Capitolul VI. LEGENDA SORILOR ALBAŞTRI

Din cabina-spital ieşiră doctoriţa Luma Laswy si biologul Eon Tal. Erg Noor se grăbi spre ei.

— Ce face Niza?

— Mai trăieşte încă, dar…

— Nu cumva-i pe moarte?

— Deocamdată nu, dar este paralizată. Sînt prinse toate fasciculele măduvei vertebrale, sistemul parasimpatic[76], centrii asociativi şi cei senzoriali. Respiraţia ii e extrem de încetinită dar uniformă; inima-i funcţionează, dar foarte lent: o bătaie la o sută de secunde. Aceasta nu înseamnă desigur moartea biologică; e în orice caz un colaps[77] complet, care poate dura un timp nedefinit.

— Revenirea conştiinţei şi suferinţa sunt excluse?

— Da.

— Absolut? Căutătura şefului era tăioasă, stăruitoare, dar doctoriţa o înfruntă netulburată.

— Absolut!

Erg Noor aruncă o privire întrebătoare biologului. Acesta dădu afirmativ din cap.

— Ce măsuri intenţionaţi să luaţi?

— O menţinem în repaus absolut, la temperatură egală şi lumină slabă. Dacă colapsul nu va deveni progresiv, atunci… Parcă nu este tot una dacă doare sau?… Să rămână astfel măcar până la sosirea pe Pâmint. Atunci o vom transporta la Institutul de curenţi nervoşi. Socul a fost produs de un curent puternic. Scafandrul a fost perforat în trei locuri. Din fericire, ea abia respira!

— Am observat la timp orificiile şi le-am astupat cu plasturele pe care-l aveam la mine, spuse biologul.

Erg Noor îi mulţumi, strângându-i în tăcere braţul mai sus de cot.

— Numai că… — interveni Luma — ar fi bine să părăsim cit mai curând câmpul gravitaţiei sporite… Dar cea mai mare primejdie o reprezintă nu atât accelerarea zborului, cât întoarcerea la o gravitaţie normală.

— Înţeleg: te temi ca pulsul să nu-i încetinească şi mai mult. Doar n-avem de-a face aici cu un pendul care-şi accelerează oscilaţiile în câmpul unei gravitaţii crescute?

— Ritmul impulsurilor organice este, în genere, supus aceloraşi legi. Dacă pulsul s-ar încetini de două ori, inima ajungând să bată la intervale de două sute de secunde, alimentarea creierului cu sânge ar deveni insuficientă şi…

Erg Noor se cufundase atât de adânc în meditaţiile sale, încât părea să fi uitat de cei de lângă el. După câteva clipe, se dezmetici însă şi suspină adânc. Colaboratorii săi aşteptau răbdători.

— Nu s-ar putea să supunem organismul unei presiuni mai înalte, într-o atmosferă cu un conţinut de oxigen mai bogat? întrebă prudent Erg Noor şi, după zâmbetele mulţumite ale Lumei Laswy şi ale lui Eon Tal, îşi dădu seama că ideea era bună.

— Minunat! Să saturăm sângele cu oxigen la o mai mare presiune parţială[78]. Bineînţeles, vom lua măsurile necesare împotriva trombozei[79] şi atunci chiar o bătaie de inimă la două sute de secunde — nu va mai prezenta nici o primejdie. Totul se va normaliza ulterior… Kou Tal zlmbi, arâtând un şirag de dinţi albi sub mustăcioara lui neagră; faţa-i severă deveni deodată toarte tânăra şi voioasă.

— Organismul va rămâne în viaţă, deşi în stare de inconştienţă, spuse uşurată Luma. Ne ducem să pregătim camera. Aş vrea să folosesc vitrina cea mare de silicol destinată colecţiilor Zirdei. În ea are să încapă cit se poate de bine un mare fotoliu hidraulic, pe care il vom transforma într-un pat pentru momentul decolării. După ce accelerarea va fi redusă, o vom instala pe Niza definitiv.

— Să-mi comunicaţi la postul de comandă de îndată ce veţi fi gata! Nu mai zăbovim aici nici o clipă. Sînt sătul de această copleşitoare lume a beznei!

Cu toţii se grăbiră spre diferitele compartimente ale navei, luptând fiecare după puterile lui cu groaznica apăsare a întunecatei planete.

Semnalele decolării le detunară în urechi ca o melodie victorioasă.

Cu un sentiment de imensă uşurare se cufundară in braţele moi ale fotoliilor hidraulice. Decolarea unei nave de pe o planetă cu o forţă de gravitaţie atât de mare era şi anevoioasă, şi plină de pericole. Marea accelerare de care aveau nevoie se afla la limitele rezistenţei umane, astfel încât cea mai mică greşeală a pilotului putea duce la catastrofă.

Şeful expediţiei conducea cu măiestrie astronava pe o curbă tangentă la orizont. Motoarele planetare vuiau asurzitor; pârghiile amortizoarelor hidraulice se înfundau tot mai mult sub greutatea creseîndă care apăsa asupra oamenilor. Dacă va merge aşa, până la refuz, acceleraţia va sfărâma, ca sub o presă, fragilele oase umane. Mîinile lui Erg Noor, aşezate pe butoanele aparatelor, îi. deveniseră grele, parcă de plumb. Dar degetele lui puternice, continuau să lucreze, şi „Tantra”, descriind un uriaş arc de cerc, se smulgea tot mai mult din bezna opacă spre negrul transparent al infinitului.

Erg Noor nu-şi mai lua ochii de la dunga roşie a egalizatorului orizontal, care oscila într-un echilibru instabil, indicând că nava este gata să recoboare, urmând traiectoria căderii… Planeta cea grea nu-i eliberase încă de tot din captivitate. Erg Noor hotărâ să conecteze motoarele cu anamezon, capabile să-i smulgă de pe orice planetă. Vibraţia lor sonoră cutremura astronava. Linia roşie se ridică deasupra lui zero cu vreo zece milimetri, încă puţin şi…

Prin periscopul superior, şeful expediţiei văzu că „Tantra” se învăluie cu un strat subţire de flăcări albăstrii care se scurg încet spre partea dindărăt a navei. Străbăteau atmosfera planetei, şi, conform legii supra-conductibilităţii[80], curenţii rezultaţi se scurgeau de pe fuselaj de-a dreptul în vidul cosmic.

Stelele se vedeau din nou ascuţite ca nişte ace, iar „Tantra” eliberată se depărta tot mai mult de înspăimântătoarea planetă. Atracţia descreştea clipă de clipă. Trupul devenea tot mai uşor. Aparatul de gravitaţie artificială îşi intona melodia şi tensiunea lui familiară, pământească, li se păru oamenilor extrem de mică, după nesfârşitele zile de viaţă sub apăsarea planetei întunecate. Săriră cu toţii de pe fotoliile lor. Ingrid, Luma şi Eon începură să execute cele mai grele figuri ale unui dans frenetic. Dar curând veni şi inevitabila reacţie, şi majoritatea echipajului se cufundă în somnul scurt al odihnei temporare. Nu mai vegheau decât Erg Noor, Pel Lyn, Pur Hiss şi Luma Laswy. Trebuiau să calculeze itinerarul provizoriu al astronavei, pentru ca, descriind o vastă curbă perpendiculară pe planul de rotaţie al sistemului stelei T, să treacă de centura ei glaciala şi meteoritică. Abia apoi puteau aduce nava la o viteză normală, apropiată de aceea a luminii, şi sa treacă la îndelungatul studiu al adevăratei traiectorii.

