Capitolul V. CALUL DE PE FUNDUL MARII

Marea caldă şi transparentă îşi legăna leneş scânteietoarele unde albastru-verzui. Veter intră încet în apă până la gât şi, aruncându-şi braţele înlături, caută să se ţină în picioare pe fundul povârnit. Privind pe deasupra undelor line zările pline de lumină, simţea din nou că se dizolvă în marca aceasta nemărginită, că devine el însuşi o părticică din necuprinsul naturii. Adusese cu el, la mare, o durere veche, cu greu stăpânită. Era durerea despărţirii de măreţia Cosmosului, de nemărginitul ocean de gândire şi ştiinţă, de aspra concentrare în care îşi trăise fiecare zi din viaţă. Existenţa lui de acum era într-un contrast pronunţat cu trecutul şi numai dragostea-i mereu crescândă pentru Veda îi mai înfrumuseţa zilele de muncă neobişnuită pentru el şi-i făcea mai puţin împovărător melancolicul răgaz pe care îl avea acum creierul său atât de bine antrenat la reflexiune. Se cufundase cu entuziasmul unui neofit în cercetările istorice. Fluviul timpului, oglindit în cugetul său, îi ajuta să se împace cu schimbarea ce-i intervenise în viaţă. Ii era recunoscător Vedei Kong, care cu un tact demn de ea, organizase călătoria cu elicopterul într-o ţară transfigurată de munca omului. Ca şi în faţa imensităţii mării, necazurile-i personale se pierdeau înaintea grandioaselor lucrări terestre şi-l făceau să se împace cu ireparabilul, cu care de obicei omul se împacă cel mai greu…

O voce dulce, aproape de copil, îl strigă pe nume. O recunoscu pe Miiko. Cu o mişcare largă sări în apă si veni lingă dânsul. De pe părul ei aspru, negru ca pana corbului, se rostogoleau picături mari, iar trupu-i micut, gălbui, părea verde sub stratul subţire de apă.

Înotara alături, în întâmpinarea soarelui, spre o insulita singuratică şi pustie, ce se înălţa ca un dâmb negru la un kilometru de ţărm. Toţi copiii Erei Marelui Cerc locuiau pe malul mării ca nişte înotători de clasă; cât despre Veter, avea în această materie un talent deosebit. La început, pornise în înot fără grabă, temându-se să nu obosească pe Miiko, dar fata luneca pe lângă el fără pic de efort, încât Veter începu să-şi mărească ritmul, oarecum uimit de măiestria ei. Dar chiar şi atunci când înota din răsputeri, Miiko nu rămânea în uema, deşi chipu-i drăgălaş şi imobil păstra şi mai departe aceeaşi expresie calmă. Dinspre insulă se auzi sunetul surd al valurilor care se spărgeau de mal. Veter se lasă pe spate, iar fata, care-şi luase tocmai avânt, descrise un cerc şi se întoarse spre el.

— Miiko, înoţi minunat! strigă, plin de admiratie, Dar Veter şi umplându-şi pieptul cu aer, îşi ţinu rasuflarea.

— Înot mai prost decât mă cufund, mărturisi fata şi Dar Veter se miră din nou.

— Strămoşii mei erau japonezi, urmă Miiko. Pe timpuri existase un trib întreg în care toate femeile erau specializate în înotul sub apă: pescuiau perle, adunau alge comestibile. Această îndeletnicire, transmisă din generaţie în generate, deveni în decursul unui mileniu o artă desăvârşitâ, care s-a manifestat acum din intâmplare în persoana mea.

— N-aş fi bănuit niciodată…

— …Că un vlăstar al cufundătoarelor de odinioară ar putea deveni un istoric? In familia noastră a existat o legendă. A fost o dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, un pictor japonez cu numele de Yanaghihara Eigoro…

— Eigoro? Numele dumitale?…

— Este un caz rar in zilele noastre, când îti iei numele care-ţi place, care-ti pare că-ţi suna mai bine. altfel, fiecare se straduie să aleagă consonante, si cuvinte din graiul poporului din care se trage, Numele dumitale, dacă nu mă-nşel, e format din rădăcini ruseşti?

— Exact! Numai că nu este vorba de rădăcini, ci de cuvinte întregi. Primul înseamnă, dar, prinos; cel de al doilea — vânt, vijelie…

— Înţelesul numelui meu îmi este necunoscut. Dar pictorul a existat; un străbunic de-al meu a găsit într-un muzeu unul dintre tablourile acestui artist. Este o pânză mare, pe care o poţi vedea la mine. Te asigur că prezintă interes pentru un istoric… Este o vie evocare a vieţii aspre şi curajoase, a sărăciei şi a modestiei unui popor de demult… Mergem mai departe?

— O clipă, Miiko! Parcă mai voiai să spui ceva despre scufundătoare…

— Pictorul s-a îndrăgostit de una dintre acestea, şi a rămas în tribul ei. Fiicele lui au fost şi ele scufundătoare şi toata viaţa şi-au petrecut-o muncind în apă… Ia priveşte, ce insulă bizară! Parcă ar fi un rezervor rotund sau un turn jos, din acelea folosite la fabricarea zahărului.

— Nici pomeneală! pufni fără voie Dar Veter. În copilărie, aceste insule pustii mă fascinau. Singuratice, împresurate de mare, câte ciudăţenii n-ascund ele prin cringurile sau falezele lor! Acolo poţi întâlni orice năzdrăvănie.

Miiko îl răsplăti cu râsul ei argintiu. De obicei tăcută, niteluş cam tristă, tânăra fată era acum de nerecunoscut. Avântată cutezător înainte, spre valurile agitate, râmânea totuşi pentru Dar Veter o uşă închisă, spre deosebire de transparenta Veda, al cărei curaj reprezenta mai curând o splendidă încredere decât o adevărată dârzenie.

Langa stîncile mari de lîngă mal, marea formase galerii, străbătute de soare. Căptuşite cu modele întunecate ale bureţilor şi încadrate cu ciucurii algelor, galeriile acestea submarine duceau spre partea răsăriteană a insulei, mărginită de margini aspre şi negre. Veter regreta acum că nu luase de la Veda o hartă amănunţită a litoralului. Plutele expeditiei marine străluceau la soare lingă promontoriul vestic la cativa kilometri de insulă. Pe partea cealaltă era o plaja minunată, pe care se afla Veda împreună cu toti tovarăşi ai lor. În acea zi se preschimbau acumulatoarele maşinilor, şi întreaga expediţie profita de liber, odihnindu-se pe plajă. Numai Dar Veter nu putuse rezista patimei sale din copilărie pentru cercetarea insulelor nelocuite.

