2 Pilat din Pont

Înfăşurat într-o mantie albă cu căptuşeală sîngerie, cu pas tîrşîit de cavalerist, în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, lună de primăvară, la ceasurile dimineţii, ieşi sub colonada dintre cele două aripi ale palatului lui Irod cel Mare procuratorul Iudeii, Pilat din Pont.

Ura de moarte mirosul uleiului de trandafiri, iar acum totul prevestea o zi proastă, întrucît mirosul acesta prinse a-l urmări încă din zori.

I se părea că palmierii şi chiparoşii din grădină exalau un parfum de trandafiri, că la mirosul specific al echipamentului de piele şi al sudorii pe care-l răspîndeau soldaţii din escortă se adăuga efluviul acela blestemat al parfumului de trandafiri.

Dinspre corpurile caselor aflate în dosul palatului, unde se instalase cohorta întîi din Legiunea a 12-a Fulminanta, venită cu procuratorul la Yerushalayim, prin terasa superioară a grădinii se prelingea pînă în colonadă o şuviţă de fum, şi, la acest fum amărui, care anunţa că în centurii bucătarii se şi apucaseră să gătească prînzul, se adăuga acelaşi iz de ulei de trandafiri.

„O, zei, de ce mă pedepsiţi?… Da, nu mai încape nici o îndoială, este ea, din nou ea, hemicrania, boală cumplită, de neînvins, cu dureri ce cuprind o jumătate a capului… boală fără leac, fără nici o scăpare… să încerc să ţin capul nemişcat…”

Pe pardoseala de mozaic, lîngă havuz, îl aştepta jilţul; fără să se uite în jur, procuratorul se aşeză şi întinse mîna într-o parte.

Respectuos, secretarul puse în această mînă un pergament. Neputîndu-şi stăpîni o grimasă de durere, procuratorul parcurse cu coada ochiului cele scrise, înapoie secretarului pergamentul şi rosti anevoie:

— Acuzatul e din Galileea? Cazul a fost prezentat tetrar-hului?

— Da, procuratorule, răspunse secretarul.

— Şi ce a hotărît tetrarhul?

— A refuzat să dea o hotărîre definitivă, şi sentinţa de moarte dată de sinedriu ţi-a trimis-o spre confirmare ţie, îl lămuri secretarul.

Obrazul procuratorului zvîcni.

— Aduceţi-l pe acuzat, porunci el încet.

Numaidecît, de pe terasa grădinii, sub colonada balconului, doi legionari aduseră un bărbat de vreo douăzeci şi şapte de ani şi-l împinseră în faţa jilţului. Omul purta un hiton albastru, vechi şi rupt. Pe cap avea o legătură albă cu o cureluşă în jurul frunţii, iar mîinile îi erau legate la spate. Sub ochiul stîng se vedea o vînătaie mare, iar în colţul gurii, o zdrelitură cu sînge închegat. Se uita la procurator cu o curiozitate plină de nelinişte.

După cîteva clipe de tăcere, procuratorul îl întrebă cu glas încet, în arameică:

— Va să zică, tu eşti acela care a instigat poporul să dă-rîme templul din Yerushalayim?

Procuratorul şedea ca o stană de piatră, şi numai buzele i se mişcară uşor de tot cînd rosti aceste cuvinte. Şedea ca o stană de piatră, pentru că se temea să-şi mişte capul ce-i ardea de o durere cumplită.

Apropiindu-se puţin, omul cu mîinile legate vorbi:

— Om bun! Crede-mă…

Dar procuratorul, tot nemişcat, îl opri, fără să ridice glasul:

— Mie îmi spui „om bun”? Te înşeli. La Yerushalayim se şuşoteşte că sînt un monstru fioros, ceea ce e perfect adevărat, şi adăugă, tot atît de monoton: să vină centurionul Moar-tea-Şobolanilor.

Cînd centurionul Marcus, din centuria întîi, poreclit Moar-tea-Şobolanilor, se înfăţişă înaintea procuratorului, tuturor li se păru că în balcon s-a lăsat întunericul. Era cu un cap mai înalt decît cel mai înalt soldat din legiune, şi atît de lat în umeri, încît umbri cu desăvîrşire discul soarelui ce abia se arătase la linia orizontului.

Procuratorul îi spuse centurionului în latineşte:

— Infractorul acesta îmi zice „om bun”. Scoate-l cîteva clipe de-aici şi lămureşte-l cum trebuie să-mi vorbească. Dar să nu-l schilodeşti.

Şi toţi, în afară de procuratorul nemişcat ca o stană de piatră, îl petrecură cu ochii pe Marcus-Moartea-Şobolanilor, care făcu un semn cu rnîna celui arestat să-l urmeze. Oriunde apărea centurionul, toţi îl urmăreau cu privirile, din pricina staturii înalte, iar cei care-l vedeau pentru întîia oară rămî-neau cu ochii aţintiţi la chipul său desfigurat: nasul îi fusese cînd va spart de un german cu o lovitură de ghioagă.

Pe mozaic răsunară cizmele grele ale lui Marcus; omul cu mîinile legate îl urmă cu pas uşor; sub colonadă se lăsă o tăcere adîncă; în grădină, lîngă balcon, se auzeau gungurind porumbeii, iar în havuz apa susura un cîntec ciudat şi plăcut.

Procuratorul ar fi vrut să se ridice, să-şi apropie tîmpla de jetul apei şi să încremenească aşa. Ştia însă că nici asta nu-i va ajuta.

După ce-l scoase pe arestat de sub coloane în grădină, Moartea-Şobolanilor luă un bici din mîinile legionarului care stătea la picioarele unei statui de bronz şi, făcîndu-şi alene vînt, îl lovi pe arestat peste umeri. O făcu uşor, fără zel, dar omul, ca şi cînd i-ar fi retezat cineva picioarele, se prăbuşi pe dată la pămînt, cu răsuflarea tăiată, alb la faţă şi cu ochii nemişcaţi, fără urmă de expresie.

Cu o singură mînă, cu stînga, Marcus îl săltă uşor în aer, ca pe un sac gol, ridicîndu-l în picioare, şi vorbi fonfăit, pro-nunţînd stîlcit cuvintele arameice:

— Procuratorului roman îi spui „hegemon”. Alte vorbe nu rosteşti! Să stai smirnă! Ai înţeles, sau te mai lovesc? Arestatul se clătină, dar izbuti să-şi biruie slăbiciunea; culoarea îi reveni în obraji, îşi trase răsuflarea şi răspunse cu glas răguşit:

— Te-am înţeles. Nu mă lovi!

Peste cîteva clipe, se afla din nou înaintea procuratorului. Răsună un glas stins, bolnav:

— Numele?

— Al meu? se interesă grăbit arestatul, exprimînd cu toată fiinţa lui dorinţa de a răspunde cu înţelepciune, spre a nu-i mai stîrni mînia.

— Pe al meu mi-l ştiu. Nu te preface mai prost decît eşti. Al tău, rosti încet procuratorul.

— Yeshua, se grăbi să-i răspundă arestatul.

— Ai vreo poreclă?

— Ha-Nozri.

— De unde eşti de fel?

— Din oraşul Gamala, răspunse arestatul, arătînd cu un semn al capului că undeva, departe, în dreapta lui, la miazănoapte, se află oraşul Gamala.

— Din ce seminţie eşti?

— Nu ştiu exact, răspunse vioi arestatul. Nu-i ţin minte pe părinţii mei. Mi s-a spus că tatăl meu ar fi fost sirian…!

— Unde locuieşti?

— Nicăieri, răspunse sfios arestatul, umblu dintr-un oraş în altul.

— Asta se poate spune scurt, într-un cuvînt — vagabond, zise procuratorul şi-l mai întrebă: Rude ai?

— Nu am pe nimeni. Sînt singur pe lume.

— Carte ştii?

— Da.

— Cunoşti vreo limbă în afară de arameică?

— Da. Elina.