Doctoriţa supraveghiase starea Nizei după decolare si după revenirea la forţa de gravitaţie normală pentru un pământean. Curând comunică echipajului vestea îmbucurătoare că pulsul, deşi încetinit, devenise constant: o bătaie la 110 secunde. În condiţiile unui regim de oxigen sporit, catastrofa era evitată. Luma Liswy intenţiona să recurgă la agregatul tiratronic[81] si la stimulenţii organici[82].

Pereţii navei vuiră 55 de ore de-a rândul sub acţiunea vibraţiilor motoarelor cu anamezon, până când indicatoarele de bord ajunseră să arate viteza de 970.000.000 de kilometri pe oră, apropiată de limita securităţii. În decurs de 24 de ore, socotite în timpul pământenilor, distanţa dintre navă şi steaua de fier se mărise cu mai bine de 20 miliarde de kilometri. Uşurarea resimţită de cei treisprezece călători după toate crâncenele încercări prin care trecuseră — descoperirea planetei moarte, pieirea lui „Algrab” şi, în sfârşit, contactul cu înspăimantătorul soare negru — era greu de redat. Dar bucuria eliberării nu era deplină: cel de-al paisprezecelea membru al echipajului, tânăra Niza Krit, zăcea inertă, cuprinsă de un somn vecin cu moartea, într-o firidă a cabinei-spital…

Cele cinci femei aflate pe navă: Ingrid, Luma, inginerul electronist, secund, geologul şi profesoara de gimnastică ritmică, Ione Mar, care îndeplinea şi funcţiile de distribuitor al hranei, operator aerian şi colector de materiale ştiinţifice, se adunaseră ca pentru o ceremonie funebră din antichitate. Trupul Nizei, eliberat de orice veşminte şi spălat cu soluţii speciale

T.M. şi A.S. fu culcat pe un covor gros, cusutra din cei mai moi bureţi ai Mediteranei. Aşezat pe o saltea pneumatică, covorul acesta fu introdus sub o cupolă rotundă din silicol trandafiriu. Un termobaroostat[83] de mare precizie putea să menţină ani de-a rând temperatura, regimul aerului şi presiunea care erau ne sare în interiorul acestui clopot gros. Nişte proeminente moi de cauciuc o menţineau pe Niza în aceeaşi poziţie, mare primejdie însă reprezentau escarele[84], posibile condiţiile imobilităţii absolute. Tocmai de aceea, Luma Laswy, renunţând pentru primii doi ani drumului cei aştepta, la terapia somnului de lungă durată, hotărâ să stabilească un control permanent asupra Nizei, a cărei poziţie îşi propunea s-o schimbe o data pe lună. Starea cataleptică a bolnavei persista. Singurul lucru pe care reuşise să-l obţină Luma era accelerare pulsului până la o bătaie pe minut. O asemenea realizare, oricât de neînsemnată era, îngăduia totuşi să se înlăture saturarea cu oxigen, dăunătoare plămânilor.

Trecură astfel patru luni. Astronava îşi urma de mult drumul adevărat — calculat cu mare precizie — care ocolea regiunea meteoriţilor liberi. Istoviţi de munca lor supraomenească şi de numeroasele aventuri prin care trecuseră, memorii echipajului se cufundaseră într-un somn de peste şapte luni. De rândul acesta vegheau nu trei, ci patru oameni: medicul Luma Laswy şi biologul Eon Tal şi ei alăturară lui Erg Noor şi lui Pur Hiss, râmaşi de gardă.

Conducătorul expediţiei, care ieşise învingător din cea mai dificilă situaţie în care au nimerit vreodată astronavele terestre, se simţea cât se poate de singur. Pentru prima oară în viaţa lui, cei patru ani ai călătoriei spre Pământ i s-au părut nesfârşiţi. Şi ştia prea bine de ce anume: pentru că numai acolo, pe Pământ, putea s-o salveze pe Niza atât de dragă inimii lui.

Amânase mult timp operaţia pe care în alte condiţii ar fi indeplinit-o chiar a doua zi după decolare: vizionarea stereofilmelor electronice luate de pe „Vela”. Ar fi vrut atât de mult ca Niza să poată vedea şi auzi, împreună cu el, cele dintâi veşti de pe planetele nespus de frumoase ale stelei albastre, ce luminează nopţile verilor terestre. Ar fi dorit ca Niza să fie alături de el sa vada cum se înfăptuiau cele mai îndrăzneţe şi cele mai romantice visuri ale trecutului şi ale prezentului: descoperirea unor noi lumi astrale, viitoare insule îndepărtate ale omenirii, primele, luate la opt parseci distanţă de Soare, cu 80 de ani în urmă şi rămase de-atunci în nava de pe planeta întunecată a stelei T, se păstraseră admirabil. Siereoecranul emisferic îi transportă pe cei patru telespectatori de pe „Tantra” în spaţiile unde, deasupra lor, lucea Vega cea albastră.

Imaginile alternau rapid. Pe ecran apărea când astrul orbitor de albastru, când aspecte de o importanţă secundară, instantanee din viaţa navei. Tînărul conducator al expediţiei, în vârstă abia de 28 de ani, lucra la o maşină de calculat: astronomii, şi mai tineri decât el, îşi făceau observaţiile. Iată şi sportul şi dansurile zilnice obligatorii pe care membrii echipajului le ridicaseră la o perfecţiune acrobatică. Un glas ironic de comentator menţiona că în decursul întregului drum intâietatea îi revenea biologului. într-adevăr, fata aceea cu părul scurt şi bălai îşi mlădia în cele mai dificile exerciţii superbu-i corp de gimnastă antrenată.

Privind pe ecranul emisferic imaginile atât de vii şi de reale, care îşi păstraseră prospeţimea coloritului nu-ţi venea să crezi că astronauţii aceştia atât de tineri şi de energici fuseseră de mult înghiţiţi de monştrii dezgustători de pe steaua de fier.

Scurta cronică ce relata viaţa expediţiei trecu repede prin faţa celor de pe „Tantra”. Amplificatoarele aparatului de proiecţie începură să bîzâie: lumina astrului violet era atât de puternică, încât până şi reflectarea palidă pe ecran îi sili pe oameni să-şi pună ochelari d protecţie. Steaua aceea avea o masă colosal de mare şi o formă foarte turtită, întrecea în diametru Soarele aproape de trei ori şi se rotea cu o viteză turbată care la ecuator atingea 300 km. pe secundă. Părea o sferă alcătuită din gaze orbitor de incandescente şi a căror temperatură ajungea la suprafaţă până la 11.000 °C. Pe distanţă de milioane de kilometri, Vega întindea aripi de foc trandafirii cu reflexe de sidef. Razele ei păreau imense lănci care se avântau în spaţiu distrugând tot ce le ieşea în cale. În profunzimea strălucirii lor, se ascundea planeta cea mai apropiată de steaua albastră. Acolo însă, în acel ocean de flăcări, nu putea pătrunde nici o navă a Pământului sau a vecinilor săi din sistemul Marelui Cerc. După proiecţie urmă un raport vorbit despre observaţiile efectuate: pe ecran apărură liniile vagi ale unor desene stereoinetrice, care arătau dispoziţia primei şi a celei de a doua planete ale stelei. „Vela” nu se putuse apropia nici măcar de această a doua planetă aflată la 100.000.000 de kilometri de Vega.