Deasupra înotătorilor atârna o sinistră faleză de andezit[64]. De curând, un cutremur dărâmase partea mai curba a malului şi blocurile de piatră mai purtau urmele proaspete ale cataclismului. Dinspre larg trăgea un curent puternic. Miiko şi Dar Veter înotară mult timp prin apa întunecată de lângă malul răsăritean; în sfarşit găsiră o lespede de piatră, pe care Dar Veter o împinse pe Miiko.

În văzduh, se zbuciumau pescăruşii înspăimântaţi; izbiturile valurilor cutremurau blocurile de andezit. Nu ne zărea nimic, In afară de stânci golaşe şi aspre tufişuri, nici urmă de oameni sau de alte vieţuitoare.

Cei doi înotători suiră până în vârful insulei şi după re priviră de sus zbaterea valurilor, se întoarseră. Tufele ce ieşeau din crăpăturile stâncilor răspândeau un miros acru. Veter se întinse pe o piatră caldă, privind alene talazurile.

Miiko se lăsă pe vine chiar la marginea stâncii şi se căznea să distingă ceva de pe fundul apei. În partea aceasta a insulei nu existau nici bancuri de nisip, nici obişnuitul pietriş. Faleza se înălţa de-a dreptul din apa întunecată, uleioasă. Soarele îi tivea creasta cu o geană orbitoare. Acolo unde lumina, retezată de stânca, patrundea vertical în apa limpede, abia se ghicea scânteierea aurie a nisipului de pe fund.

— Ce vezi acolo, Miiko?

— Nimic. Pe dumneata te atrag insulele pustii, mine fundul mării. Mi se pare şi mie că acolo poţi găsi oricând ceva interesant, poţi face o descoperire.

— Atunci de ce lucrezi în stepă?

— E greu de răspuns. Pentru mine marea reprezintă prilejul unei bucurii atât de puternice, încât n-aş putea trăi tot timpul alături de ea, după cum nu poţi asculta într-una muzica preferată. Cu atât mai preţioase sunt întâlnirile noastre…

Dar Veter dădu înţelegător din cap:

— Vrei să ne scufundăm acolo? — întrebă el, arătând nisipul luminos din adâncime. Sprâncenele fetei, ridicate uşor spre tâmplă, se înălţară şi mai mult:

— Ai să poţi? Aici sunt cel puţin douăzeci şi cinci de metri lucru de care nu-i în stare decât un scufundător cu multă experienţă…

— Am să încerc… Dar dumneata?

În loc de răspuns, Miiko se ridică, căută în jurul ei şi alese o piatră mare, pe care o aduse Ia marginea stâncii.

— Dă-mi voie să fac întâi o încercare cu o piatră. Este cam împotriva regulilor mele, mă tem însă să nu dăm de oarecare curenţi: prea este curat fundul…

Fata ridică mâinile, se aplecă înainte, apoi se îndreptă, lăsându-se pe spate. Veter îi urmărea mişcările respiratorii cu gândul s-o imite. Miiko nu mai rosti nici un cuvânt. După câteva exerciţii, apucă piatra şi se azvârli în neagra adâncime, ca într-o prăpastie.

Trecuse mai bine de un minut, dar nu se vedea nici urmă din curajoasa fată. Veter simţi o vagă nelinişte, începu şi el să caute o piatră pentru lest, făcându-şi socoteala că lui îi trebuia una cu mult mai mare. Ridicase tocmai o bucată de andezit de vreo patruzeci de kilograme când la suprafaţa mării apăru Miiko. Răsufla igreoi şi părea foarte obosită.

— Acolo este… un cal! reuşi ea cu greu să rosteasca.

— Ce spui? Ce cal?

— Statuia unui cal imens… acolo, într-o firidă naturala. O să mă uit îndată mai bine.

— E prea greu, Miiko. Aşteaptă puţin, ne ducem înapoi şi luăm nişte scafandri şi o barcă.

Nu vreau să mă duc aşa cum sunt! Şi chiar acum! şi fata îşi aruncă braţele înlături. Va fi izbînda mea proprie, nu a aparatelor. Pe ceilalţi îi chemăm mai tirziu.

— Bine, numai să viu şi eu cu dumneata! Veter puse mâna pe piatra lui. Miiko zâmbi:

— Ia una mai mică, uite ca asta. Dar cu respiraţia ce faci? Veter repetă docil exerciţiile preliminare şi se aruncă în mare cu piatra în braţe. Apa îl izbi puternic in obraz, îl întoarse cu spatele spre Miiko, îi strivi pieptul, stârnind o durere vie în urechi. Luptă împotriva ei, încordându-şi toţi muşchii trupului, strângând din fălci. Dedesubt, penumbra rece şi cenuşie devenea mult mai deasă, lumina vie a zilei se întuneca rapid. Puterea duşmănoasă a adâncimilor îşi punea pe ei stăpinirea; simţea ameţeală, ochii îl dureau. Deodată mina fermă a lui Miiko îl atinse pe umăr şi Dar Veter simţi sub picioare nisipul solid cu slabe luciri argintii. Inlorcându-şi cu greu capul în direcţia indicată de Miiko tresări de uimire, scăpând piatra din mânâ. Indată apa il împinse în sus. Nu-şi mai amintea cum a ajuns la suprafaţă. Nu vedea nimic în ceaţa roşiatică ce-l înconjura; inspira şi expira convulsiv aerul… După un timp când urmările presiunii submarine se mai atenuară puţin lăsându-i creierul liber, în memorie îi înviară cele văzute. In puţinele clipe petrecute pe fund, ochii şi creierul său reuşiseră să înregistreze o mulţime de amănunte.

Stincile întunecate formau în partea lor superioară o ogivă uriaşă, sub care se afla statuia unui cal gigantic. Pe suprafaţa ei lustruită nu se prinseseră nici alge, nici scoici. Sculptorul necunoscut urmărise, în primul rând, să exprime vigoarea. Mărise partea din faţă a trupului, lărgise pieptul imens al calului, trăsese mult în sus gâtul puternic arcuit. Piciorul stâng din faţă era ridicat, înaintând spre spectator încheietura rotunjită a genunchiului, iar copita uriaşă îi atingea aproape pieptul. Celelalte picioare păreau a se smulge de la pământ într-un efort neînchipuit, astfel incit uriaşul animal atârna deasupra privitorului, parcă strivindu-l cu puterea lui fantastică. Pe gâtul arcuit, coama se ghicea ca un pieptene zimţat, botul aproape că se proptea în piept, iar ochii priveau de sub fruntea aplecată cu o cumplită răutate, care se oglindea şi în urechile mici, culcate pe spate, ale colosului de piatră.

