3 Al şaptelea argument

— Da, era în jurul orei zece dimineaţa, preastimate Ivan Nikolaevici, spuse profesorul.

Poetul îşi trecu palma peste faţă, ca omul care abia se trezeşte din somn, şi văzu că pe lacuri se lăsase seara.

Oglinda apei se întunecase, şi o luntre aluneca în plescăit de vîsle şi în chicotelile unei femei pe care o plimba cineva. Băncile de pe alei erau pline de lume, dar tot numai pe trei din laturile pătratului, cea de a patra, unde şedeau interlocutorii noştri, rămînea pustie.

Deasupra Moscovei cerul parcă se spălăcise, şi în tării ieşea în relief luna plină, albă încă, nepoleită cu aur. Se respira mult mai uşor şi, sub tei, glasurile căpătaseră inflexiunile mai dulci ale serii.

„Cum de n-am băgat de seamă că ăsta a apucat să ticluiască o întreagă poveste? se întrebă Bezdomnîi, uimit la culme. S-a şi lăsat seara! Dar poate că n-a spus-o el, ci am adormit pur şi simplu, şi toate astea le-am visat?”

Totuşi, trebuie să presupunem că profesorul i-o povestise; altfel, am fi siliţi să admitem că acelaşi vis îl avusese şi Berlioz, pentru că, privindu-l cu luare-aminte pe străin drept în faţă, Mihail Alexandrovici zise:

— Povestirea dumneavoastră mi se pare extrem de interesantă, domnule profesor, cu toate că nu coincide deloc cu textele din Evanghelie.

— Vai de mine, făcu profesorul cu un zîmbet indulgent, de alţii nu m-aş mira, dar dumneavoastră trebuie să ştiţi că nimic din ceea ce scrie în Evanghelie nu s-a întâmplat vreodată, şi dacă începem să ne referim la Evanghelie, socotind-o drept sursă istorică… zîmbi iar, cu aceeaşi expresie pe faţă, şi-i luă piuitul lui Berlioz, pentru că repetase, cuvînt cu cuvînt, ceea ce îi spusese el însuşi lui Bezdomnîi, în timp ce străbăteau strada Bronnaia în drum spre Patriarşie prudî.

— Aşa e, încuviinţă Berlioz, dar mă tem că nimeni n-ar putea confirma că ceea ce ne-aţi povestit dumneavoastră s-a petrecut în realitate.

— Ba nu! Are cine să confirme! exclamă profesorul, stîl-cind cuvintele, dar pe un ton cum nu se poate mai convins şi, deodată, foarte misterios, le făcu iar celor doi prieteni semn să vină mai aproape.

Literaţii se aplecară spre el, unul din dreapta, altul din stînga, şi străinul urmă, dar de data asta fără nici un accent, care, dracu ştie cum, ba dispărea, ba apărea din nou:

— Adevărul e… aici profesorul se uită în jur sperios şi urmă în şoaptă… că eu am fost de faţă la toate acestea. Am fost la Pilat din Pont pe balcon, şi în grădină, cînd vorbea cu Caiafa, şi lîngă eşafod, dar numai în taină, incognito, cum s-ar zice, aşa că vă rog să nu suflaţi nimănui nici un cuvînt şi să păstraţi secretul, sst…

Urmă o tăcere, apoi Berlioz, palid la faţă, îl întrebă cu tremur în glas:

— De cînd… sînteţi la Moscova?

— Păi adineauri, în clipa asta am sosit, îi răspunse fîstîcit profesorul şi abia acum celor doi prieteni le dădu prin cap să se uite bine în ochii lui, ca să se convingă că ochiul stîng, de culoare verde, e un ochi de nebun, iar dreptul e gol, negru şi mort.

„Uite cum s-a lămurit totul! îşi zise Berlioz, tulburat şi dezorientat. A sosit un neamţ nebun sau s-a ţicnit adineauri, aici, pe malul lacului. Ce istorie!”

Da, într-adevăr, se lămurea totul: şi mult preaciudatul dejun la răposatul filozof Kant, şi aiurelile despre uleiul de floa-rea-soarelui, şi Annuşka, şi prezicerea că lui Berlioz i se va tăia capul, şi toate celelalte; hotărît lucru, profesorul era dement.