Din adâncurile unui ocean de transparente flăcări violete care învăluiau astrul apăreau protuberanţe[85] monstruoase, întinse în spaţiu ca nişte braţe atotmistuitoare. Energia Vegăi era atât de intensă, încât ea iradia o lumină reprezentând cele mai puternice cuante[86] pe acelea ale sectorului violet şi invizibil din spectrul solar. Aceasta crea, chiar şi pentru un ochi omenesc apărat de un triplu filtru, o teribilă impresie ireală, fantomatică, a unui necunoscut purtător de mortale primejdii… În jur, infrângând puterea de gravitaţie a stelei, bîntuiau vârtejuri fotonice. Ecourile lor depărtate legănau şi săltau periculos „Vela”. Contoarele pentru raze cosmice şi alte radiaţii dure nu mai funcţionau. Pînă şi în interiorul navei, cu toată cuirasa ei, ionizarea creştea înir-un mod ameninţător, semnalizând prezenţa unei frenetice radiaţii care irosea în eter un monstruos puhoi de cvintilioane de kilowaţi.

Conducătorul „Velei” îşi apropiase astronava cu multă prudentă de o a treia planetă, voluminoasă, dar învăluită doar de o atmosferă subţire şi transparentă. Probabil că suflarea de foc a stelei albastre alungase învelişul de gaze uşoare, care se întindea ca o lungă trenă luminiscentă, pe partea umbrită a planetei. Nu rămăseseră decât emanaţiile corosive ale fluorului, otrava oxidului de carbon, densitatea gazelor inerte, care făceau această atmosferă irespirabilă pentru orice fiinţă pământească.

Din străfundurile planetei ieşeau la suprafaţă piscuri şi creste ascuţite, pereţi verticali, zimţaţi, roşii, ca nişte răni proaspete, sau negri ca abisurile. Pe platourile vulcanice, bătute de vânturi turbate, se vedeau crăpături şi prăpăstii din care se revărsa o magmă incandescentă asemenea unor vine de foc sângeriu.

Nori groşi de cenuşă, orbitor de albaştri pe partea lor luminată şi negri ca smoala pe cea umbrită, se înălţau sus de tot. Fulgere uriaşe de mii de kilometri lungime scînteiau în toate direcţiile, dovedind saturaţia electrică din acea atmosferă fără viaţă.

Un soare violet şi ameninţător, uriaş şi spectral, un cer negru pe jumătate acoperit de cununa scînteietoare a luminii sidefii, iar dedesubt, pe planetă, umbre roşii cu contraste puternice pe haotica îngrămădire a stâncilor, dâre, cercuri şi linii şerpuitoare, de foc, neîntrerupte sclipiri de fulgere verzi — toate acestea, redate de stereotelescoape, fuseseră înregistrate cu o preciziune impasibilă, supraomenească, de către filmele electronice.

Dar îndărătul aparatelor, exista raţiunea astronautilor care protesta împotriva oarbelor forje distrugătoare, împotriva îngrămădirii materiei inerte, exista conştiinţa pe care o avea despre ostilitatea acelei lumi a focului cosmic dezlănţuit.

Hipnotizaţi de acest spectacol, cei patru astronauţi schimbară între ei priviri aprobative când auziră glasul care vestea că „Vela” se îndreaptă spre cea de a patra planetă.

Peste câteva clipe, sub telescoapele de la carena „Velei”, apăru ultima planetă a Vegăi, cea mai din margine, şi ale cărei dimensiuni erau asemănătoare cu ale Pământului. Cosmonava cobora tot mai mult. Pesemne, exploratorii hotârâseră să cerceteze cu orice preţ această ultimă planetă — cea din urmă speranţă a lor de a descoperi o lume, chiar dacă nu prea frumoasă, cel puţin accesibilă vieţii.

Erg Noor se surprinse că pronunţa în gând aceste cuvinte concesive: „cel puţin”. Probabil că la fel au gândit şi cei care o conduseseră pe „Vela”, pe când cercetau prin telescoape suprafaţa planetei.

„Cel puţin”… Aceste două cuvinte însemnau un adio spus visului că vor descoperi în jurul Vegăi lumi minunate, că vor afla în fundul oceanului sideral planetele-mărgăritare, de dragul cărora acceptaseră de bună voie să se claustreze 45 de ani într-o astronavă, părăsindu-şi planeta natală pentru mai bine de 60 de ani.

Captivat de priveliştea din faţa lui, Erg Noor nu se gândi însă îndată la acest lucru. Prin adâncurile ecranului emisferic el zbura acum împreună cu „Vela” deasupra îndepărtatei planete. Din nefericire, atât pentru exploratorii care pieriseră, cât şi pentru cei care se aflau pe bordul „Tantrei”, şi cea de-a patra planetă s-a dovedit a fi asemenea lui Marte, cel mai apropiat vecin al Terrei, cunoscutul copilăriei noastre. Acelaşi înveliş subţire şi străveziu de gaze, cu un cer verde-negricios, pururea senin, aceeaşi suprafaţă netedă de deşert cu crestele unor munţi sfărâmaţi. Existau însă şi deosebiri. Pe Marte domneşte gerul aspru al nopţii şi schimbarea bruscă a temperaturii din timpul zilei; acolo există mări de mică adâncime, asemenea unor lacuri liniştite, care evaporându-se, lasă pe suprafaţa planetei doar nişte pete umede şi mlăştinoase; acolo cade când şi când, câte o ploicică, promoroacă ori zăpadă, există viaţa meschină a unor plante amorţite şi a unor animale bizare, lipsite de vlagă, subterane.

Aici, în schimb, flăcările victorioase ale soarelui albastru încălzeau atât de puternic planeta, încât aceasta răspândea arşiţa celor mai fierbinţi deserturi ale Pământului. Aburii de apă se înălţau spre straturile superioare ale învelişului de aer în cantităţi minime, iar câmpiile întinse nu le întunecau decât vârtej urile curenţilor de căldură care tulburau continuu atmosfera. Planeta se rotea tot atât de repede ca şi celelalte trei. Răcirea din timpul nopţii măcina rocile, transformându-le într-o mare de nisip, un nisip portocaliu, violet, verde, albăstrui sau orbitor de alb, ce forma pete uriaşe, care de departe păreau mări sau desişuri de plante născocite de închipuirea omenească. O crustă strălucitoare, neagră ori cafenie, acoperea lanţurile de munţi erodaţi, mai înalţi decât pe Marte, dar tot atât de lipsiţi de viaţă. Soarele albastru şi arzător, cu radiaţiile lui puternice ultraviolete, distrugea mineralele, volatilizând elementele mai uşoare.