Liniştindu-se în ceea ce priveşte starea lui Dar Veter şi lăsându-l întins pe stânca netedă, Miiko sări din nou în apă. În sfârşit, obosită de aceste scufundări la adâncime şi săturată de priveliştea descoperirii sale, tânăra fată se întoarse şi se aşeză alături de Veter, aşteptând în tăcere ca respiraţia acestuia să revină la normal.

— Ar fi interesant de ştiut ce vechime are această sculptură? se întrebă ea, îngândurata.

Veter ridică din umeri, amintindu-şi amănuntul care-l mirase cel mai mult.

— Cum se face că statuia calului n-a fost de loc acoperită de alge, nici de scoici?

Miiko se răsuci spre el dintr-o mişcare:

— Da, cunosc asemenea descoperiri. S-a văzut că au fost acoperite de o compoziţie specială, care nu permite fixarea pe ele a organismelor vii. Asta ar însemna că statuia datează de la sfârşitul ultimului secol al E.L.D.

Pe mare, între litoral şi insulă, apăru un înotător. Apropiindu-se, se ridică din apă şi-i salută dând din mâini. Veter recunoscu umerii largi şi pielea neagră şi strălucitoare a lui Mwen Mas. Curând, acesta se caţără pe stânci. Un zâmbet plin de bunătate strălucea pe faţa noului director al staţiunilor exterioare. Se înclină în faţa micuţei Miiko şi-l salută pe Dar Veter cu nu gest larg.

— Sînt însoţit de Ren Boz. Am venit aci pentru o zi, ca să-ţi cerem un sfat.

— Cine-i Ren Boz?

— Un fizician de la Academia Limitelor Cunoaşterii…

— Parcă-l ştiu. Se ocupă de problemele corelaţiilor spaţiu-câmp[65]. Unde l-ai lăsat?

— Pe mal. Nu înoată… ca dumneata în orice caz… Un clipocit uşor întrerupse cuvintele lui Mwen Mas.

— Mă duc la Veda, strigă din apă Miiko. Veter zâmbi tinerei fete.

— N-o mai rabdă inima să povestească cât mai curând despre calul din adâncuri, făcu el şi-l încunoştiinţă pe Mas despre descoperirea lor.

Africanul îl ascultă fără nici un interes. Degetele lungi i se mişcau nervos, pipăindu-i mecanic bărbia. În privirea îndreptată asupra lui, Dar Veter citi nelinişte şi speranţă.

— Văd că te frământă ceva grav. Atunci să nu mai zăbovim!

Mwen Mas nu se lăsă rugat de două ori. Aşezat pe marginea stâncii, deasupra abisului ce ascundea enigmatica statuie, îşi mărturisi îndoielile care-l chinuiau. Intâlnirea cu Ren Boz nu era întâmplătoare. Viziunea minunatei lumi de pe Epsilon-Tucan nu-l mai părăsise din momentul întrunirii lor. Atunci încolţise în sufletul său un vis minunat: să se apropie, fie şi pentru o singură clipă, de lumea aceea, înfrângând pe orice cale spaţiul monstruos care-l despărţea de ea. Dorea ca între trimiterea şi recepţionarea unei comunicări, a unui semnal sau a unei imagini să nu mai existe un interval de şase sute de ani, inaccesibil unei existente omeneşti. Să simtă aproape pulsul minunatei vieţi înrudite cu a noastră, să poată, prin cumplitele spaţii ale Cosmosului, să întindă o mână de ajutor oamenilor-fraţi. Mwen Mas îşi concentrase de atunci toate eforturile asupra studierii problemelor nerezolvate şi a experienţelor neterminate, întreprinse de mii de ani în direcţia înţelegerii spaţiului ca o funcţie a materiei. Era aceeaşi problemă a cărei rezolvare o visase şi Veda Kong în noaptea când vorbise pentru prima oară în cadrul emisiunii pentru Marele Cerc…

La Academia Limitelor Cunoaşterii cercetările de această natură le conducea Ren Boz, un tânăr fizician şi matematician. Intâlnirea lui cu Mwen Mas şi prietenia care s-a legat apoi între ei au fost determinate de comunitatea năzuinţelor lor.

Ren Boz considera că problema fusese îndeajuns studiată pentru a se trece la experimentare. Aceasta, ca orice cercetare pe scară cosmică, nu putea fi efectuată în laborator. Proporţiile uriaşe ale problemei cereau şi o experienţă tot atât de uriaşă. Ren Boz ajunsese la concluzia că este necesar să se ceară efectuarea acestei experienţe prin staţiunile exterioare, cu cheltuirea întregii energii de forţe terestre, inclusiv a staţiunii de rezerve energetice Q de pe Antarctida.

Intuiţia unei mari primejdii îl alarmă pe Dar Veter In timp ce scruta ochii arzători şi nările fremătătoare alo lui Mwen Mas.

— Ai vrea să ştii ce-aş face eu într-un asemenea caz? puse el calm întrebarea hotărâtoare.

Mwen Mas dădu afirmativ din cap şi-şi trecu vârful limbii peste buzele arse.

— Eu unul n-aş face experienţa, spuse răspicat Dar Veter, fără să ia seama la grimasa de durere care trecu într-o clipă pe faţa africanului şi dispăru tot atât de repede, încât un interlocutor mai puţin atent n-ar fi remarcat-o.

— Eram sigur! îi scăpă lui Mwen Mas.

— Atunci de ce-ai atribuit o importanţă atât de mare sfatului meu?

— Credeam că o să te putem convinge.

— Ei bine, încearcă! Dar să mergem la ceilalţi! Sînt, desigur, pe cale să pregătească scafandrii pentru a studia calul din mare.

Veda cânta şi două voci necunoscute de femeie o acompaniau.