O pleoapă umflată se ridică uşor, un ochi învăluit în ceaţa suferinţei se uită fix la arestat. Celălalt ochi rămase închis. Pilat urmă în elină:

— Va să zică, tu eşti cel care voiai să dărîmi templul şi ai îndemnat poporul la săvîrşirea acestei fapte?

Arestatul se învioră din nou; ochii lui nu mai exprimau spaimă. Răspunse în elină: '

— Eu, om b… în ochi îi fulgeră groaza, era cît pe ce să spună ceea ce nu trebuia — eu, hegemon, nu am pus niciodată la cale dărîmarea templului şi nu am instigat pe nimeni la săvîrşirea acestei fapte nesăbuite.

Pe chipul secretarului, gîrbovit deasupra mesei joase, ca să înscrie depoziţia, se citea mirarea. Ridică privirea, apoi îşi plecă din nou capul asupra pergamentului.

— În zi de sărbătoare, o mulţime de oameni se scurge în acest oraş. Printre ei se află magi, astrologi, prezicători şi ucigaşi, zise monoton procuratorul, dar şi mincinoşi. Tu, de pildă, eşti un mincinos. Aici stă scris limpede: a instigat poporul să dărîme templul. O spun mărturiile oamenilor.

— Aceşti oameni buni, vorbi din nou arestatul şi, adău-gînd repede hegemon…, urmă: sînt neştiutori şi au încurcat tot ce le-am spus. îndeobşte, încep să mă tem că încurcătura asta va dăinui multă vreme. Şi toate astea, pentru că el notează greşit vorbele mele.

Urmă o tăcere. Acum, ochii bolnavi ai procuratorului îşi aţinteau privirea grea asupra arestatului.

— Îţi repet pentru ultima oară, nu mai face pe nebunul, tîlharule, rosti Pilat, sec şi monoton, nu ai multe la răboj, dar ce stă scris acolo e de ajuns ca să fii spînzurat.

— Nu, nu, hegemon, zise arestatul, încordîndu-se tot, în dorinţa de a convinge — umblă, umblă mereu unul cu pergament din piele de ţap în mînă şi scrie tot. într-o zi mi-am aruncat ochii pe acest pergament şi m-am îngrozit. Nu rostisem nimic din ceea ce scria în el. L-am implorat: arde, rogu-te, pergamentul tău! Dar el mi l-a smuls din mînă şi a fugit.

— Cine era? întrebă în silă Pilat, trecîndu-şi mîna peste tîmplă.

— Levi Matei, răspunse cu bunăvoinţă omul; strîngea dările; m-am întîlnit cu el prima dată pe drumul spre Betfa-ghe, în locul unde iese în clin o grădină de smochini, şi am stat de vorbă cu dînsul. La început, s-a purtat duşmănos cu mine şi chiar m-a jignit, adică a crezut el că mă jigneşte, fă-cîndu-mă cîine. Spunînd aceasta, arestatul zîmbi: eu nu văd nimic rău în acest animal, şi cuvîntul n-are de ce să mă supere.

Secretarul nu mai notă nimic, aruncînd cu coada ochiului o privire mirată, nu arestatului, ci procuratorului.

— … Dar, după ce m-a ascultat, Levi s-a mai îmblînzit, urmă Yeshua; pînă la urmă a aruncat banii în drum, spunînd că merge cu mine să pribegească…

Pilat zîmbi neîncrezător, rînjindu-şi dinţii galbeni, cu obrazul bolnav nemişcat, şi rosti, întorcîndu-se cu tot trupul spre secretar:

— O, cetatea Yerushalayimului! Cîte nu se aud în ea! Auziţi! Cel ce strînge dările a aruncat banii în drum!

Neştiind ce să răspundă la aceste vorbe, secretarul socoti de cuviinţă să repete zîmbetul lui Pilat.

— Mi-a spus că din ziua aceea urăşte banii, lămuri Yeshua faptele ciudate ale lui Levi Matei şi adăugă: De atunci, Levi e tovarăşul meu de drum.

Rînjind mereu, procuratorul se uită la arestat, apoi la soarele ce se înălţa neabătut tot mai sus deasupra statuilor ecvestre de pe hipodromul ce se întindea jos, departe, în dreapta, şi deodată, cu un fel de chin sîcîitor, se gîndi că lucrul cel mai simplu ar fi să-l alunge din balcon pe tîlharul acesta ciudat, rostind numai două cuvinte: „la spînzurătoare”. Să alunge şi escorta, să plece de sub colonadă, să intre în palat, să poruncească să i se facă întuneric în odaie, să se trîntească pe pat, să ceară apă rece, să-şi strige cu glas jalnic dinele, pe Banga, şi să i se plîngă de hemicranie. Şi prin capul chinuit al procuratorului trecu deodată, ademenitor, gîndul la otravă.

Îl privea cu ochii tulburi pe omul din faţa sa şi cîtva timp nu scoase o vorbă, chinuindu-se să-şi aducă aminte de ce la acest ceas de arşiţă al dimineţii, sub soarele necruţător al Yerushalayimului, stă dinaintea lui arestatul acesta cu chipul desfigurat de pe urma bătăilor îndurate şi ce întrebări inutile va trebui să-i mai pună.

— Levi Matei? întrebă cu glas răguşit bolnavul şi închise ochii.

— Da, Levi Matei, auzi el glasul metalic, chinuitor.

— Dar ce spuneai tu mulţimii din piaţă despre templu?

— Glasul acesta, ce străpungea parcă tîmpla lui Pilat, era negrăit de chinuitor; şi acest glas rostea:

— Eu, hegemon, spuneam că se va prăbuşi templul credinţei vechi şi se va înălţa un nou templu — al adevărului. Am vorbit aşa, ca să fie mai pe înţelesul oamenilor. 25

— Pentru ce, vagabondule, ai tulburat în piaţă minţile oamenilor cu vorbele tale, povestind despre un adevăr de care n-ai habar? Ce este adevărul?

Vorbind, procuratorul gîndea: „O, zei! Ii iau un interogatoriu fără rost… Mintea nu mă mai ajută deloc…” Şi din nou i se năzări o cupă cu licoare întunecată. „Otravă, vreau otravă…”

Auzi iar glasul acela:

— Adevărul e, în primul rînd, că te doare capul, şi te doare atît de tare, încît te gîndeşti cu laşitate să-ţi curmi zilele. Nu numai că nu eşti în stare să vorbeşti cu mine, dar îţi e greu chiar să mă şi priveşti. Iar acum, fără să vreau, sînt călăul tău, ceea ce mă mîhneşte. Nu te poţi gîndi la nimic şi doreşti doar să vină cîinele tău, singura vietate, pesemne, de care eşti legat. Dar chinurile tale se vor sfîrşi de îndată, are să-ţi treacă durerea de cap.

Secretarul holbă ochii, aţintindu-i asupra arestatului, şi se opri din scris.

Pilat îl fixă cu o privire chinuitoare pe arestat şi descoperi că soarele se înălţase destul de sus, deasupra hipodromului, că o rază pătrunsese sub colonadă şi se strecura acum spre sandalele scîlciate ale lui Yeshua, care se ferea de soare.

Procuratorul se ridică din jilţ, îşi strînse capul în mîini, şi pe faţa lui gălbuie, bărbierită, se întipări groaza. în clipa următoare, izbuti să se stăpînească printr-un efort al voinţei şi se lăsă din nou în jilţ.

În timpul acesta, arestatul nu contenea să vorbească, dar secretarul nu mai nota nimic, ci, stînd, cu gîtul întins, ca un gînsac, se străduia să nu piardă nici un cuvînt.