Cîmpiile de nisip păreau să emane flăcări. Erg Noor îşi aminti că, în vechime, pe când învăţaţii nu formau încă majoritatea populaţiei Pământului, ci doar un grup extrem de mic, se răspândise printre scriitori şi artişti ideea despre existenţa unor oameni din alte lumi, adaptaţi la temperaturi ridicate. Gîndiţi-vă numai: făpturi trăind în răsuflarea fierbinte a planetelor din sistemul sorilor albaştri să-şi întâmpine confraţii lor pământeni… Visul acesta era frumos şi poetic, sporind credinţa în atotputernicia naturii omeneşti… Erg Noor, ca şi atâţia alţii, fusese impresionat de un tablou expus la muzeul centrului răsăritean al zonei de sud: o câmpie de nisip roşu, dogoritor în pâcla depărtărilor, un cer cenuşiu incandescent, iar sub el, forme omeneşti în scafandri termici, care aruncau într-un contrast violent umbre negru-albastrc. În atitudini pline de dinamism, acele făpturi se opriseră pline de uimire lingă colţul unei construcţii metalice, încinsă aproape la alb. Alături de această masă metalică stătea o femeie goală, cu părul roşu, revărsat pe umeri. În lumina orbitoare, pielea-i albă strălucea şi mai viu decât nisipul; umbrele violete şi purpurii îi accentuau fiecare linie a siluetei mlădioase, înălţate ca un steag al biruinţei repurtate de viaţă asupra puterilor Cosmosului. Era un vis îndrăzneţ, dar cu totul ireal, contrazicând toate legile dezvoltării biologice, care sunt cu mult mai bine studiate astăzi, în epoca Marelui Cerc decât în vremurile acelei picturi.

Erg Noor tresări: suprafaţa planetei oglindită pe ecran porni vertiginos în întâmpinarea lui. Necunoscutul pilot al „Velei” începuse să coboare. Aproape de tot, trecură conuri nisipoase, stânci negre, strălucitoare zăcăminte de cristale verzi. Astronava descria metodic o spirală, înconjurând planeta la nivelul polilor ei. Nici urmă de apă sau cel puţin de viaţă vegetală, fie ea oricât de primitivă. Iarăşi „cel puţin”!…

I se păru că e cuprins de un val de singurătate, avu senzaţia izolării în spaţiile cele moarte din sfera 6tăpânirii stelei albastre şi arzătoare… Simţi de asemenea nădejdile zadarnice ale celor care turnaseră filmul cercetând planeta în căutarea unei vieţi, fie ea chiar şi trecută. Cei care mai vizitaseră planete moarte şi pustii, fără apă şi atmosferă, cunoşteau prea bine aceste neli niştite căutări ale unor presupuse ruine, vestigii de oraşe şi construcţii, în contururile întâmplătoare ale crăpăturilor şi ale rocilor din povârnişurile munţilor lipsiţi de viaţă!

Pe ecran gonea pământul unei lumi depărtate, calcinat, bîntuit de vânturi năpraznice, fără pic de umbră. Ajungând treptat la conştiinţa unui străvechi vis spulberat, Erg Noor se căznea acum să-şi imagineze cum de a putut să se nască o imagine atât de inexactă despre dogoritoarele lumi din sistemul stelei albastre.

— Fraţii noştri pământeni vor fi dezamăgiţi aflând acest lucru, spuse încet biologul, care se apropiase între timp de şeful expediţiei. Milioane de locuitori ai Pământului şi-au îndreptat privirile spre Vega timp de milenii. În nopţile de vară, în nord, toţi îndrăgostiţii, toţi visătorii contemplau cerul. Vega, luminoasă şi albastră, se află vara aproape la zenit. Cum poţi să n-o admiri? Chiar şi cu mii de ani în urmă oamenii ştiau destul de multe despre stele. Dar, din cauza unei ciudate orientări a gândirii, ei nici nu bănuiau că majoritatea stelelor cu rotaţie lentă şi câmp magnetic puternic au planete, după cum majoritatea planetelor au sateliţi. Nu cunoşteau această lege, dar visau să se întâlnească cu confraţii lor din alte lumi, în primul rând de pe Vega, soarele cel albastru. îmi amintesc că am citit traduse dintr-o limbă străveche versuri frumoase consacrate unor semizei de pe o planetă albastră.

— După comunicarea primită de pe „Vela” am trăit mereu cu Vega în gând, dorind realizarea visului meu, spuse şeful expediţiei, întorcându-se spre Eon Tal. Acum însă am înţeles că multimilenarul dor de lumi depărtate şi frumoase m-a orbit ca pe atâţia oameni înţelepţi şi serioşi…

— Şi cum ai descifra dumneata astăzi comunicarea „Veiei”?

— Foarte simplu. „Cele patru planete ale Vegăi sunt cu desăvârşire lipsite de viaţă. Nu există nimic mai frumos decât Pământul nostru. Cît de fericiţi vom fi să ne întoarcem!”

— Ai dreptate! făcu biologul. Cum de nu s-a gândit până acum nimeni la acest lucru?

— Poate că s-a şi gândit cineva, în orice caz nu noi, astronauţii. Şi cred că nici cei din Consiliu. Părerea mea este însă că faptul acesta ne face cinste: în viaţă învinge visul cel îndrăzneţ şi nu dezamăgirea sceptică.

Pe ecran, înconjurul planetei se terminase. Urmară înregistrările staţiei-robot, lansată pentru a face o analiză a condiţiilor de pe suprafaţa planetei. Apoi se auzi o bubuitură puternică. Era bomba geologică[87] aruncată de pe „Vela”. Un nor uriaş de particule minerale azvârlite în sus ajunse până la astronavă. Pompele au început să urle, culegând particulele în filtrele canalelor absorbante laterale. Cîteva probe dintr-o pulbere minerală extrem de fină, provenită din nisipurile şi munţii acelei planete calcinate, umplură eprubetele de silicol; aerul preluat din straturile superioare ale atmosferei a fost captat în baloane de cuarţ. „Vela” porni îndărăt pe calea-i ce urma să ţină 30 de ani şi pe care nu i-a fost dat s-o mai străbată până la capăt. Acum o altă navă terestră aducea oamenilor datele pe care cei dispăruţi le culeseseră cu atâta trudă, răbdare şi curaj.

Celelalte înregistrări — şase bobine de observaţii — urmau să fie studiate cu amănunţime pe Pământ de astronomi, iar esenţialul să fie transmis prin Marele Cerc.

Nimeni n-a mai vrut să vizioneze filmele privitoare la soarta „Velei”, la lupta înverşunată cu avaria şi steaua T, şi mai ales la tragicul deznodământ: propriile emoţii ale echipajului erau încă prea recente. Hotărâră deci să amâne proiecţia generală până la trezirea tuturora. Deocamdată cei ce fuseseră de gardă, copleşiţi de impresii, plecară să se odihnească, lăsând la postul central doar pe şeful expediţiei.

Erg Noor nu se mai gândea la visul său năruit. Căuta să analizeze acele amare fărâme de cunoştinţe pe care cele două expediţii, a lor şi a „Velei”, aveau să le aducă omenirii cu preţul unor sforţări şi jertfe atât de mari. Oare întotdeauna marile realizări trebuie să fie însoţite de gustul amar al dezamăgirilor?