Vâzând pe cei doi cercetători venind înot spre mal, începu să le facă semne copilăreşti, îndoindu-şi degetele mâinilor deschise. Cîntecul amuţi. Una dintre femei era Evda Nal. Veter o vedea pentru prima oară fără îmbrăcămintea-i albă de medic şi remarcă silueta-i frumoasă, înaltă şi mlădioasă, care n-avusese încă timpul să se bronzeze; renumita psihiatră fusese probabil foarte ocupată în ultima vreme. Părul foarte negru al Evdei, pieptănat cu cărare la mijloc, era ridicat la tâmple. Pomeţii proeminenţi, deasupra obrajilor uşor traşi, subliniau tăietura prelungă a ochilor negri pătrunzători. Obrazul ei avea o imperceptibilă asemănare cu străvechiul sfinx egiptean, cel care din depărtata antichitate veghea în marginea deşertului mormintele piramidale ale regilor celui mai vechi stat de pe pământ. Trecuseră douăzeci de veacuri de când deşertul dispăruse, în mijlocul nisipurilor foşneau acum crânguri de pomi roditori, iar sfinxul era acoperit cu un clopot de sticlă, care nu ascundea nici cea mai mică scobitură de pe obrazul lui mâncat de vechime.

Amintindu-şi că Evda Nal era de origine peruviană sau chiliana, Dar Veter o salută după ritul străvechi al adoratorilor soarelui din America de Sud.

— Ţi-a priit faptul că ai muncit cu istoricii, spuse Evda. Pentru asta trebuie să mulţumeşti Vedei…

Veter se întoarse spre prietena lui, dar Veda îl apucă de mână şi-l conduse spre o femeie pe care n-o cunoştea de loc.

— Aceasta este Ciara Nandi! Slntem aici cu toţii oaspeţii ei şi ai pictorului Kart San. Ei locuiesc pe acest litoral de o lună de zile. Studioul lor mobil se află la capătul golfului.

Veter întinse tinerei mâna; ea ridică spre dânsul nişte ochi albaştri imenşi. O clipă i se tăie respiraţia; femeia aceasta avea în ea ceva ce-o deosebea de toate celelalte. Stătea în picioare între Veda Kong şi Evda Nal, minunate amândouă, de o frumuseţe spiritualizată, de o inteligenţă vie şi de disciplina unei îndelungate activităţi ştiinţifice. Şi totuşi frumuseţea lor pălea In faţa strălucirii radiate de întreaga făptură a necunoscutei.

— Numele dumitale se aseamănă puţin cu al meu, spuse Dar Veter.

Colturile delicatei guri tresăriră schiţând un zâmbet stăpânit:

— După cum şi dumneata semeni oarecum cu mine. Veter aruncă o privire peste bogata-i coamă neagră şi lucioasă şi-i zâmbi larg Vedei.

— Veter, nu te pricepi de loc să faci complimente femeilor, îl necăji maliţios aceasta, plecându-şi uşor capul pe umăr.

— Crezi că mai e nevoie de ele în epoca noastră izbăvită de înşelăciune?

— Este! interveni Evda Nal. Şi va fi nevoie oricând!

— Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai explica, făcu Dar Veter, Incruntându-şi uşor sprâncenele.

— Peste o lună voi ţine la Academia Necazurilor şi a Bucuriilor conferinţa mea de toamnă; voi vorbi atunci pe larg despre însemnătatea emoţiilor directe. Deocamdată — Evda se întrerupse şi-l salută din cap pe Mwen Mas, care se apropia de ei.

Africanul umbla, ca de obicei, cu paşi măsuraţi şi uşori. Veter observă că Ciara avu o uşoară tresărire; obrajii ei bronzaţi se îmbujorară de parcă soarele, pătrunzându-i în toate fibrele şi celulele corpului, ar fi strălucit deodată prin pielea ei brună. Mwen Mas se înclină nepăsător.

— Mă duc să-i aduc pe Ren Boz. A râmas dincolo, pe o piatră.

— Să mergem la el, propuse Veda, şi In întâmpinarea lui Miiko, care s-a dus după aparate. Ciara Nandi, ne insoţeşti?

Tînăra fată dădu negativ din cap.

— Vine domnul şi stăpânul meu. Soarele a apus şi in curând începem lucrul.

— Trebuie să fie foarte greu să pozezi — spuse Veda. Cere un adevărat eroism. Eu una n-aş putea.

— Şi eu am crezut tot aşa, că n-am să pot. Dar dacă ajungi să te pasionezi de ideea pictorului, începi sa participi şi tu la creaţia lui. Cauţi întruparea imaginii in propriul tău trup… În orice mişcare. În orice mlădiere a lui există mii de nuanţe! Să le prinzi întocmai ca pe nişte acorduri muzicale care plutesc In aer.

— Ciara, eşti o comoară pentru un pictor!

— Da, într-adevăr o comoară! o întrerupse pe Veda o puternică voce de bas. O comoară descoperită într-un mod extraordinar!

Pictorul Kart San Ii salută cu mina ridicată. Pârul său galben ca paiul era răvăşit, obrazul asprit de vint, se îmbujorase.

— Dacă ai timp, condu-ne puţin şi povesteşte-ne, se rugă de el Veda.

— Sînt un povestitor cam prost. Totuşi este foarte interesant. Mă pasionează reconstituirile. Pe calea aceasta pictez diferite tipuri umane, care au existat până la Era Lumii Dezunite. După marele succes al picturii mele „Fiica Gondvanei”, am simţit o dorinţă arzătoare să creez altă întruchipare etnografică. Frumuseţea trupească este cea mai perfectă expresie a unei rase de-a lungul mai multor generaţii de viaţă sănătoasa şi curata. Fiecare rasă poseda pe vremuri o anumită cizelare a ei, o anumită concepţie a frumosului, elaborate incă din vremurile sălbăticiei. Aceasta este concepţia noastră, a pictorilor, socotiţi ca fiind mai înapoiaţi… Aceasta părere trebuie să fi luat naştere probabil încă din paleolitic, de pe vremea troglodiţilor. Dar m-am îndepărtat de subiect… Am conceput aşadar, tabloul „Fiica lui Thetis”, adică a Mării Mediterane. Am fost frapat de faptul că în Grecia antică, în Creta, în Mesopotamia, în America, în Polinezia, zeii ieşeau din mare. Ce poate fi mai frumos decât mitul elin al Afroditei, zeiţa frumuseţii şi a iubirii! însuşi numele ei e minunat: Afrodită Anadiomena, cea născută din spumă, ieşită din mare. O zeiţă ivită din spuma fecundată de lumina stelelor deasupra mării nocturne! Care alt popor a fost în stare să găsească o imagine mai poetică?…

— Din lumina stelelor şi spuma mării, auzi Veda Kong şoapta Ciarei. Se uită cu coada ochiului la tânăra fată.