Berlioz realiză numaidecît ce avea de făcut. Lăsîndu-se pe speteaza băncii, în spatele profesorului, îi făcu lui Bezdomnîi un semn cu ochiul, vrînd să spună: „nu-l contrazice”, dar poetul, fîstîcit, nu-l înţelese. — Da, da, da, spunea excitat Berlioz, posibil… chiar foarte posibil să fi avut loc toate acestea: şi Pilat din Pont, şi balconul, şi restul… Dar dumneavoastră aţi venit singur sau cu soţia?

— Singur, singur, sînt totdeauna singur, răspunse profesorul cu amărăciune.

— Dar unde vi-s bagajele, domnule profesor? urmă insinuant Berlioz. La hotelul „Metropol”? Unde aţi tras?

— Eu?… Nicăieri, răspunse neamţul cel smintit, rătăcind cu ochiu-i verde, nebun şi trist, peste Patriarşie prudî.

— Cum?… Dar… unde o să locuiţi?

— În apartamentul dumneavoastră, trînti deodată pe un ton familiar nebunul, făcîndu-i cu ochiul.

— Sînt… sînt încîntat… mormăi Berlioz, dar, credeţi-mă, la mine n-o să vă simţiţi comod, pe cînd la „Metropol” sînt nişte camere splendide, e un hotel de prim rang…

— Şi nici diavolul nu există? îl întrebă hodoronc-tronc bolnavul pe Ivan Nikolaevici.

— Nici diavolul…

— Nu-l contrazice, şopti abia mişcîndu-şi buzele Berlioz, trăgîndu-se iute în spatele profesorului şi făcînd semne poetului.

— Nu există nici un diavol! strigă exact ce nu trebuia Ivan Nikolaevici, zăpăcit de toată această aiureală. Ce pacoste pe capul nostru! Ia nu mai face pe nebunul!

Auzind acestea, nebunul izbucni într-un rîs atît de răsunător, încît o vrabie îşi luă zborul din teiul ce-şi întindea crengile deasupra capetelor celor trei.

— Foarte interesant, zise profesorul, cutremurîndu-se de rîs; cum vine asta? La dumneavoastră orice cauţi nu găseşti? îşi curmă brusc hohotele şi, lucru pe deplin explicabil la o boală psihică, după accesul de veselie, căzu în cealaltă extremă, se enervă şi strigă aspru: Şi, va să zică, nu există?

— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, domnule profesor, mormăi Berlioz, temîndu-se să-l enerveze pe bolnav. Rămîneţi aici o clipă cu tovarăşul Bezdomnîi, iar eu mă reped pînă la colţ să dau un telefon, după care vă conducem unde veţi dori dumneavoastră. Doar n-o să vă descurcaţi singur în oraş! Trebuie să recunoaştem că planul lui Berlioz era judicios: să ajungă pînă la primul telefon public şi să comunice la Biroul de evidenţă a străinilor că iată, cutare, consultant venit din străinătate, se află la Patriarşie prudî într-o stare vădită de demenţă. Deci, se impune luarea unor măsuri; altfel se pot isca cine ştie ce încurcături şi neplăceri.

— Vreţi să daţi un telefon? Bine, daţi, încuviinţă trist bolnavul şi, deodată, îl rugă pătimaş pe Berlioz: Dar, vă implor, acum la despărţire, credeţi cel puţin în existenţa diavolului! Mai mult nu vă cer. Să ştiţi că pentru dovedirea acestui adevăr există un al şaptelea argument, cel mai temeinic! De altfel, o să vi se prezinte de îndată.

— Bine, bine, îl linişti cu o falsă blîndeţe Berlioz şi, făcîn-du-i cu ochiul poetului amărît, căruia nu-i surîdea defel perspectiva de a-l păzi pe neamţul dement, părăsi malul lacului, îndreptîndu-se spre ieşirea de la intersecţia străzii Bronnaia cu stradela Ermolaevski.

Îndată ce-l văzu îndepărtîndu-se, profesorul parcă se în-zdrăveni şi se lumină la faţă.

— Mihail Alexandrovici! strigă el.

Acesta tresări, întoarse capul, dar căută să se liniştească cu gîndul că profesorul putea să-i cunoască numele tot din ziare.

Străinul însă, făcîndu-şi mîinile pîlnie, strigă:

— Dacă vreţi, dau dispoziţie să se trimită imediat o telegramă unchiului dumneavoastră la Kiev!?