Şi pentru întâia oară se gândi la frumoasa lui planetă ca la o nesecată comoară de suflete omeneşti evoluate, pline de setea cunoaşterii, descătuşate de grijile şi primejdiile naturii sau ale societăţii primitive. Desigur, şi acum, în epoca Marelui Cerc, mai dâinuiau vechi suferinţe, căutări şi eşecuri, greşeli şi decepţii, dar transpuse într-un plan superior de creaţie, în domeniile ştiinţei, construcţiei sau artei. Numai datorită cunoaşterii şi muncii creatoare, Pământul fusese eliberat de grozăviile foametei, ale suprapopulatei, ale bolilor molipsitoare şi ale animalelor dăunătoare; oamenii fuseseră salvaţi de primejdia secării combustibilului, a insuficienţei elementelor chimice utile, a morţii premature şi a slăbiciunii umane. Iar aceste fărâme de cunoştinţe pe care „Tantra” le va aduce cu sine reprezentau, la rândul lor, un aport la puternica avalanşă a gândirii ce progresa cu fiecare deceniu, în organizarea societăţii şi cunoaşterea naturii!

Erg Noor descinse micul safe în care se păstra jurnalul de bord al „Tantrei” şi scoase de acolo cutia ce conţinea fragmentul metalic din carcasa astronavei spirale de pe planeta întunecată. Schija aceea grea, de un albastru viu ca al cerului, se cuibări în palma lui. Erg Noor ştia prea bine că nici pe planeta lui natală, nici pe cele învecinate din sistemul ei solar, nici pe stelele cele mai apropiate nu exista un asemenea metal. Iată încă o informaţie esenţială, poate cea mai importantă pe care urmau s-o ducă Pământului şi Marelui Cerc, în afara ştirii despre pieirea Zirdei.

Steaua de fier fiind foarte apropiată de Pământ, cercetarea planetei celei întunecate de către o expediţie special pregătită n-avea să mai fie acum, după experienţele făcute de „Vela” şi de „Tantra”, tot atât de primejdioasă ca înainte, oricâte cruci negre şi meduze ar fi existat în acele veşnice tenebre. încercarea de a deschide astronava spirală se soldase cu un eşec. Dar dacă ei ar fi avut timpul să se gândească mai bine la cele ce-aveau de făcut, ar fi priceput încă atunci că uriaşa ţeava în spirală făcea parte din sistemul motrice al astronavei.

Erg Noor evoca din nou evenimentele din ultima şi fatala zi: o revăzu pe Niza, apărându-l ca o pavăză când el căzuse fără putere în faţa monstrului. Cît de scurta fusese înflorirea tinerei ei iubiri, care întrunea devotamentul eroic al femeilor din antichitatea Pământului şi curajul inteligent, avântat al epocii contemporane!…

În spatele şefului expediţiei răsări fără zgomot Pur Hiss, venit să preia garda. Erg Noor trecu în biblioteca-laborator, dar nu-şi îndreptă paşii spre culoarul care ducea, prin compartimentul central, către dormitoare, ci deschise uşa grea a cabinei-spital.

O lumină difuză, imitând-o pe aceea a zilei pământeşti, lucea blând pe dulapurile de silicol, cu medicamente şi instrumente, şi se oglindea în metalul aparatatului de radiologie şi în acela al inimilor şi plămânilor artificiali. Erg Noor dădu la o parte perdeaua groasă care ajungea până la tavan şi pătrunse tonuri şi mai calde în transparenţa aurie a silicolului. Doi stimulatori triatronici, branşaţi în vederea unui eventual colaps, ajutau cu un imperceptibil ţăcănit să bată inima bolnavei, întinsă în lumina rozalbă de sub clopot, Niza părea cufundată într-un somn liniştit şi ferice. O sută de generaţii de strămoşi care au trăit o viaţă sănătoasă, curată şi îmbelşugată ajunseseră să cizeleze până la o înaltă perfecţiune artistică liniile mlădioase şi puternice ale acestui trup de femeie, care acuma lui Erg îi părea că aparţine celei mai frumoase făpturi născute când va pe Pământ. Oamenii ştiau de mult că planeta de care au avut ei parte era extrem de bogată în apă. Apa stimula viaţa vegetală îmbelşugată, care, la rândul ei, a permis să se creeze rezerve uriaşe de oxigen în stare liberă. Atunci viaţa animală s-a revărsat ca un torent năvalnic — o viaţă care s-a perfecţionat treptat în decurs de multe sute de milioane de ani, până să apară omul, fiinţa cugetătoare. Uriaşa experienţa istorică în domeniul dezvoltării vieţii pe sistemele planetare ale nenumăratelor lumi dovedise acest adevăr: cu cât mai greu şi mai lung este drumul orb, evolutiv al selecţiei, cu atât mai frumoase sunt formele fiinţelor cugetătoare superioare obţinute pe această cale, cu atât mai amănunţit elaborată este logica adaptării lor la condiţiile înconjurătoare şi la cerinţele vieţii, logica aceea caro reprezintă însăşi frumuseţea.

Tot ce există, se mişcă şi se dezvoltă în spirală. Şi Erg Noor îşi închipuia această imensă spirală a ascensiunii universale aplicate la viaţa şi societatea oamenilor, înţelegea acum, pentru prima oară, cu o limpezime uimitoare, că, cu cât mai dificile sunt condiţiile de viaţă şi de funcţionare a organismelor ca maşini biologice, cu cât este mai anevoios drumul construirii societăţii, cu atât mai mult este răsucită şi spirala dezvoltării, iar volutele ei mai apropiate una de alta, aşadar cu atât mai lentă este şi ascensiunea, cu atât sunt mai asemănătoare între ele şi formele ce apar.

N-avea dreptate când gonea cu îndărătnicie după minunatele planete ale sorilor albaştri şi o îndrumase greşit şi pe Niza. Zborul către lumile cele noi nu se făcea de dragul descoperirii unor planete nelocuite care se organizaseră întâmplător; el reprezenta mersul conştient al omenirii, înaintarea ei pas cu pas de-a lungul braţului Galaxiei, marşul victorios al ştiinţei şi al frumuseţii vieţii, al unei frumuseţi aidoma Nizei…

Copleşit de durere, Erg Noor îngenunche în faţa sarcofagului de silicol în care era culcată tânăra astronavigaloare. Respiraţia Nizei nu se simţea; pleoapele îi erau lăsate; genele îi aruncau umbre viorii pe obraji; printre buzele întredeschise străluceau dinţii ei albi. Pe umărul sting, pe braţ mai sus de cot şi pe gât se vedeau palide pete viorii — semne lăsate de curentul ucigător.

— Spune-mi, vezi tu ceva, îţi aminteşti de ceva în somnul tău atât de adânc? întreba chinuit Erg Noor, simţind că voinţa-i de fier se înmoaie ca o ceară la flacăra marii lui dureri, iar în gât i se suie un nod, împiedicîndu-i răsuflarea.