— Iată, durerea a pierit, urmă arestatul, uitîndu-se cu adîn-că bunăvoinţă la Pilat, şi sînt tare bucuros. Te-aş sfătui, hegemon, să părăseşti pentru o vreme palatul şi să te plimbi pe jos, undeva prin împrejurimi, chiar şi prin grădinile de pe Golgota. Furtuna se va dezlănţui… (Yeshua se întoarse spre soare, îşi îngustă ochii)… mai tîrziu, spre seară. O plimbare ţi-ar fi de mare folos, şi eu te-aş însoţi cu plăcere. Mi-au trecut prin minte unele gînduri noi, care, cred, ar putea să-ţi pară vrednice de luare-aminte; ţi le-aş împărtăşi cu plăcere, cu atît mai mult, cu cît pari un om foarte înţelept. (Secretarul se făcu palid ca moartea şi lăsă să-i scape sulul pe podea.) Din nefericire, eşti prea închis în tine, urmă arestatul, pe care nimeni nu-l întrerupea, şi ai pierdut cu desăvîrşire încrederea în oameni. Că doar nu-i îngăduit, recunoaşte, să-ţi dăruieşti toată dragostea de care eşti în stare unui cîine. Săracă ţi-e viaţa, hegemon, şi, spunînd aceasta, Yeshua îşi îngădui să zîmbească.

Secretarului nu-i venea să-şi creadă urechilor. Dar era nevoit s-o facă. Se strădui deci să-şi imagineze ce formă capricioasă anume va îmbrăca mînia procuratorului, impulsiv din fire, la auzul acestei nemaipomenite obrăznicii. Dar nu izbuti să-şi imagineze asta, cu toate că-l cunoştea bine pe procurator.

Atunci răsună glasul spart, răguşit, al procuratorului, care porunci pe latineşte:

— Dezlegaţi-i mîinile.

Un legionar din escortă îşi lovi lancea de pămînt, o trecu altuia, se apropie şi desfăcu frînghiile arestatului. Secretarul ridică sulul de jos, hotărît să nu noteze deocamdată nimic şi să nu se mire de nimic.

— Recunoşti, întrebă Pilat încet, în elină, că eşti un mare vraci?

— Nu, procuratorule, nu sînt vraci, răspunse arestatul, frecîndu-şi cu desfătare încheietura stacojie, umflată şi amorţită a mîinii.

Cu o căutătură aspră, zvîrlită pe sub sprîncene, Pilat îl sfredelea pe arestat, iar ochii lui nu mai erau acum tulburi, în ei apăruseră bine cunoscutele scăpărări.

— Nu te-am întrebat, zise procuratorul, cunoşti cumva şi limba latină?

— Da, o cunosc, răspunse arestatul.

Obrajii gălbui ai lui Pilat se îmbujorară; întrebă pe latineşte:

— Cum de ţi-ai dat seama că am vrut să-mi strig cîinele?

— Foarte simplu, răspunse arestatul, tot în latineşte. îţi plimbai mîna (arestatul repetă gestul lui Pilat), ca şi cum ai fi vrut să mîngîi un cîine, iar buzele tale…

— Da, încuviinţă Pilat.

Urmă o clipă de tăcere. Apoi Pilat îl întrebă în elină:

— Aşadar, eşti vraci?

— Nu, nu, răspunse cu vioiciune arestatul. Crede~mă, nu sînt vraci.

— Bine, dacă vrei ca asta să rămînă o taină, fie. Nu are o legătură nemijlocită cu cazul tău. Afirmi, deci, că n-ai îndemnat oamenii la dărîmarea… sau incendierea, sau distrugerea pe altă cale a templului?

— Nu am îndemnat pe nimeni, hegemon, repet, la astfel de fapte. Par eu un om slab de minte?

— E adevărat, nu pari un om slab de minte, răspunse încet procuratorul, cu un zîmbet, dar un zîmbet înfricoşător. Jură atunci că aşa ceva nu s-a întîmplat.

— Pe ce vrei să-ţi jur? întrebă, înviorîndu-se vădit, omul cu mîinile dezlegate.

— Chiar şi pe viaţa ta, îi ceru procuratorul, şi e tocmai momentul să juri pe viaţa ta, deoarece, află de la mine, ea atîrnă de un fir de păr.

— Nu crezi, cumva, hegemon, că tu ai atîrnat-o? îl întrebă arestatul. Dacă o crezi, te înşeli amarnic.

Pilat tresări şi-i răspunse printre dinţi:

— Pot să tai firul acesta.

— Şi în privinţa asta te înşeli, îl contrazise arestatul, cu un zîmbet senin, ducîndu-şi mîna pavăză la ochi, spre a se feri de lumina soarelui. Recunoşti că nu poate să-l taie decît cel care a atîrnat viaţa mea de acest fir?

— Da, da, rosti, zîmbind, Pilat, acum nu mă îndoiesc defel că tot soiul de gură-cască din Yerushalayim s-au ţinut după tine, pas cu pas. N-am habar de cel ce ţi-a atîrnat limba în gură, dar e bine atîrnată. Ia spune, e adevărat că ai intrat în Yerushalayim prin Poarta Susa, călare pe un asin, însoţit de gloata care te aclama ca pe un proroc?

Spunînd aceasta, procuratorul făcu un gest spre sulul de pergament.

Arestatul îl privi cu nedumerire.

— Nici măcar nu am asin, hegemon, zise el. Am intrat în Yerushalayim într-adevăr prin Poarta Susa, dar pe jos, însoţit doar de Levi Matei, şi nimeni nu a strigat nimic, deoarece nimeni nu mă cunoştea atunci la Yerushalayim. — Dar tu îi cunoşti cumva, urmă Pilat, cu ochii ţintă la Yeshua, pe Dismas, Hestas şi pe Baraba?

— Nu-i cunosc pe aceşti oameni buni, răspunse arestatul.

— Spui adevărul?

— Adevărul.

— Şi acum, răspunde, pentru ce tot zici „oameni buni”? Le spui tuturor aşa?

— Tuturor, încuviinţă arestatul, oameni răi nu sînt pe lume.

— Pentru prima oară aud una ca asta, zîmbi ironic Pilat. Dar poate că nu cunosc destul viaţa!… Nu e nevoie să notezi mai departe, se întoarse el spre secretar, deşi acesta nu mai nota nimic, şi urmă, adresîndu-se din nou arestatului: Ai citit despre asta în vreo carte elinească?

— Nu, cu mintea mea am ajuns să cuget astfel.

— Şi propovăduieşti lucrul ăsta?

— Da.

— Şi centurionul Marcus, de pildă, poreclit Moartea-Şo-bolanilor, cum e după părerea ta, bun?

— Da, răspunse arestatul, e bun; însă, ce-i drept, e un nefericit. De cînd oamenii buni l-au slujit, a devenit aspru şi crud. Ar merita să se ştie cine l-a schilodit.

— Îţi spun eu, bucuros, îi răspunse Pilat, fiindcă am fost de faţă. Oamenii buni se năpusteau asupra lui, ca nişte cîini asupra ursului. Germanii îl apucaseră de gît, de mîini şi de picioare. Manipul-ul de infanterie căzuse în încercuire, şi, dacă din flanc nu ar fi pătruns un escadron de cavalerie, pe care îl comandam eu, tu, filozofule, nu ai mai fi avut ocazia să stai de vorbă cu Moartea-Şobolanilor. Acestea s-au petrecut în bătălia de la Idistaviso, în Valea Fecioarelor.

— Dacă aş fi putut sta de vorbă cu el, zise deodată visător arestatul, sînt convins că s-ar fi schimbat mult.

— Presupun, se grăbi să riposteze Pilat, că nu i-ar fi făcut plăcere legatului legiunii, dacă ai fi încercat să vorbeşti cu vreunul din ofiţerii sau soldaţii săi. De altfel, asta nici nu se va întîmpla, spre norocul tuturor, şi cel dintîi care va avea grijă de lucrul acesta voi fi eu.

În clipa aceea, sub colonadă, veni în zbor ca o săgeată o rîndunică; descrise un cerc sub plafonul aurit, coborî mai jos, gata-gata să atingă cu aripa-i ascuţită chipul statuii de bronz dintr-o firidă şi dispăru apoi după capitelul unei coloane. Plănuise, poate, să-şi facă acolo cuibul.