Profilul dur, parcă sculptat în lemn sau în piatră, al Ciarei amintea de popoarele antice. Nasul mic şi drept, uşor rotunjit la vârf, fruntea puţin aplecată înapoi, bărbia puternică, dar mai cu seamă marea distanţă de la nas la ureche — trăsături caracteristice pentru popoarele antichităţii mediteraneene — se regăseau în figura Ciarei.

Veda o examina pe furiş, din creştet pân-n tălpi, şi găsi că totul era niţel exagerat în această tânără fată. Un ten prea neted, o talie prea subţire, şoldurile mult prea largi. Se şi ţinea exagerat de drept, din care cauză sânii ei pietrosi ieşeau prea mult în relief. Dar te pomeneşti că un pictor avea nevoie tocmai de asemenea elemente, puternic conturate.

Un grind de piatră le tăie calea. Veda îşi schimbă părerea formată adineauri, văzând cu câtă uşurinţă şi graţie Ciara Nandi sărea din piatră în piatră, de parcă ar fi dansat.

,In vinele ei curge, fără doar şi poate, sânge indian, îşi zise Veda. Am s-o întreb mai târziu…”

— Ca să creez tabloul meu „Fiica lui Thetis”, urmă pictorul, trebuia să mă apropii de mare, să mă înrudesc cu ea, deoarece cretana mea trebuia să iasă din ape întocmai ca Afrodita, dar într-un chip care să fie pe înţelesul tuturora. Pe când mă pregăteam să pictez „Fiica Gondvanei”, am lucrat trei ani In Africa Ecuatorială, la o staţiune silvică. Terminându-mi tabloul, m-am angajat ca mecanic pe un glisor poştal şi, timp de doi ani, am împărţit corespondenţă la exploatările piscicole şi la fabricile de albumină şi sare, de pe uriaşele platforme metalice care plutesc pe apele Atlanticului. Intr-o seară străbăteam cu maşina mea oceanul la vest de Azore, unde contra-curentul întâlneşte curentul septentrional. Acolo sunt totdeauna valuri mari şi agitate. Glisorul meu când se avânta spre norii joşi, când cădea vertiginos In văile dintre valuri. Elicea vuia din greu: eu stăteam în picioare sus, pe punte, alături de timonier. Şi deodată… N-am să uit niciodată clipa aceea!

Închipuiţi-vă un talaz mai înalt decât toate celelalte venind în goană spre noi. Şi pe creasta acestui perete de apă, sub denşii nori de sidef, stătea o fată cu pielea bronzată… Valul se rostogolea tăcut, iar fata zbura, neînchipuit de mândră în singurătatea ei, împresurată de neţărmuritul ocean. Glisorul meu săltă şi trecurăm pe dinaintea fetei, care ne făcea semne prietenoase cu mâna… Atunci am văzut că se ţinea dreaptă pe una dintre acele „plăci” cu motor pe care le conduci cu picioarele…

— Ştiu — răspunse Dar Veter, pentru plimbări pe valuri.

— Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că în jurul fetei nu mai exista nimic… Inchipuiţi-vă norii ce atârnau jos, deasupra oceanului pustiu, pe distanţă de sute de mile, lumina amurgului şi fata care zbura pe valul uriaş. Era…

— Bineînţeles, Ciara Nandi! spuse Evda Nal. Dar de unde venea?

— În orice caz, nu din spuma mării şi nici din lumina stelelor! Ciara izbucni într-un râs neaşteptat de înalt şi sonor. Veneam de pe platforma unei fabrici de albumine. Staţionam atunci la marginea sargaselor[66], unde se cultivă chlorella[67] şi unde lucram ca biolog.

— Fie şi aşa, consimţi împăciuitor Kart Sau. Dar din clipa aceea ai devenit pentru mine fiica Mării Mediterane, născută din spuma ei, modelul predestinat pentru tabloul meu viitor. Am aşteptat un an de zile.

— Aş putea să vin la dumneata să-l văd? — întrebă Veda Kong.

— Cum să nu, numai să nu fie la o oră de lucru, mai bine seara. Lucrez foarte încet şi nu suport prezenţa nimănui în acest timp.

— Pictezi în culori?

— Felul nostru de a lucra s-a schimbat prea puţin în miile de ani de când există pictura. Este şi firesc: doar legile optice şi ochiul omului au rămas tot aceleaşi! S-a sensibilizat intuirea unor nuanţe, s-au inventat oarecare vopsele noi crom-catoptrice[68] precum şi noi metode de armonizare a culorilor. Dar, în genere, putem spune că pictorii din cea mai îndepărtată antichitate lucrau întocmai ca şi mine, acum. Chiar şi mai bine în unele privinţe… Nu mai avem nici încredere, nici răbdare: suntem prea năvalnici, iar pe de altă parte nu destul de siguri de noi înşine. Or, în artă, e de preferat uneori să fii mai simplu… Dar mam abătut din nou de la subiect! Ar fi timpul să plecăm… Să mergem, Ciara!

Ceilalţi îi pe trecură cu privirea.

— Ştiu acum cine este el, rosti Veda. Am văzut tabloul său,Fiica Gondvaneiu.

— Şi eu, răspunseră într-un glas Evda Nal şi Mwen Mas.

— Dc la ce provine acest cuvânt — Gondvana? de la ţara gonzilor din India? întrebă Dar Veter.

— Nu. Vine de la denumirea generică a continentelor din sud. De fapt, este ţara vechii rase negre,

— Şi cum arată această „fiică a negrilor”?

— Tabloul este simplu. În faţa unui platou de stepă, în marginea unei sălbatice păduri tropicale, o fată neagră înaintează în orbitoarea lumină solară.

