de vedere, declară ciudatul profesor, pur şi simplu a existat, şi atîta tot.

— Bine, dar se impun totuşi nişte argumente, începu Berlioz.

— Nu-i nevoie de nici un fel de argumente, ripostă profesorul şi urmă, cu glas scăzut, pierzîndu-şi, nu se ştie de ce, accentul străin: Totul este cît se poate de simplu: înfăşurat într-o mantie albă…