Cît ţinu zborul rîndunicii, în capul procuratorului, acum limpede şi uşor, se închegă următoarea formulă: interogîn-du-l cu de-amănuntul pe filozoful vagabond Yeshua, poreclit Ha-Nozri, hegemonul nu a găsit elementele constitutive ale unei infracţiuni, şi, mai ales, nu a constatat nici o legătură între faptele lui Yeshua şi tulburările ce avuseseră loc cu puţin înainte de Yerushalayim. Filozoful vagabond s-a dovedit a fi un alienat mintal şi, drept urmare a acestei constatări, procuratorul nu confirmă sentinţa de moarte a lui Ha-Nozri, dată de Micul Sinedriu. Avînd în vedere că vorbele utopice, scornite de mintea tulburată a lui Ha-Nozri, ar putea să provoace tulburări la Yerushalayim, procuratorul îl va exila pe Yeshua din Yerushalayim şi-l va închide în Cezareea, pe ţărmul Mării Mediterane; cu alte cuvinte, chiar acolo unde se află reşedinţa procuratorului.

Rămînea doar să dicteze secretarului hotărîrea luată.

Aripile rîndunicii fîlfîiră chiar deasupra capului hegemonului, pasărea zvîcni spre bazinul havuzului şi zbură de sub colonadă în grădină. Procuratorul ridică ochii şi, aţintindu-i asupra arestatului, zări lîngă acesta o trîmbă de colb aprin-zîndu-se parcă şi strălucind în soare.

— Asta e totul în legătură cu el? îl întrebă Pilat pe secretar.

— Din păcate, nu, declară pe neaşteptate secretarul, întin-zîndu-i lui Pilat un alt pergament.

— Ce mai e? se încruntă procuratorul.

După ce citi pergamentul, se schimbă şi mai tare la faţă. Pesemne un val de sînge negru îi năvăli în obraz şi de-a lungul gîtului, sau poate alta fu pricina că pielea lui îşi pierdu nuanţa gălbuie, bătînd acum în cafeniu, iar ochii i se afundară parcă în orbite.

Probabil că tot sîngele o fi fost de vină, sîngele care-i năvălise în cap şi-i pulsa în tîmple, fapt este că procuratorului i se tulbură vederea. I se năzări deodată că vede cum capul arestatului începe să plutească şi apoi se face nevăzut, iar în locul lui apare un altul, pleşuv, cu o cunună de aur, cu zimţi rari; pe frunte avea o rană rotundă, deschisă, unsă cu alifie. O gură ştirbă, căzută, cu buza de jos atîrnîndu-i capricioasă. Lui Pilat i se năzări deodată că nu mai vede coloanele trandafirii ale balconului, că acoperişurile depărtate ale Ye-rushalayimului au dispărut, că totul s-a cufundat în desişul verde al grădinilor. Ceva straniu se întîmpla şi cu auzul lui: se făcea, ca şi cînd undeva, departe, răsună încet şi ameninţător trîmbiţele şi se aude limpede o voce nazală, însăi-lînd trufaş cuvintele: „Legea cu privire la lezmajestate…”

Gîndurile porniră să zboare, scurte, fără şir, neobişnuite. „Sînt pierdut!…” Apoi: „Sîntem pierduţi!…” Şi un altul, cu totul absurd, printre ele, despre nu se ştie ce nemurire, şi nemurirea aceasta îi trezi un simţămînt de jale insuportabilă.

Pilat se încorda tot, alungă vedenia, îşi întoarse privirea spre balcon, şi din nou ochii lui întîlniră ochii omului arestat.

— Ascultă, Ha-Nozri, vorbi procuratorul, uitîndu-se cam ciudat la Yeshua — chipul procuratorului era ameninţător, dar în ochi i se cuibărise neliniştea —, ai vorbit cîndva despre marele cezar? Răspunde! Ai vorbit?… Sau… nu… ai vorbit?

Pilat lungi cuvîntul „nu” ceva mai mult decît se cuvine în timpul unei judecăţi şi, în privirea îndreptată spre Yeshua, îi trimise acestuia un gînd, pe care ar fi vrut parcă să i-l sugereze.

— E uşor şi plăcut să spui adevărul, observă arestatul.

— Nu am nevoie să ştiu, ripostă Pilat cu glas înăbuşit, plin de ură, dacă îţi este plăcut sau neplăcut să spui adevărul. Dar va trebui să-l mărturiseşti. Cîntăreşte-ţi însă fiecare cuvînt, altfel te aşteaptă moartea. O moarte nu numai de neînlăturat, dar şi chinuitoare.

Nimeni nu ştia ce se petrecuse cu procuratorul Iudeii: el îşi îngădui să ridice mîna, apărîndu-se parcă de o rază de soare şi, ţinînd-o aşa ca pe un scut, să-i trimită arestatului o privire care dădea de înţeles ceva.

— Aşadar, răspunde, urmă el, îl cunoşti pe un oarecare Iuda din Kiriat şi ce anume i-ai vorbit, dacă i-ai vorbit, despre cezar?

— Lucrurile s-au petrecut aşa, începu să povestească, bucuros, arestatul; alaltăieri seara, lîngă templu, am făcut cunoştinţă cu un tînăr, care mi-a zis că este din oraşul Kiriat şi că îl cheamă Iuda. M-a poftit la el acasă, în Oraşul de Jos, şi m-a ospătat…

— E om bun? întrebă Pilat, şi o lucire diabolică îi fulgeră în ochi.

— Foarte bun, şi un om care vrea să ştie tot, încuviinţă arestatul; era tare curios să-mi cunoască ideile, s-a arătat cît se poate de primitor…

— A aprins făcliile… strecură printre dinţi, în tonul lui Yeshua, Pilat, şi ochii îi scînteiară.

— Chiar aşa, urmă Yeshua, mirîndu-se oarecum cît de bine informat era procuratorul; m-a rugat să-i spun ce gîn-desc despre stăpînire. II interesa nespus.

— Şi ce ai răspuns? întrebă Pilat. Vrei să zici, poate, că ai uitat ce i-ai spus atunci? Şi în tonul procuratorului nu se mai desluşea nici o speranţă.

— Printre altele, i-am spus, mărturisi arestatul, că orice stăpînire e o silnicie, o asuprire a omului şi că va veni ziua cînd nu va mai fi nici stăpînirea cezarilor, nici o altfel de stăpînire. Omul va păşi în împărăţia adevărului şi a dreptăţii, unde nu va mai fi trebuinţă de stăpînirea nimănui.

— Mai departe!

— Mai departe nu a mai fost nimic, preciza arestatul; în casă s-au năpustit nişte oameni, care m-au legat şi m-au dus la închisoare.

Străduindu-se să nu-i scape nici o vorbă, secretarul înşira repede cuvintele pe pergament.

— N-a fost, nu este şi nu va fi niciodată pe faţa pămîn-tului o stăpînire mai măreaţă şi mai minunată pentru oameni ca aceea a împăratului Tiberiu! Glasul frînt, bolnav, al lui Pilat se amplifică. Procuratorul se uita nu se ştie de ce cu ură la secretar şi la escortă. Şi nu tu, criminal smintit, eşti cel chemat să-ţi spui părerea în această privinţă. Scoateţi escorta din balcon! zbieră deodată Pilat şi, întorcîndu-se spre secretar, adăugă: Lasă-mă între patru ochi cu criminalul, e vorba de un proces politic!

Soldaţii din escortă îşi ridicară lăncile şi, bocănind ritmic cu potcoavele încălţărilor, ieşiră din balcon în grădină, urmaţi de secretar. Un timp, doar cîntecul apei din havuz tulbură tăcerea de sub colonadă. Pilat privea cum pe deasupra ţevii subţiri din havuz apa se umflă treptat formînd un fel de tipsie, cum se destramă marginile acestei tipsii, cum cade apa în şuviţe.