În străduinţa de a-i transmite Nizei gândurile lui, chemarea-i arzătoare la viaţă şi fericire, îşi strânse cu atâta putere degetele împletite, încât le învineţi. Dar fata cu părul roşu rămase nemişcată ca o statuie din marmoră trandafirie.

În odaia de spital intră încet doctoriţa Luina Laswy. Simţi îndată, în tăcerea încăperii, o prezenţă străină. Dînd binişor la o parte perdeaua, îl văzu pe şeful ei îngenunchiat, imobil, ca un monument înălţat milioanelor de bărbaţi cărora le-a fost dat să-şi plângă iubita. Nu era prima oară că-l găsea aici pe Erg Noor, şi un val de compătimire îi cuprinse inima. Erg Noor se ridică mohorât. Luma se apropie repede de el şi-i şopti emoţionată:

— Trebuie să-ţi spun ceva!

Cu un semn al capului, Erg Noor trecu în anticamera spitalului. Nu se aşeză pe scaunul oferit de Luma, ci rămase in picioare, rezemat de suportul unui iradiator, în formă de ciupercă. Doctoriţa, care era micuţă, se înălţă cât putu, spre a da vorbelor ei o mai mare autoritate. Privirea şefului însă nu-i dădu răgazul să-şi să-şi ducă până la capăt intenţia.

— Ştii şi dumneata, începu ea şovăitor, că neurologia modernă a descifrat procesul naşterii emoţiilor la treapta conştientă şi subconştientă. Subconştientul poate fi influenţat de acţiunea pe care medicamentele inhi-bitive o exercită prin zonele vechi ale creierului, asupra reglării chimice a organismului, inclusiv asupra sistemului nervos, iar, in bună parte, şi a activităţii nervoase superioare.

Erg Noor ridică din sprâncene. Luma Laswy simţi că vorbeşte prea mult, dând explicaţii prea amănunţite.

— Aş vrea să spun că medicina dispune de posibilitatea influenţării centrelor din creier care dirijează emoţiile puternice. Aş putea…

În ochii lui Erg Noor se aprinse o licărire de înţelegere: pe buzele lui jucă un zâmbet fugar:

— Îmi propui să acţionez asupra dragostei mele, scutindu-mi în acest fel suferinţele?

Medicul îşi plecă fruntea.

Erg Noor îi întinse recunoscător mâna, clătinând negativ din cap:

— Oricât aş suferi, nu renunţ la bogăţia sentimentelor mele. Suferinţele, dacă nu întrec puterile omeneşti, duc la înţelegere, iar înţelegerea duce la dragoste şi astfel cercul se închide. Eşti foarte drăguţă, Luma, dar n-am nevoie de asta!

Şi, impetuos ca totdeauna, şeful dispăru îndărătul uşii.

Grăbiţi ca în timpul unei avarii, cei doi ingineri electronişti şi mecanicii instalau din nou acum, după 13 ani, în postul central de comandă şi la bibliotecă, un ecran T.V.F. pentru transmisiuni terestre. Astronava pătrunsese în zona în care devenea posibilă captarea undelor de radio emise de reţeaua universală a Pământului şi difuzate de atmosferă.

Glasurile, sunetele, formele şi culorile recepţionate de pe scumpa lor planetă naturală îi îmbărbătau pe exploratori, sporindu-le în acelaşi timp şi nerăbdarea: durata zborului cosmic le părea interminabilă.

Astronava chema satelitul artificial 57, pe unda obişnuită a expediţiilor interstelare depărtate, aşteptând din oră în oră răspunsul acestei puternice staţiuni ce asigura legătura dintre Pământ şi Cosmos.

În cele din urmă, apelul atinse Pământul.

Tot echipajul astronavei veghea acum în faţa aparatelor de recepţie. întorşi la viaţă după 13 ani tereştri şi 9 ani dependenţi, în timpul cărora fuseseră lipsiţi de orice legătură cu patria lor, oamenii sorbeau acum cu nesaţ orice comunicare de pe Pământ, dezbăteau problemele importante pe care, ca de obicei, oricine le putea ridica pe reţeaua mondială.

Astfel, o propunere a savantului pedolog Heb Ur, recepţionată din întâmplare, a fost urmată, timp de şase săptămâni, de vii discuţii şi calcule complexe.

„Discutaţi propunerea lui Heb Ur! îi invita glasul de pe Pământ. Toţi cei care aţi meditat asupra acestei chestiuni şi aveţi idei asemănătoare sau concluzii negative, pronunţaţi-vă!” Formula tradiţională a discuţiilor publice îi umplea de bucurie pe călătorii noştri. Heb Ur propunea Consiliului Astronautic să studieze sistematic planetele accesibile ale stelelor albastre şi verzi.

După părerea lui, acestea erau lumi deosebite, ale căror radiaţii energetice puteau pe cale chimică să stimuleze Iu lupta împotriva entropiei[88] compoziţii minerale, inerte în condiţii terestre, cu alte cuvinte să le cheme la viaţă. Forme speciale de viaţă pornind de la elemente minerale cu greutate atomică mai mare decât a multor gaze[89] ar deveni active la temperaturile înalte şi la iradierile fantastice ale stelelor din clasele spectrale superioare. Heb Ur considera ca fiind normal eşecul exploratorilor care nu descoperiseră nici o urmă de viaţă pe Sirius, această stea cu rotaţie rapidă fiind dublă şi lipsita de un câmp magnetic puternic. Toţi erau de acord că stelele duble nu puteau fi considerate ca generatoare ale unor sisteme planetare: dar în esenţa ei, propunerea lui Heb Ur stârni o vie opoziţie din partea echipajului „Tantrei”.

Astronomii expediţiei, în frunte cu Erg Noor, redactară o comunicare, care a şi fost transmisă ca opinia celor dintâi oameni care observaseră Vega, în filmul turnat de „Vela”. Şi pământenii ascultară emoţionaţi glasul care le vorbea de pe astronava aflată în drum spre ei.

„Tantra” se pronunţă împotriva trimiterii unei expediţii după propunerile lui Heb Ur. Este adevărat că stelele albastre generează pe planetele lor o energetică suficient de puternică, pentru crearea vieţii din combinaţii de elemente grele. Dar orice organism viu este nu filtru şi un baraj al energiei generale, care, luptind eu cea de a doua lege a termodinamicii[90] ori cu entropia, acţionează creind o structură, complicând extrem de mult moleculele minerale şi gazoase simple. Această complicare e posibilă doar în decursul unei foarte lungi dezvoltări istorice, ca atare în condiţii fizice de o îndelungată constanţă. Or, tocmai această permanenţă a condiţiilor nu există pe planetele stelelor cu temperaturi înalte, care distrug rapid compoziţiile complexe în vârtejurile şi vâltorile puternicelor radiaţii. Acolo nu există nimic care să dăinuiască mult, şi nici nu poate exista, deşi mineralele capătă o extrem de rezistentă structură cristalină, cu o reţea atomică cubică.

După părerea colectivului „Tantrei”, Heb Ur relua concepţia unilaterală a astronomilor antichităţii, care nu pricepuseră dinamica dezvoltării planetelor. De fapt, orice planetă îşi pierde elementele uşoare, care zboară în spaţiu şi se risipesc. Fenomenul se intensifică la formidabila căldură a sorilor albaştri şi la presiunea radiaţiilor pe care ei le emit.