Jumătate din faţa ei şi din trupul dur, elastic, ca turnat din metal, este viu luminată de razele dogoritoare: jumătatea cealaltă se află în umbră străvezie şi totuşi densă. La gâtu-i prelung poartă un colier din dinţi albi de animale, părul scurt îi este legat în vârful capului şi împodobit cu o cununiţă de flori, roşii ca focul. Cu mâna dreaptă ridicata deasupra capului dă la o parte din cale o ultimă ramură de copac, cu stânga împinge din dreptul genunchiului un lujer plin de ghimpi. În întreaga mişcare a trupului, în respiraţia ei liberă şi în gestul puternic al mâinii este exprimată o viaţă tânără şi fără grijă, care se contopeşte cu natura într-un singur tot, veşnic schimbător ca un torent. Această contopire rezultă dintr-o cunoaştere intuitivă, intimă, a lumii… În ochii negri ai fetei, îndreptaţi pe deasupra mării de ierburi albăstrii, spre contururile estompate ale munţilor, simţi limpede o frământare, aşteptarea unor încercări mari, într-o lume nouă, care abia i s-a deschis!

Evda Nal tăcu. — Dar cum a izbutit Kart San să redea aceasta? se întrebă Veda. Poate prin intermediul sprâncenelor înguste şi încruntate… Cu ajutorul gâtului aplecat înainte şi al cefei descoperite, fără de apărare… Prin acei ochi uimitori, plini de întunecata înţelepciune a naturii primordiale… Şi lucrul cel mai surprinzător — prin impresia simultană a unei forţe lipsite de griji, dănţuitoare şi a unei neliniştite cunoaşteri.

— Îmi pare rău că n-am văzut şi eu acest tablou! oftă Dar Veter. O să fiu nevoit să mă duc la Palatul Istoriei. Îmi dau seama de culorile picturii, dar nu-mi pot închipui atitudinea fetei. Evda Nal se opri:

— Atitudinea?… Uite aşa stă „Fiica Gondvanei”… şi, aruncându-şi de pe umeri prosopul, îşi îndoi braţul drept ridicat deasupra capului şi se lăsă lin pe spate, cu profilul spre Dar Veter. Piciorul ei lung se întinse uşor, schiţând un pas mic, şi înmărmuri, abia atingând cu degetele pământul. îndată trupu-i mlădios parcă ar fi înflorit.

Se opriră cu toţii, plini de admiraţie.

— Evda, nu mi-aş fi putut închipui niciodată! strigă Dar Veter. Eşti de temut ca lama unui pumnal tras pe jumătate din teacă.

— Iarăşi un compliment neizbutit, Veter! râse Veda. De ce numai „pe jumătate” şi nu „de tot”?

— Are dreptate, zâmbi Evda Nal, reluându-şi vechea înfăţişare. „Pe jumătate” e cuvântul potrivit. În schimb, noua noastră cunoştinţă, fermecătoarea Ciara Nandi, este un pumnal strălucitor, tras cu totul din teacă, pentru a folosi limbajul epic al lui Dar Veter.

— Nu-mi vine a crede că ai mai putea fi asemuită cu cineva! se auzi deodată de după o stâncă un glas răguşit.

Evda Nal zări un cap roşcovan, cu părul tuns ca o perie şi nişte ochi de un albastru pal ce-o fixau cu o extaziere pe care ea n-o mai văzuse nicicând pe chipul vreunui om.

— Sînt Ren Boz — se prezentă timid, omul, când făptura lui mărunţică, cu umeri înguşti, apăru de-a binelea de după stâncă.

— Pe dumneata te căutam, i se adresă Veda, apucându-l pe fizician de mână. Ţi-l prezint pe Dar Veter.

Ren Boz roşi, şi pistruii care-i acopereau din belşug obrazul şi chiar gâtul deveniră şi mai vizibili.

— Am zăbovit acolo sus — şi Ren Boz, arătă cu mâna povârnişul pietros — în preajma unui mormânt străvechi.

— E al uniri poet celebru, care a trăit In antichitate, spuse Veda.

— Am găsit o inscripţie săpată-n piatră. Iat-o. Fizicianul despături o foiţă metalică, trecu peste ea o riglă scurtă şi patru rânduri de caractere albastre se iviră pe suprafaţa mată.

— Sînt litere europene, semne grafice folosite înaintea adoptării alfabetului linear universal! Aspectul lor bizar derivă din pictograme[69] încă şi mai vechi… Cunosc totuşi această limbă.

— Atunci citeşte, Veda!

— Cîteva clipe de tăcere! porunci ea, şi toată lumea se aşeză pe pietre.

Şi Veda Kong citi:

— Splendid! murmură Evda Nal, aşezâudu-se în genunchi. Un poet modern n-ar fi exprimat mai bine marea putere a timpului…Care este însă acest dar al Pământului, socotit ca fiind cel mai frumos şi păstrat de eî în gând până la moarte?

În depărtare apăru o bărcuţă dintr-un material plastic, transparent şi în care erau doi oameni.

— Iat-o şi pe Miiko, împreună cu Şerlis, un mecanic de pe-aici. Ba nu, este însuşi Frit Don, şeful expediţiei navale. Pînă deseară, Veter, rămâneţi numai în trei. Pe Evda o iau cu mine!

Cele două femei alergară spre marea uşor vălurită şi porniră în înot spre insulă. Barca coti spre ele, dar Veda îi făcu semn cu mâna să meargă înainte. Ren Boz rămase nemişcat, urmărind din ochi pe cele două înotătoare.

— Trezeşte-te, Ren, să ne apucam de treaba! îi strigă Mwen Mas, iar fizicianul zlmbi blând şi stingherit.

O porţiune de nisip compact dintre două rânduri de pietre fu prefăcuta într-o sală de cursuri. Înarmat cu o bucată de scoică, Ren Boz scria şi desena pe nisip, apoi, în plină înflăcărare a demonstraţiei, ştergea cu propriul său trup cele scrise şi desena din nou. Mwen Mas îşi exprima aprobarea şi-l încuraja prin exclamaţii scurte. Proptit cu coatele pe genunchi, Dar Veter asculta, ştergându-şi când şi când năduşeala de pe frunte; îl obosea urmărirea expunerii. În cele din urmă, fizicianul cel roşcat tăcu şi se aşeză pe nisip, gâfâind.

— Da, Ren Boz, rosti Dar Veter, după o tăcere îndelungată, ai făcut o descoperire remarcabilă!

— Nu sunt singurul… Cu mai bine de zece veacuri în urmă matematicianul Heisenberg a enunţat principiul nedetenninării, adică al imposibilităţii de a defini precis locul particulelor infime. Or, imposibilul a devenit posibil când s-a ţinut seamă de tranziţiile reciproce dintr-o stare în alta, adică mulţumită calculului repagular[70]. Cam în aceeaşi epocă a fost descoperit şi norul inelar mezonic al nucleului atomic, precum şi starea de trecere dintre nucleon[71] şi acest inel, cu alte cuvinte, s-a ajuns în pragul noţiunii de antigra-vitaţie.