Cel dintîi vorbi arestatul.

— Faptul că am stat de vorbă cu tînărul acela din Kiriat pare a fi pricinuit o nenorocire. Presimt, hegemon, că i se va întîmpla ceva rău şi mi-e tare milă de el.

— Cred, îi răspunse procuratorul cu un zîmbet ironic, ciudat, că mai este pe lumea asta cineva, de care ar trebui să-ţi fie milă mai mult decît de Iuda din Kiriat, şi care va avea o soartă cu mult mai rea decît Iuda!… Aşadar, Marcus-Moar-tea-Şobolanilor, călău din convingere şi cu sînge rece, oamenii care, după cum văd — procuratorul făcu un gest spre chipul maltratat al lui Yeshua —, te-au bătut pentru predicile tale, tîlharii Dismas şi Hestas, care împreună cu complicii lor au omorît patru soldaţi, şi, în sfîrşit, Iuda, trădătorul acela mîrşav — sînt cu toţii oameni buni, după tine?

— Da, urmă răspunsul.

— Şi va veni împărăţia adevărului?

— Va veni, hegemon, întări cu convingere Yeshua.

— Nu va veni niciodată! zbieră pe neaşteptate Pilat, cu un glas atît de înspăimîntător, încît Yeshua se dădu înapoi. Tot aşa, cu mulţi ani în urmă, Pilat strigase călăreţilor săi în Valea Fecioarelor: „Spintecă-i! Taie-i! Uriaşul Marcus-Moar-tea-Şobolanilor a căzut în mîna duşmanului!” Procuratorul mai ridică glasul, spart de comenzile strigate altădată, aşa încît cuvintele să-i fie auzite în grădină: „Criminal! Criminal! Criminal!” Apoi, cu vocea scăzută, întrebă: Yeshua Ha-Nozri, tu crezi în puterea vreunor zei?

— Dumnezeu este unul, răspunse Yeshua, cred în El.

— Atunci, roagă-te lui! Roagă-te mai cu osîrdie! Deşi… — aici glasul lui Pilat se frînse — asta nu are să te ajute. Nevastă ai? întrebă apoi Pilat, melancolic, fără să înţeleagă ce-i cu el.

— Nu, sînt singur, nu am pe nimeni.

— Odios oraş, mormăi pe neaşteptate procuratorul şi umerii îi tresăriră ca şi cînd s-ar fi înfiorat; apoi îşi frecă mîi-nile, spălîndu-le parcă: Dacă ai fi fost înjunghiat înainte de a te fi întîlnit cu Iuda din Kiriat, chiar că ar fi fost mai bine. — Ce-ar fi să-mi dai drumul, hegemon? îl rugă pe neaşteptate arestatul, şi glasul lui avu o nuanţă de nelinişte. Văd că vor să mă omoare.

O convulsie schimonosi chipul procuratorului care, în-dreptîndu-şi spre Yeshua ochii injectaţi, împînziţi de vinişoare roşii, glăsui:

— Socoti, nefericitule, că un procurator roman ar da drumul unui om care a vorbit ce-ai vorbit tu? O, zei! Sau crezi oare că sînt gata să-ţi iau locul? Nu împărtăşesc ideile tale! Şi, ia aminte ce-ţi spun: dacă din clipa asta mai scoţi un singur cuvînt, dacă mai vorbeşti cu cineva, atunci păzeşte-te de mînia mea! îţi repet: păzeşte-te!

— Hegemon…

— Taci! urlă Pilat, petrecînd cu o căutătură turbată rîn-dunica ce zburase din nou în balcon. Veniţi încoace! strigă el apoi.

Cînd secretarul şi escorta se întoarseră la locurile lor, procuratorul confirmă sentinţa de moarte dată de adunarea Micului Sinedriu criminalului Yeshua Ha-Nozri, iar secretarul notă cuvintele lui Pilat.

În clipa următoare, în faţa lui Pilat stătea Marcus-Moar-tea-Şobolanilor. Procuratorul îi dădu poruncă să-l predea pe nelegiuit şefului serviciului secret şi să-i transmită ordinul ca Yeshua Ha-Nozri să fie despărţit de ceilalţi condamnaţi, iar gărzii serviciului secret să i se interzică sub ameninţarea unei pedepse crunte orice discuţie cu Yeshua şi orice răspuns la întrebările acestuia.

La un semn al lui Marcus, escorta se strînse în jurul lui Yeshua şi-l scoase din balcon.

Apoi, dinaintea procuratorului se prezentă un bărbat de o rară frumuseţe, cu barbă blondă şi pene de vultur la coif. Pe piept purta podoabe de aur, reprezentînd capete de leu, pe centironul paloşului plăcuţe tot din aur, iar în picioare avea încălţări cu talpă triplă, strînse cu şireturi pînă la genunchi. Pe umărul stîng îşi aruncase o pelerină purpurie. Era legatul, comandant al legiunii.

Procuratorul îl întrebă unde se află în acel moment cohorta sebastiană. Legatul îl înştiinţa că această cohortă a îm- presurat piaţa din faţa hipodromului, unde sentinţa dată nelegiuiţilor va fi adusă la cunoştinţa poporului.

Atunci, procuratorul porunci legatului să desemneze din cohorta romană două centurii. Una din ele, sub comanda lui Marcus, va trebui să-i escorteze pe condamnaţi, carele cu cele necesare execuţiei şi pe călăi, în drumul spre Golgota, iar, o dată ajunsă acolo, să împresoare partea ei de sus. Cealaltă cohortă trebuia trimisă de îndată pe Golgota, să procedeze neîntîrziat la împresurarea locului. In acelaşi scop, adică pentru a asigura paza muntelui, procuratorul îi ceru legatului să expedieze într-acolo un regiment de cavalerie auxiliar — ala siriană.

Imediat ce legatul părăsi balconul, procuratorul porunci secretarului să invite la palat pe prezidentul Sinedriului, pe doi membri ai acestuia, precum şi pe comandantul gărzii templului din Yerushalayim, adăugind că roagă să se facă în aşa fel, ca, înainte de a ţine sfat cu toţi aceşti oameni, el să poată sta de vorbă cu prezidentul între patru ochi.

Ordinul procuratorului a fost îndeplinit prompt şi întocmai; soarele, care pîrjolea în acele zile cu o înverşunare nemaivăzută Yerushalayimul, nu apucase să ajungă la zenit, cînd pe terasa de sus a grădinii, în dreptul celor doi lei din marmură albă ce străjuiau scara, se întîlniră procuratorul şi Iosif Caiafa, marele preot al Iudeii, prezidentul ad-interim al Sinedriului.

În grădină stăruia o tăcere adîncă. Ieşind însă de sub colonadă pe terasa de sus, scăldată în soare, terasa unde se înălţau palmieri pe picioare gigantice de elefant şi de unde ochilor procuratorului li se deschise întreaga panoramă a odiosului Yerushalayim, cu punţile lui suspendate, cu cetăţile şi, mai ales, cu acea stîncă indescriptibilă, durată din marmură, cu solzi de dragon din aur curat în loc de acoperiş — templul Yerushalayimului — procuratorul, cu auzul său fin, surprinse departe, undeva jos, acolo unde un zid de piatră despărţea terasele inferioare ale grădinii palatului de piaţa oraşului, un fel de mîrîit înfundat, acoperit în răstimpuri de nişte vaiete sau strigăte slabe, subţiri.

Procuratorul îşi dădu seama că acolo, în piaţă, se şi strîn-sese o mare mulţime de locuitori ai Yerushalayimului, tul- buraţi de ultimele frămîntări din oraş, că această mulţime aşteaptă cu nerăbdare pronunţarea sentinţei şi că de acolo vin şi strigătele gălăgioşilor vînzători de apă.