„Tantra” aducea apoi un şir întreg de exemple, încheind cu afirmaţia că procesul „îngreunării”, planetelor stelelor albastre nu permite apariţia formelor de viaţă.

Satelitul 57 transmise obiecţiile savanţilor de pe astronavă direct la observatorul Consiliului.

În cele din urmă, sosi şi clipa pe care o aşteptaseră cu atâta nerăbdare Ingrid Ditra, Key Beer, ca, de altfel, toţi membrii expediţiei. „Tantra” îşi încetinise zborul, depăşise centura glacială a sistemului solar şi se apropia de staţia cosmonautică de pe Triton. Acum nu mai era necesară o viteză apropiată de aceea a luminii: zburând de pe Triton, satelitul lui Neptun, cu o viteză de 900.000.000 km pe oră[91], „Tantra” ar fi putut ajunge pe Pământ în mai puţin de cinci ore, dar luarea elanului, ar fi durat atâta timp, încât ar fi făcut-o să treacă dincolo de Soare la o distanţă uriaşă.

Pentru a nu irosi preţiosul anamezon şi pentru ca navele să nu fie îngreunate cu utilaje prea voluminos, oamenii zburau în interiorul sistemului planetar, cu planetonave ionice. Viteza lor nu întrecea 800.000 km. pe oră pentru planetele mai apropiate de Soare şi 2.500.000 km. pe oră pentru cele mai depărtate. În felul acesta, o călătorie de la Neptun la Pământ le lua între două şi trei luni.

Triton, aproape la fel de mare ca uriaşii sateliţi 3 şi 4 ai lui Jupiter — Ganimed şi Callisto — sau ca planeta Mercur, posedă o atmosferă rară, formată mai cu seamă din azot şi bioxid de carbon.

Erg Noor, conduse astronava să coboare pe locul ce-i fusese indicat lângă marile cupole ale cosmodromului polar al satelitului. Pe o treaptă a platoului, la marginea unei faleze brăzdată de subterane, străluceau ferestrele sanatoriului de carantină. Exploratorii urmau să rămână acolo timp de cinci sâptămani, complet izolaţi de ceilalţi oameni. În acest răstimp, medici iscusiţi urmau să le verifice cu grijă trupurile în care ar fi putut să se cuibărească agenţii necunoscuţi ai unei boli infecţioase. Primejdia era mult prea mare ca să fie ignorată! De aceea, toţi cei care ajungeau pe alte planete, chiar şi pe cele nelocuite, erau supuşi inevitabil acestei proceduri, oricât de mult ar fi durat timpul petrecut de ei pe astronavă. Interiorul acesteia era şi el cercetat de savanţii sanatoriului, mai înainte ca staţiunea să elibereze autorizaţia de decolare in direcţia Pământului. Numai pe planetele pe care omenirea îşi asigurase de mult accesul, ca Venus, Marte şi câţiva asteroizi, carantina se făcea chiar în staţiunile locale înainte de decolare.

Claustrarea în sanatoriu era mult mai uşor de Indurat decât în astronavă. Aici aveau la dispoziţia lor laboratoare pentru studii, săli de concert, minunate băi combinate din electricitate, muzică, apă şi vibraţii, plimbări zilnice pe munţi şi prin împrejurimile sanatoriului în scafandre uşoare, aveau în sfârşit comunicaţia cu planeta lor natală, ce-i drept, nu totdeauna regulată, dar destul de rapidă: pentru a transmite de aici o comunicare pe Pământ nu aveau nevoie decât de cinci ore.

Sarcofagul de silicol în care se afla Niza fusese transportat cu toate precauţiile necesare la sanatoriu. Erg Noor şi biologul Eon Tal părăsiră „Tantra” cei din urmă. Păşeau uşor, în ciuda dispozitivelor de îngreunare pe care le îmbrăca seră, spre a nu face salturi neaşteptate din cauza forţei de gravitaţie redusă pe această planetă mică.

Puternicele lumini de balizaj din jurul cosmodromului se stinseră. Triton ieşea acum pe partea însorită a lui Neptun. În ciuda slabei lumini cenuşii răsfrântă de această planetă, distanţa de numai 350.000 km. care o despărţea de „Triton” făcea ca uriaşa-i oglindă să împrăştie întunericul şi să domnească în jur un crepuscul clar, asemenea amurgurilor de primăvară din latitudinile înalte ale Pământului. Triton făcea înconjurul lui Neptun în sensul invers de rotaţie a planetei, de la est la vest, aproape în 6 zile-nopţi terestre; perioadele lui „diurne” durau astfel aproximativ 70 de ore. Intre timp Neptun se învârtea de patru ori în jurul axei sale, iar acum se vedea limpede umbra satelitului lunecând pe discul său ceţos.

Şeful expediţiei şi biologul văzură aproape în aceeaşi clipă o mică navă oprită destul de departe de marginea platoului. Nu avea partea dindărăt umflată şi crestele de echilibru mari ca la astronave. Judecând după botul extrem de ascuţit şi după fuselajul îngust, trebuia să fie o navă planetară; se deosebea însă şi de linia cunoscută a acestora, căci la pupă avea un inel gros, iar în partea superioară o construcţie lungă, în formă de fus.

— Încă o navă aici în carantină? întrebă Eon. Să-şi fi schimbat oare Consiliul obiceiurile…

— De a nu trimite noi expediţii astrale înainte de întoarcerea precedentelor? îi întregi gândul Erg Noor. E adevărat că absenţa noastră nu s-a prelungit prea mult, totuşi mesajul pe care trebuia să-l trimitem de pe Zirda a întârziat cu doi ani.

— Poate că este expediţia trimisă pe Neptun? încercă să ghicească biologul.

Străbătură cei doi kilometri care-i despărţeau de sanatoriu; suiră pe o vastă terasă, pardosită cu bazalt roşu. Pe cerul negru, cea mai strălucitoare stea era minusculul disc al Soarelui, foarte vizibil, din regiunile polare ale acestui satelit fix. Prin scafandrul cu autoîncălzire, cumplitul ger de — 170° se percepea ca frigul obişnuit al unei ierni polare terestre. Fulgi mari de amoniac sau bioxid de carbon congelaţi se cerneau prin atmosfera nemişcată, creind impresia liniştitoare a unei ninsori pământene.

Erg Noor şi Eon Tal priveau ca hipnotizaţi căderea fulgilor, întocmai aşa cum o făcuseră odată strămoşii lor care locuiau în zona temperată a Pământului, şi pentru care ninsoarea însemna întotdeauna sfârşitul ostenelilor plugarului. Zăpada aceasta neobişnuită le vestea şi lor sfârşitul ostenelilor şi călătoriei lor lungi.

Sub impulsul acestor sentimente subconştiente, biologul întinse şefului expediţiei mâna.

— Peregrinările noastre au luat sfârşit, şi, mulţumită dumitale, am scăpat cu viaţă!

Erg Noor protestă cu un gest violent.

— Parcă a scăpat toată lumea? Dar eu, datorită cui am scăpat cu viaţă?