— Fie şi aşa! Nu sunt un cunoscător al matematicii bipolare[72], cu atât mai putin mă pricep la un domeniu al ei de felul calculului repagular, la cercetarea limitelor tranziţiei. Dar ceea ce ai realizat dumneata în materie de funcţii ale umbrei, este nou ca principiu, deşi încă greu de înţeles pentru noi, oamenii de rând, lipsiţi de o viziune matematică clară,imi dau totuşi seama de însemnătatea acestei descoperiri. Un singur lucru…

Veter se opri.

— De ce şovăi? întrebă îngrijorat Mwen Mas.

— Cum să experimentăm o idee de amploarea acesteia? Nu-mi vine să cred că vom fi în stare să obţinem un astfel de câmp de forţe electromagnetice…

— Încât, îi tăie vorba Ren Boz, să egalăm cu ajutorul lor forţa câmpului gravitaţional şi să ajungem intr-o stare de tranziţie?!

— Întocmai — răspunse Dar Veter. Căci dacă nu reuşim aceasta, spaţiul cosmic pe care vrem să-l cercetăm va rămâne ca şi până acum în afara influenţei noastre.

— S-ar părea că ai dreptate. Dar nu uita că din punct de vedere dialectic, problema nu poate fi rezolvată decât cu condiţia existenţei termenului contrar celui în cauză. Ce-ar fi dacă am căuta să obţinem umbra antigravitaţională nu discret, ci vectorial?…

— Aha! Dar cum?

Ren Boz desenă în grabă trei linii drepte şi un sector îngust, tăiate de un arc de cerc cu raza suficient de mare.

— Lucrul acesta era cunoscut încă mai înainte de crearea matematicii bipolare. Cu aproximativ o mie de ani în urmă aceasta se numea problema celor patru dimensiuni. Pe vremea aceea mai erau încă răspândite noţiunile de dimensiuni multiple ale spaţiului, căci oamenii, necunoscând încă însuşirile de umbră ale gravitaţiei, încercau să le asimileze câmpurilor magnetice şi credeau că punctele singulare[73] însemnează dispariţia materiei sau transformarea ei în ceva inexplicabil. Cum puteau ei să-şi reprezinte spaţiul cu o asemenea cunoaştere a naturii fenomenelor? Şi totuşi strămoşii noştri au bănuit adevărul: iată, ei au înţeles că, dacă distanţa, să zicem de la o stea A şi până la centrul Pământului, urmând această linie OA, este de douăzeci de cvintilioane de kilometri, atunci distanţa pină la aceeaşi stea, urmând vectorul OB, va fi egală cu zero… Mai exact, nu cu zero, ci cu o mărime care tinde către zero… Spuneau de aceea că timpul se transformă în zero, în cazul când viteza mişcării este egală cu viteza luminii… Or, trebuie să nu uităm că şi calculul cohlear[74] a fost descoperit abia de curând!

— Dar mişcarea în spirală era cunoscută cu mii de ani în urmă, se amestecă prudent în vorbă Mwen Mas.

Ren Boz făcu un gest de dispreţ:

— Mişcarea aparentă da, era cunoscută: dar nu şi legile ei fizice! Ştii bine că forţele gravifice şi cele electromagnetice sunt două aspecte ale aceleiaşi proprietăţi a materiei. Dacă forţele gravifice constituie funcţia spaţiului, cele electromagnetice alcătuiesc funcţia antispaţiului. O tranziţie între spaţiu şi antispaţiu ne dă funcţia de umbră — denumită şi vectorială — a spaţiului zero. În vorbirea curentă, aceasta înseamnă că s-a atins viteza limită — viteza luminii. Eu consider cu putinţă să obţinem spaţiul zero în orice direcţie. Mas vrea să ajungă pe Epsilon Tucan, iar pe mine mă interesează doar efectuarea experienţei. Doar experienţa! repetă fizicianul, lăsându-şi obosit în jos genele scurte şi albicioase.

— Pentru această experienţă aveţi nevoie nu numai de staţiunile exterioare şi de energia Păinântului după cum spunea Mwen, ci şi de o instalaţie specială. Credeţi că sunt chiar atât de simple şi uşor de realizat?

— În privinţa aceasta am avut puţin noroc. Putem folosi instalaţiile lui Kor Yull, aflate în apropierea Observatorului din Tibet. Acum o sută şaptezeci de ani s-au făcut acolo nişte experienţe pentru cercetarea spaţiului. N-am avea nevoie decât de transformări neînsemnate în utilaj. Cît despre voluntari care să ne dea ajutor, găsesc oricând cinci, zece, douăzeci de mii de oameni. Numai să-i chem, şi-şi iau imediat concediile respective.

— Într-adevăr, ati prevăzut totul. Nu mai rămâne decât un singur lucru, dar şi cel mai serios: primejdia pe care o prezintă această experienţă. Rezultatele ar putea fi dintre cele mai neaşteptate, căci legile numerelor mari[75] nu se verifică la experienţele făcute pe scară redusă. Eşti silit să treci dintr-o dată la o scară extraterestră…

— Care-i savantul ce se teme de risc? dădu din umeri Ren Boz.

— Nu vorbesc de riscul personal! Ştiu că mii de oameni sunt gata să se prezinte pentru încercarea oricărei acţiuni primejdioase. Dar în experienţa aceasta se includ staţiunile exterioare şi observatoarele, tot aparatajul care a costat omenirea o muncă gigantică, şi a deschis o fereastră spre Cosmos, dându-ne posibilitatea să ne împărtăşim din viaţă, activitatea creatoare şi ştiinţă, altor lumi locuite. Fereastra aceasta este cea mai măreaţă realizare a oamenilor şi mă întreb dacă dumneata, eu, un individ izolat sau vreun grup de oameni avea dreptul de a risca s-o închidem, fie şi numai pentru un timp. Aş vrea să ştiu dacă dumneata te simţi în drept să preiei un asemenea risc şi pe ce anume se bazează o asemenea convingere?