Procuratorul începu prin a-l pofti pe marele preot în balcon, întrucît afară era o arşiţă cumplită; dar Caiafa se scuză politicos: nu-şi putea îngădui acest lucru în ajun de sărbătoare. Pilat îşi tufli gluga pe capul său cu un început de chelie şi intră în subiect. Discuţia decurse în elină.

Procuratorul îl înştiinţa pe marele preot că a examinat cazul lui Yeshua Ha-Nozri şi a întărit sentinţa de condamnare la moarte.

Astfel, la pedeapsa capitală care urma să fie aplicată în aceeaşi zi, erau condamnaţi trei tîlhari: Dismas, Hestas, Ba-raba; iar, în afară de aceştia, şi numitul Yeshua Ha-Nozri. Primii doi, care aţîţaseră mulţimea la răscoală împotriva cezarului şi fuseseră prinşi, în urma unei lupte, de autorităţile romane, nu-l priveau decît pe procurator, deci, nu intrau în discuţie. Pe ceilalţi doi, Baraba şi Ha-Nozri, puseseră mîna autorităţile locale şi-i osîndise Sinedriul. Potrivit legii, potrivit datinii, unuia dintre cei doi răufăcători trebuia să i se dea drumul în cinstea marii sărbători a Paştelui, care începea în ziua aceea. Aşadar, procuratorul vrea să ştie pe care din cei doi răufăcători intenţionează să-l elibereze Sinedriul. Pe Baraba, sau pe Ha-Nozri?

Caiafa dădu din cap, vrînd să arate că întrebarea îi este limpede, şi răspunse:

— Sinedriul cere să fie eliberat Baraba.

Procuratorul ştia prea bine că acesta va fi răspunsul marelui preot, dar ţelul lui era să arate că un asemenea răspuns îi trezeşte o adîncă uimire.

Ceea ce şi făcu Pilat cu multă iscusinţă. Arcurile sprîn-cenelor se săltară pe chipu-i semeţ şi procuratorul, mirat, îl privi drept în ochi pe marele preot.

— Mărturisesc, răspunsul acesta m-a uimit, rosti blînd procuratorul; mă tem să nu fie vorba de o neînţelegere…

Şi Pilat lămuri mai pe larg ce voia să spună. Autorităţile romane nu atentează cîtuşi de puţin la drepturile autorităţilor locale religioase; marele preot ştie bine că aşa este. De data aceasta, însă, e neîndoielnic vorba de o greşeală. Şi în- dreptarea acestei greşeli interesează, de bună seamă, autorităţile romane.

Într-adevăr, fărădelegile săvîrşite de Baraba şi de Ha-Nozri nu se puteau asemui în ceea ce priveşte gravitatea lor. Dacă al doilea, un om vădit nebun, se făcuse vinovat prin vorbele sale lipsite de noimă, rostite la Yerushalayim şi în alte cîteva locuri, primul purta povara unor fapte mult mai grave. Nu numai că-şi îngăduise să cheme poporul la răzvrătire, dar, la încercarea de a fi prins, ucisese pe unul din străjeri. Baraba este cu mult mai primejdios decît Ha-Nozri.

Ţinînd seama de cele arătate, procuratorul îl roagă pe marele preot să revizuiască hotărîrea luată şi să-l elibereze pe acela dintre cei doi osîndiţi care se dovedeşte a fi mai puţin primejdios; şi acesta este, fără nici o îndoială, Ha-Nozri. Aşadar?…

Cu glas încet, dar ferm, Caiafa arătă că Sinedriul a studiat cu luare-aminte faptele celor doi şi aduce pentru a doua oară la cunoştinţa procuratorului că intenţionează să-l pună în libertate pe Baraba.

— Cum? Chiar şi după demersul meu? Demersul făcut de cel a cărui persoană reprezintă puterea Romei? Mare preot, repetă pentru a treia oară ce ai rostit.

— Şi pentru a treia oară îţi repet că-l vom pune în libertate pe Baraba, răspunse încet Caiafa.

Totul se sfîrşise şi cei doi nu mai aveau nimic a-şi spune. Ha-Nozri era pentru totdeauna pierdut, iar durerile cumplite, necruţătoare, ale procuratorului nu mai avea cine să le tămă-duiască; ele nu aveau leac, în afară de moarte. Dar un alt gînd străfulgera mintea lui Pilat. Aceeaşi mîhnire inexplicabilă, aceeaşi întristare adîncă ce-l mai cuprinsese pe cînd şezuse în balcon îi străbătea acum întreaga făptură. încercă pe loc să şi-o explice şi explicaţia se dovedi ciudată: avea senzaţia tulbure că, vorbind cu cel osîndit, nu spusese tot ce avea de spus, nu ascultase tot ce se cuvenea să asculte.

Pilat alungă acest gînd, care-şi luă zborul într-o clipă, aşa cum venise. îşi luă zborul, dar mîhnirea rămase la fel de inexplicabilă, căci nu i-o putu, fireşte, explica un alt gînd fugar, ce-i trecuse ca fulgerul prin minte, ca să se stingă de îndată — „Nemurirea… a venit nemurirea…” A cui nemurire venise? Procuratorul nu înţelese acest lucru; dar gîndul la enigmatica nemurire îl făcu să îngheţe, aşa cum stătea în bătaia soarelui dogoritor.

— Bine, zise Pilat, aşa să fie.

Întoarse capul şi îşi plimbă privirea în jur, uimit de schimbările petrecute. Pierise tufa încărcată de trandafiri înfloriţi, pieriseră chiparoşii ce străjuiau terasa de sus, şi granatul, şi desişul verde al grădinii, şi statuia albă ascunsă în desiş. Totul pierise; prin faţa ochilor săi pluti o învolburare stacojie; în ea se clătinau lujerele unor plante acvatice, care se urniră din loc cătînd cine ştie încotro, iar, împreună cu ele, se urni şi Pilat. Acum îl stăpînea, arzîndu-l şi înăbuşindu-l, cea mai groaznică dintre mînii — mînia neputinţei.

— Mă înăbuş, rosti Pilat, mă înăbuş!

Cu mîna rece, jilavă, îşi smuci paftaua de la gulerul mantiei, şi aceasta căzu pe nisip.

— Astăzi e zăpuşeală, undeva s-a dezlănţuit furtuna, observă Caiafa, privind întruna chipul congestionat al procuratorului şi prevăzînd toate chinurile ce-l mai aşteaptă. „O, ce cumplită e luna Nisan în anul acesta!”

— Nu, zise Pilat, nu zăpuşeala e de vină, mă înăbuşă aerul pe care-l respir împreună cu tine, Caiafa, şi, îngustîndu-şi ochii, Pilat adăugă cu un zîmbet: Ia seama, mare preot!

Ochii negri ai marelui preot scăpărară — şi cu nimic mai prejos decît o făcuse Pilat puţin înainte — el aşternu pe chipul său o expresie de adîncă uimire.

— Ce mi-e dat să aud, procuratorule? răspunse mîndru şi calm Caiafa. Mă ameninţi după sentinţa dată de Sinedriu, întărită de tine însuţi? Oare e cu putinţă? Ne-am obişnuit ca procuratorul roman să-şi măsoare vorbele înainte de a le rosti. De nu ne-ar auzi careva, hegemon!

Pilat îşi aţinti ochii stinşi spre marele preot şi, rînjind, îşi stoarse un zîmbet.

— Ce spui, mare preot! Cine ar putea să ne audă aici, în clipa asta? Semăn eu oare cu băieţandrul care astăzi va fi executat? Mă crezi copil, Caiafa? Ştiu ce spun şi unde spun. în jurul grădinii e un cordon de soldaţi, în jurul palatului alt cordon; nici un şoarece n-ar putea pătrunde aici! Dar nu numai un şoarece, n-ar putea pătrunde nici ăla, cum îi zice… din Kiriat. Fiindcă veni vorba, îl cunoşti, mare preot? Da… De-ar fi pătruns aici unul ca el, s-ar fi căit nespus, de asta cred că nu te îndoieşti o clipă? Şi să ştii, mare preot, de azi înainte n-ai să-ţi mai afli liniştea! Nici tu, nici poporul tău — şi Pilat arătă cu mîna departe, spre dreapta, acolo unde sus de tot, în înalturi, se profila templul cuprins de învăpăierile soarelui — ţi-o spun eu, Pilat din Pont, călăreţul cu Lancea de Aur!