Berlioz se cutremură din nou! De unde ştia nebunul de existenţa unchiului de la Kiev? Despre asta era sigur că nu scrisese nimic nici o gazetă. Ehei, nu cumva are dreptate Bezdomnîi? Dacă actele neamţului sînt false? Ah, ce individ ciudat.. Da, da, trebuie să telefoneze, să telefoneze numaidecît unde trebuie! Acolo o să se lămurească în doi timpi şi trei mişcări ce-i cu el.

Şi, fără să mai asculte ce-i striga profesorul, Berlioz fugi mai departe.

Chiar lîngă ieşirea în strada Bronnaia, în întîmpinarea re-dactorului-şef se ridică de pe o bancă un cetăţean semănînd leit cu cel care se întrupase mai înainte, în lumina soarelui, din pîcla deasă a arşiţei. Numai că acum nu mai era străveziu, aerian, ci un individ obişnuit, din carne şi oase şi, în întunericul ce se lăsa, Berlioz îi văzu bine mustăţile, ca nişte pene de găină, ochii mici, ironici, de om băut, şi pantalonii cadrilaţi, traşi în sus, lăsînd să i se vadă ciorapii albi, jegosi.

Mihail Alexandrovici se dădu înapoi, dar se consolă îndată, socotind că este o coincidenţă stupidă şi că, în general, nu era momentul potrivit să se gîndească la această problemă.

— Căutaţi portiţa turnantă, cetăţene? se interesă tipul cadrilat, cu o voce dogită de tenor. Poftiţi pe aici! Drept înainte, şi ieşiţi unde trebuie. Pentru indicaţie… ar trebui să faceţi cinste… aşa, ca să se poată drege cu o litruţă… un fost dirijor de cor bisericesc!…

Strîmbîndu-se, individul îşi smulse de pe scăfîrlie şepcuţa de jocheu.

Berlioz nu mai stătu să-l asculte pe dirijorul de cor, milog şi scălîmbăiat, se apropie în fugă de portiţa turnantă şi puse mîna pe ea. O întoarse şi era gata să păşească pe şine, cînd îl izbi în faţă o lumină roşie şi albă: în cutia ei de sticlă se aprinse inscripţia: „Atenţie la tramvai.”

Şi, numaidecît, veni în goană şi tramvaiul care cotea de pe Ermolaevski pe Bronnaia, pe o linie nouă, trasă de curînd. întoarse şi, ieşind la drum drept, se lumină deodată în interior, scoase un urlet şi îşi mări viteza.

Prudentul Berlioz, deşi stătea într-un loc ferit, se gîndi să se întoarcă la adăpostul porţii turnante; îşi mută mîna pe o altă aripă şi făcu un pas înapoi. Dar, deodată, mîna îi lunecă şi scăpă aripa portiţei de metal, un picior, ca pe gheţuş, prinse a-i aluneca pe caldarîmul ce cobora în pantă spre şine, celălalt picior i se săltă în sus, şi Berlioz fu proiectat drept pe şine.

Încercînd să se agate de ceva, căzu pe spate, lovindu-se nu prea tare de caldarîm şi apucă să vadă sus, pe cer, nu mai ştiu dacă în dreapta sau în stînga, luna poleită în aur. Avu timp să se întoarcă pe o parte, să-şi tragă înnebunit, dintr-o smucitură, picioarele spre burtă şi, răsucindu-se, văzu limpede zburînd spre el impetuos faţa albă de groază a vătmă-niţei, precum şi basmaua ei roşie. Berlioz nu scoase nici un strigăt, dar în jurul lui toată strada prinse a ţipa cu glasuri ascuţite de femei.

Vătmăniţa frînă cu disperare, tramvaiul se lăsă cu botul în pămînt, după care se săltă brusc şi, prefăcute în ţăndări, geamurile vagonului zburară cît colo zornăind. în mintea lui Berlioz cineva striga cu groază: „E cu putinţă?”

Din nou, pentru ultima oară, sclipi discul lunii, dar de astă dată destrămîndu-se bucăţi-bucăţi, apoi se lăsă noaptea.

Tramvaiul îl acoperi pe Berlioz şi, lîngă grilajul aleii, fu aruncat pe panta pietruită un obiect rotund, întunecat. Ros-togolindu-se, porni în salturi pe caldarîm.

Era capul retezat al lui Berlioz.