— Eu mă simt în drept, se ridică Mwen Mas, şi acest drept se bazează pe… Ai participat la săpături… Oare miliardele de oseminte ale mormintelor anonime n-au ridicat spre noi strigătul lor, n-au cerut dreptate, n-au mustrat? Văd în gând miliarde de vieţi omeneşti cărora tinereţea, frumuseţea şi bucuria vieţii le-a curs printre degete într-o clipă, ca nisipul. Vieţile acestea cer imperios să fie dezlegată marea enigmă a timpului; să ne angajăm în luptă cu el! Victoria asupra spaţiului este tocmai înfrângerea timpului. Iată de ce sunt convins că cele ce am pus la cale sunt măreţe şi justificate!

— Eu am un alt sentiment — spuse Ren Boz. Dar acesta nu-i decât un alt aspect al unuia şi aceluiaşi lucru. Spaţiul este, ca şi mai înainte, de nebiruit în Cosmos; el desparte lumile, nu ne permite să găsim planetele cu o populaţie înrudită cu noi şi să devenim o singură familie infinit de bogată în bucurii şi putere. Ar fi cea mai grandioasă revoluţie după Era Unirii Mondiale, de când omenirea Pământului a pus în sfârşit capăt absurdei existenţe izolate a popoarelor sale, pentru a se uni şi a se ridica astfel, dintr-un salt, pe o nouă treaptă de stăpânire a naturii. Orice pas făcut pe această cale nouă e cu mult mai important decât toate celelalte cercetări şi cunoştinţe.

Ren Boz tăcu. Acum vorbi din nou Mwen Mas:

— Mai am apoi un motiv personal. În tinereţe, am dat o dată peste o veche culegere de romane istorice. Intr-unul era vorba despre strămoşii dumitale, Dar Veter. Fuseseră cotropiţi de un cuceritor celebru, de un fioros nimicitor de oameni, unul dintre aceia care abundau în istoria omenirii în epoca formelor inferioare ale societăţii. Eroul era un tânăr viteaz care iubea din tot sufletul o fată. Iubita Iui fusese făcută prizonieră şi smulsă din locurile ei; aşa se făcea pe atunci. Inchipuiţi-vă bărbaţi şi femei legaţi şi minaţi ca vitele în ţara cotropitorilor. Pe vremea aceea, nimeni nu cunoştea geografia, singurele mijloace de transport erau animalele de călărie şi de povară. Planeta noastră era mai enigmatică şi mai vastă, mai periculoasă şi mai greu de străbătut, decât sunt pentru noi astăzi spaţiile cosmice. Tînărul erou porni în urmărirea visului său, rătăcind ani de zile pe drumuri pline de primejdii, până când reuşi să-şi găsească iubita în inima munţilor Asiei. Este dificil să-ţi exprimi impresiile adolescenţei, dar continui să cred că şi eu aş fi în stare să pornesc în urmărirea unui ţel, înfrângând toate piedicile Cosmosului!

Dar Veter avu un zâmbet palid.

— Îţi înţeleg sentimentele, dar nu văd temeiul raţional care leagă romanul acesta rusesc de năzuinţele dumitale de a străbate Cosmosul. Il înţeleg mai curând pe Ren Boz. De altfel, ne-ai şi prevenit că este vorba de ceva personal…

Şi Dar Veter se închise într-o tăcere atât de îndelungată, încât Mwen Mas începu să se frământe, cuprins de nelinişte.

— Înţeleg acum, începu din nou fostul director al staţiunilor exterioare, de ce pe vremuri oamenii fumau, se îmbătau, se stimulau cu diferite narcotice In orele lor de şovăială, slăbiciune şi singurătate. În clipa de faţă mă simt şi eu tot atât de singur şi nesigur. Ce aş putea deci să vă spun? Cine sunt eu ca să mă pun în calea realizării măreţei voastre experienţe? Dar am oare puterea s-o îngădui? Trebuie să vă adresaţi Consiliului şi atunci…

— Nu, nu vrem asta! Mwen Mas se ridică în picioare, şi marele său trup se încorda ca în faţa unei primejdii de moarte. Răspunde-ne: dumneata ai face această experienţă? In calitate de director al staţiunilor exterioare. Nu ca Ren Boz… Cu el e altceva!

— N-aş face-o — răspunse ferm Dar Veter. Aş mai aştepta.

— Ce anume?

— Construirea unei instalaţii experimentale pe Lună.

— Dar energia necesară?

— Cîmpul de gravitaţie al Lunei este mai mic, deci mai mică ar fi şi scara experienţei. Ar putea ajunge doar câteva staţiuni Q.

— Este acelaşi lucru. Doar pentru aceasta va fi nevoie de o sută de ani, şi atunci eu n-aş mai vedea niciodată nimic.

— Acest amănunt este important pentru dumneata, nu şi pentru omenire. Ce înseamnă pentru ea dacă se face acum sau după încă o generaţie?

— Dar pentru mine înseamnă sfârşitul, sfârşitul oricărui vis! Cît despre Ren…

— Pentru mine ar însemna imposibilitatea să verific teoria prin experienţă, deci şi imposibilitatea să-mi corectez, să-mi continui opera începută!

— V-am spus că părerea mea nu contează. Adresaţi-vă Consiliului!

— Consiliul a şi hotărât, prin gândurile şi cuvintele dumitale. Nu mai avem ce aştepta de la el, rosti încet Mwen Mas.

— Ai dreptate. Consiliul va refuza şi el.

— Nu te mai întreb nimic. Mă simt vinovat în faţa dumitale: Ren şi cu mine ţi-am pus în spinare sarcina grea a hotărârii.

— Datoria mea în calitate de om cu o experienţa mai mare era să vă ajut. Dacă problema s-a dovedit a nu fi tocmai simplă, nici uşor de rezolvat, voi n-aveţi în aceasta nici o vină. Îmi pare rău…

Ren Boz propuse cel dintâi să se întoarcă la tabăra expediţiei. Cei trei oameni porniră abătuţi pe nisip, fiecare resimţind în felul său amărăciunea produsă de renunţarea la acea tentativă de o nemaipomenită anvergură! Dar Veter îşi privea pe furiş tovarăşii de drum şi se g în dea că tot lui îi vine cel mai greu. În firea lui exista o temeritate extraordinară, o pornire iraţională pe care fusese nevoit s-o combată întreaga-i viaţă. Semăna puţin cu haiducii de odinioară: de ce simţise el atâta bucurie în lupta curajoasă cu taurul? Şi sufletul său se răzvrătea împotriva hotărârii luate, o hotărâre, desigur, înţeleaptă, dar lipsită de îndrăzneală.