— Ştiu, ştiu, răspunse neînfricat Caiafa, cel cu barba neagră şi ochii îi scăpărară. înălţă mîna spre cer şi urmă: Ştie poporul iudeu că-l urăşti de moarte, şi multe suferinţe ai să-i aduci, dar n-ai să-l poţi pierde! Dumnezeu o să-l apere. O să ne audă, o să audă cezarul atotputernic şi o să ne ferească de cumplitul Pilat.

— O, nu! strigă Pilat şi, după fiecare cuvînt rostit, se simţea tot mai uşurat: nu trebuia să se mai prefacă, nu era nevoie să-şi măsoare vorbele. Prea te-ai plîns de mine cezarului, şi acum e rîndul meu, Caiafa! Acum are să zboare vestea, dar n-am să i-o trimit guvernatorului în Antiohia, şi nici la Roma, ci, de-a dreptul la Capri, însuşi împăratului, ca să afle că voi, la Yerushalayim, îi scăpaţi de la moarte pe răzvrătiţii notorii. Şi potolesc eu setea Yerushalayimului, dar nu cu apă din eleşteul lui Solomon, cum am vrut atunci spre binele vostru, nu, nu cu apă! Adu-ţi aminte cum a trebuit să scot de pe pereţi scuturile cu însemnele împăratului, să mut ostile de pe un loc pe altul şi, vezi bine, a trebuit să vin, să văd cu ochii mei ce se petrece la voi! Ţine minte ce-ţi spun, mare preot, ai să vezi aici, la Yerushalayim, multe cohorte, da, multe! Sub zidurile oraşului va veni toată Legiunea Fulminanta, va veni călărimea arabă; atunci o să auzi tu plînset amar şi gemete şi atunci o să-ţi aminteşti de Baraba cel salvat şi ai să regreţi că ai trimis la moarte pe filozoful cu paşnica lui predică!

Chipul marelui preot se acoperi de pete roşii, ochii îi ardeau. Zîmbi, ca şi procuratorul, rînjindu-şi dinţii, şi răspunse:

— Crezi, oare, procuratorule, ceea ce spui în clipa asta? Nu, nu crezi! Nu pace, o, nu, ne-a adus la Yerushalayim ademenitorul poporului, şi tu, călăreţule, o înţelegi perfect. Ai vrut să-l laşi slobod, ca să răzvrătească mulţimea, să profa- neze credinţa şi să îngenuncheze poporul iudeu sub săbiile romanilor! Dar eu, mare preot al iudeilor, cît voi trăi pe lume, nu voi îngădui să fie pîngărită credinţa şi voi apăra poporul! Auzi, Pilat? Zicînd aceasta, Caiafa ridică mîna ameninţător: Ascultă, procuratorule!

Caiafa tăcu, şi procuratorului i se păru din nou că aude vuietul mării rostogolindu-se pînă la zidurile grădinii lui Irod cel Mare. Venind de jos, vuietul se ridica pînă la picioarele, pînă la faţa procuratorului; în spatele lui, dincolo de aripile palatului, răsuna glasul alarmat al trîmbiţelor, scrîşnetul greu al sutelor de picioare, zăngănit de arme. Procuratorul îşi dădu seama că infanteria romană pornise conform ordinului său şi se îndrepta spre locul unde avea să se desfăşoare parada, înfricoşătoare pentru răsculaţi şi tîlhari, din preajma execuţiei.

— Auzi, procura torule? repetă încet marele preot. Ai să-mi spui oare — aici marele preot ridică amîndouă mîinile, şi gluga întunecată îi căzu de pe cap — că toate acestea le-a stîrnit jalnicul tîlhar Baraba?

Cu dosul palmei, procuratorul îşi şterse fruntea umedă şi rece, privi în pămînt, apoi, scrutînd cerul printre gene, văzu discul de foc al soarelui aproape deasupra creştetului său, iar umbra lui Caiafa, strînsă, chircită, la coada unuia dintre lei; şi spuse încet şi nepăsător:

— Se apropie de amiază. Ne-am luat cu vorba, dar trebuie să continuăm.

Cerîndu-şi scuze marelui preot în cuvintele cele mai alese, Pilat îl pofti să aştepte pe o bancă, la umbra magnoliei, pînă ce va chema persoanele menite să ia parte la o ultimă şi scurtă consfătuire, şi va mai da un ordin relativ la execuţie.

Caiafa se înclină politicos, ducîndu-şi mîna la inimă, şi rămase în grădină, iar Pilat se întoarse în balcon. Acolo îi ordona secretarului ce-l aştepta să-i poftească în grădină pe legatul legiunii, pe tribunul cohortei, pe cei doi membri ai Sinedriului, precum şi pe şeful gărzii templului, care tocmai stăteau în aşteptare pe terasa de jos a grădinii, într-un chioşc rotund cu havuz. Adăugind că nu va întîrzia să se alăture celor din grădină, Pilat se retrase în palat.

În timp ce secretarul îi chema pe cei ce urmau să ia parte la sfat, într-o încăpere cu storuri negre trase, cufundată în penumbră, procuratorul se întîlni cu un bărbat al cărui chip era pe jumătate ascuns în glugă, deşi razele soarelui, nepu-tînd să pătrundă înăuntru, nu aveau cum să-l supere. întrevederea a fost foarte scurtă. Procuratorul schimbă cu dînsul în şoaptă doar cîteva cuvinte, după care acesta se retrase, iar Pilat, traversînd colonada, ieşi în grădină.

Acolo, în prezenţa tuturor celor pe care dorise să-i vadă, procuratorul declară solemn şi rece că încuviinţează osîndi-rea la moarte a lui Yeshua Ha-Nozri, informîndu-se totodată, oficial, la membrii Sinedriului, căruia dintre răufăcători doresc ei să i se cruţe viaţa. Auzind numele lui Baraba, procuratorul zise:

— Foarte bine! apoi porunci secretarului să consemneze de îndată aceasta în protocol, strînse în pumn paftaua pe care i-o ridicase din nisip secretarul şi rosti solemn: E timpul!

Porniră cu toţii în jos, pe treptele scării largi de marmură, străjuită de doi pereţi de trandafiri ce răspîndeau un parfum ameţitor, coborînd mereu mai jos spre zidul palatului, spre poarta ce dădea într-o piaţă largă, pietruită, la capătul căreia, de cealaltă parte, se înălţau coloanele şi statuile din arenele Yerushalayimului.

De cum ieşiră din grădină în piaţă şi se urcară pe podiumul înalt şi spaţios de piatră ce domina piaţa, Pilat, privind în jur printre gene, se lămuri asupra situaţiei.

Drumul pe care-l străbătuse cu cîteva clipe mai înainte, adică drumul de la zidul palatului pînă la podium, era pustiu; în schimb, piaţa din faţa sa dispăruse. O potopise mulţimea. Aceasta s-ar fi revărsat şi peste podium, şi peste acel drum rămas pustiu, dacă n-ar fi ţinut-o în loc un rînd triplu de soldaţi din legiunea sebastiană, la stînga lui Pilat, şi acela al soldaţilor din cohorta auxiliară ituriană, la dreapta lui. Aşadar, Pilat se urcă pe podium, închizînd pleoapele şi strîngînd în pumn cu străşnicie, maşinal şi fără rost, paftaua aceea. Procuratorul închisese ochii nu pentru că-l orbise soarele, nu! O făcuse fiindcă nu voia să vadă grupul de osîndiţi, care, după cum ştia prea bine, era acum împins în urma lui pe podium.