Eon Tal nu-şi pierdu cumpătul.

— Sînt convins că Niza va fi salvată! Medicii de aici vor să înceapă numaidecit tratamentul. Au primit instrucţiuni din partea lui Grim Sar în persoană, directorul laboratorului de paralizie generală.

— Se ştie ce are?

— Deocamdată nu. Este clar însă că Niza a fost lovită de un fel de curent care modifică compoziţia chimică a ganglionilor sistemelor autonome. A înţelege cum poate fi anihilată acţiunea inexplicabil de persistentă a acestui curent înseamnă a o vindeca pe bolnava noastră. Azi noi ştim cum funcţionează complexul mecanism al paraliziilor psihice rezistente, care atâtea veacuri fuseseră considerate incurabile. De data aceasta, avem de-a face cu ceva similar, provocat însă de un agent extern. După ce prizonierii vor mai fi fost supuşi experienţelor de rigoare, indiferent de faptul dacă mai sunt sau nu în viaţă, atunci şi braţul meu va putea din nou să se mişte!

Un sentiment viu de ruşine îl făcu pe şeful expediţiei să se încrunte. În durerea lui uitase de marele devotament al biologului, faţa de care se purtase intr-un fel indecent pentru un om în toată firea! Strânse mana biologului. În gestul acesta străvechi de solidaritate virilă îşi găsi expresia simpatia reciprocă a celor doi savanţi.

— Crezi că organele ucigătoare sunt de acelaşi fel la meduzele cele negre ca la oroarea aceea în formă do cruce? întrebă Erg Noor.

— Nu mă îndoiesc. Dovadă este braţul meu, răspunse Eon Tal. Acumularea şi modificarea energiei electrice rezumă adaptarea la viaţă a făpturilor negre care locuiesc pe. o planetă saturată de electricitate. Sînt, fără doar şi poate, nişte fiinţe rapace. Cine sunt victimele lor, aceasta deocamdată n-o ştim.

— Dar îţi mai aminteşti ce am păţit cu toţii în clipa când Niza…

— E o altă problemă. Ma-m gândit mult la acest lucru. O dată cu apariţia înspăimântătoarei cruci, cred că a fost emis un şuvoi de infrasunete de o putere neverosimilă, care ne-a frânt voinţa. În lumea aceea de tenebre până şi sunetele sunt întunecate, inauzibile. După ce ne-a zăpăcit cu infrasunetul, monstrul încercă asupra noastră un fel de hipnotism, mai teribil decât acela al marilor noştri şerpi dispăruţi, de soiul anacondei. Iată ce ne-ar fi ucis, desigur, pe toţi de n-ar fi fost Niza…

Erg Noor îşi îndreptă privirile spre îndepărtatul Soare care lumina în acel moment Pământul. Soarele, veşnica speranţă a omului, chiar şi în anii jalnicei sale vieţi din epoca preistorică, împresurat de o natură necruţătoare! Soarele, întruchiparea puterii luminoase a raţiunii care împrăştie tenebrele şi vedeniile monstruoase ale nopţii! Şi în sufletul lui Erg Noor se aprinse scînteia vie a speranţei…

Directorul staţiunii de pe Triton veni la sanatoriu să-l caute pe Erg Noor. Pământul îl chema pe şeful expediţiei, iar apariţia directorului în încăperile interzise ale carantinei însemna sfârşitul izolării lor şi posibilitatea ca „Tantra” să-şi încheie călătoria, care durase 13 ani. Şeful expediţiei se întoarse curând şi mai grav declt de obicei.

— Plecăm chiar azi. Am fost rugat să iau cu mine şase oameni din echipajul planetonavei „Amat”, care ramâne aici ca să valorifice pe Pluton noi zăcăminte de minereu. Vom îmbarca materialele pe care le-au adunat.

Aceşti şase oameni au modificat şi au reutilat o navă planetară obişnuită şi au săvârşit o faptă extraordinară. S-au scufundat în fundul genunilor, străbă-tind atmosfera densă neonometanică din jurul lui Pluton. Au zburat în mijlocul viforelor de zăpadă amoniacală, riscând clipă de clipă să se zdrobească în beznă de colosalele ace ale blindajului de gheaţă, tare ca oţelul. Au ştiut să găsească un loc unde stratul glacial era străpuns de munţi. Enigma lui Pluton este în sfârşit dezlegată: această planetă nu aparţine sistemului nostru solar. Ea a fost capturată în drumul Soarelui prin Galaxie. Iată de ce densitatea lui Pluton este cu mult mai mare decât a oricărei alte planete depărtate. Cercetătorii au descoperit acolo minerale ciudate, făcând parte dintr-o lume cu totul străină. Dar ceea ce este şi mai important, pe una dintre crestele muntoase au fost descoperite urmele unor clădiri distruse aproape în întregime — vestigii ale unei civilizaţii de neînchipuită vechime. Datele adunate de exploratori trebuie, desigur, supuse verificării. Mai trebuie dovedit că materialele de construcţie au fost prelucrate de fiinţe gânditoare… Oricum însă isprava lor este cu adevărat temerară. Sînt mlndru că astronava noastră îi va duce pe aceşti eroi pe Pământ şi ard de nerăbdare să le-aud relatările. Carantina lor s-a terminat acum trei zile.

Erg Noor tăcu, ostenit de atâta vorbă.

— Dar aici există o gravă contradicţie! exclamă Pur Hiss.

— Contradicţia este mama adevărului — îi răspunse calm astronomului Erg Noor, recurgând la un vechi proverb. Dar e timpul să pregătim,Tantra”.

Curând, mult încercata astronavă decola uşor de pe Triton şi porni în goană, descriind un arc gigantic perpendicular pe planul eclipticei. Un drum în linie dreaptă către Pământ era cu neputinţă: orice navă ar fi mers la pieire sigură în zona largă a meteoriţilor şi a asteroizilor, fragmente ale planetei Faeton, care existase când va între Marte şi Jupiter, dar a fost destrămată de forţa de gravitaţie a giganticului astru din sistemul nostru solar.

Erg Noor mărea viteza “Tantrei”. În loc să-i ducă pe eroicii săi pasageri pe Pământ în cuvenitele 72 de zile, hotărâse, folosind puterea uriaşă a astronavei, să ajungă în 50 de ore, doar cu un consum minim de anamezon.

Emisiunea de pe Pământ străbătea spaţiul până la astronavă: planeta saluta victoria repurtată asupra stelei de fier şi a întunericului de pe îngheţatul Pluton. Compozitorii executau simfonii şi cântece compuse special în cinstea “Tantrei” şi a lui,Amatu”.

Cosmosul răsuna de melodii triumfătoare. Staţiunile de pe Marte, Venus şi asteroizi chemau nava, unindu-şi acordurile cu corul general care îi glorifica pe eroi.

— „Tantra”, „Tantra”! răsună în sfârşit un glas de la postul de emisiune al Consiliului. Vă dăm indicaţia să aterizaţi pe El Homra.

Era cosmoportul central, situat undeva în fostul deşert din Africa de Nord. Astronava se îndreptă într-acolo prin atmosfera Pământului, străbătută de razele soarelui.