Îndată ce mantia albă cu căptuşeala sîngerie se ivi sus, pe stînca ce domina marea de oameni, Pilat, orbit, simţi re- vărsîndu-i-se în urechi o undă sonoră: „Ha-a-a-a…” întîi încet, venind de undeva de departe, de lîngă hipodrom, apoi, crescînd asemenea unui tunet, şi, după ce-şi păstră cîteva clipe tăria, începu să scadă. „M-au văzut”, gîndi procuratorul. Dar n-apucă unda să se domolească cu totul, cînd alta îşi porni deodată colindul, vibrînd cu şi mai mare putere de-cît cea dinainte, iar în această a doua undă se desluşea un clocot şuierător, aidoma clocotului iscat de un talaz în spume, în al cărui tumult se învălmăşeau gemete răzleţe de femei. „Au fost suiţi pe eşafod, îşi spuse Pilat; gemetele sînt ale cîtorva femei strivite, în vreme ce mulţimea s-a repezit înainte.”

Aşteptă un timp, ştiind că nici o forţă nu ar putea sili mulţimea să amuţească, pînă ce nu se va revărsa tot ce se adunase într-însa, şi nu va amuţi singură.

Cînd clipa aceea veni, procuratorul îşi repezi în sus mîna dreaptă, şi peste mulţime se aşternu o tăcere desăvîrşită. Atunci, Pilat aspiră adînc-adînc în piept aerul fierbinte şi strigă:

— In numele cezarului!… şi glasul lui frînt pluti peste miile de capete.

În urechi îi năvăli de cîteva ori un strigăt metalic — cohortele de soldaţi, avîntîndu-şi lăncile şi însemnele în aer, vuiră:

— Trăiască cezarul!

Pilat îşi ridică ochii drept în soare. Sub pleoape îi ţîşni o flacără verde care-i învălui creierul; şi glasul lui răguşit străpunse văzduhul, peste mulţime, rostind în arameică:

— Patru nelegiuiţi, arestaţi la Yerushalayim pentru omor şi instigare la răscoală, pentru nesocotirea legilor şi profanarea credinţei, au fost osîndiţi la o moarte ruşinoasă — răstignirea. Osînda va fi îndeplinită îndată pe Golgota! Nelegiuiţii — Dismas, Hestas, Baraba şi Ha-Nozri — se şi află în faţa voastră!

Pilat arătă cu mîna spre dreapta, fără să-i vadă pe cei osîndiţi, dar ştiind că sînt acolo unde se cuvenea să fie.

Mulţimea îi răspunse printr-un vuiet prelung, parcă de mirare sau uşurare. Cînd vuietul se stinse, procuratorul urmă: — Vor muri însă numai trei, fiindcă, după lege şi datină, în cinstea sărbătorii Paştelui unuia dintre osîndiţi, la alegerea Micului Sinedriu şi cu încuviinţarea autorităţilor romane, generosul cezar îi redă viaţa demnă de dispreţ!

Strigînd aceste cuvinte, Pilat auzea cum vuietul se stinge treptat, şi peste tot şi toate se aşterne o linişte adîncă. Nu mai desluşea nici o suflare, nici un foşnet, ba chiar veni clipa cînd i se păru că pierise întreaga fire. Oraşul pe care-l ura atîta murise, şi doar el, procuratorul, mai rămăsese în picioare, singur, cu obrazul rezemat de cer, mistuit de razele pieptişe ale soarelui. Pilat mai tăcu vreo cîteva clipe, apoi strigă răspicat:

— Numele celui căruia i se va da drumul de îndată în faţa voastră e…

Din nou făcu o pauză înainte de a rosti numele, chibzuind dacă spusese tot ce se cuvenea; deoarece ştia că oraşul mort se va reînsufleţi după ce el va fi rostit numele fericitului şi nici una din vorbele sale nu se va mai putea auzi după aceea.

„Am spus tot? îşi şopti, fără glas, Pilat. Tot. Numele!” Şi, rostogolind litera „r” peste oraşul învăluit în tăcere, procuratorul strigă:

— Bar-raba!

În clipa aceea i se păru că, ţiuind strident, soarele plesni deasupra capului său, revărsîndu-şi văpaia în urechile lui. Şi, în văpaia aceasta, se-nvolburau sălbatic urlete, ţipete ascuţite, gemete, hohote de rîs şi fluierături.

Pilat se întoarse şi o porni înapoi, spre treptele ce coborau de pe podium, cu ochii la mozaicul pestriţ al pardoselii de sub picioarele sale, ca să nu se poticnească. Ştia că acum, în spatele lui, pe podium, zboară ca o grindină monede de bronz şi curmale, că, în mulţimea ce urlă, oamenii se caţără, strivin-du-se unii pe alţii, să vadă cu ochii lor minunea — cum se smulge din ghearele morţii omul! Cum desfac legionarii frîn-ghiile care-l legau, pricinuindu-i fără să vrea o durere ascuţită în braţele răsucite la interogatoriu, cum se schimonoseşte şi geme acest om, schiţînd totuşi un zîmbet stupid, de nebun. Procuratorul ştia că, în vremea asta, escorta însoţea spre treptele laterale pe cei trei cu mîinile legate, pentru a-i duce pe drumul dinspre apus, afară din oraş, pe Golgota. Pilat deschise ochii numai după ce ajunse în spatele podiumului, ştiind că scăpase de primejdia de a-i vedea pe osîndiţi.

Prin vuietul mulţimii ce se potolea treptat se auzeau acum desluşit strigătele pătrunzătoare ale crainicilor, repetînd în limba arameică şi elină ceea ce procuratorul strigase cu cîte-va clipe mai înainte. în afară de toate acestea, auzi apropi-indu-se un tropot cadenţat de copite şi glasul trîmbiţei cîn-tînd o melodie scurtă şi veselă. Acestor sunete le răspunseră fluierăturile sfredelitoare ale copiilor căţăraţi pe acoperişurile caselor rînduite pe strada care ducea de la bazar spre piaţa hipodromului şi strigăte de: „Ia seama!”

Un soldat, care stătea singuratic în partea pustie a pieţei, ţinînd în mînă un însemn, îl avîntă speriat, şi întreaga procesiune — procuratorul, legatul legiunii, secretarul şi escorta — se opri.

În trap tot mai întins, un grup de călăreţi ieşi ca vîntul în piaţă, ca, tăindu-i marginea, să ocolească mulţimea de oameni şi să se îndrepte spre Golgota, luînd-o pe drumul cel mai scurt, prin ulicioara de sub zidul de piatră năpădit de viţă de vie.

Comandantul călăreţilor, un sirian, micuţ ca un băieţan-dru, tuciuriu ca un mulatru, ajungînd în goana calului în dreptul lui Pilat, strigă ceva cu glas subţire, scoţînd din teacă sabia. Calul iute, negru ca pana corbului, tot numai spume, se smuci, ridicîndu-se pe picioarele dinapoi. După ce vîrî sabia în teacă, tînărul comandant biciui calul peste grumaz, făcîndu-l să cadă pe picioare, şi porni în goană pe ulicioară, îndepărtîndu-se în galop. în urma lui, în rînduri de cîte trei, într-un nor de praf, zburau călăreţii, şi vîrfurile lăncilor, uşoare, de bambus, săltau; pe dinaintea procuratorului treceau ca vîntul chipuri ce păreau şi mai întunecate în contrast cu turbanele albe şi dinţii sclipitori, ce şi-i arătau rînjind.

Stîrnind nori de praf, călăreţii pătrunseră în ulicioară, şi ultimul care trecu prin faţa lui Pilat fu un soldat, în spate cu o trîmbiţă sclipind în soare.

Ferindu-se de praf cu o mînă şi strîmbîndu-se nemulţumit, Pilat porni mai departe, spre poarta grădinii palatului; în urma lui veneau legatul, secretarul şi escorta.

Era în jurul orei zece dimineaţa.