Capitolul IV. FLUVIUL TIMPULUI

Veda Kong şi Dar Veter stăteau pe mica platformă a elicoplanului care plutea încet deasupra nemărginitelor stepe. O dulce adiere făcea să unduiască ierburile dese, smălţuite de flori. În depărtare, spre taiga, se zărea o turmă de vite bălţate alb şi negru, o specie nouă de animale, obţinută prin încrucişarea vacilor cu iacii şi bivolii.

Dealurile scunde şi liniştitele râuri cu văi largi, totul respira pacea vastelor întinderi ale acestei regiuni terestre, care o dată se chemase Depresiunea vest-siberiană.

Dar Veter contempla gânditor acest tărâm, odinioară acoperit de mlaştini mohorâte şi de crânguri firave ale nordului siberian, şi în minte-i răsărea tabloul unui maestru străvechi care îi lăsase din copilărie o impresie adâncă, de neşters.

…Pe un promontoriu împrejmuit de cotul unui mare fluviu, se ridica o bisericuţă de lemn, înegrită de ani, pierdută în imensitatea ogoarelor şi a păşunilor. Crucea subţire din vârful turlei se profila pe norii cei groşi. În micul cimitir din spatele bisericii, un pâlc de mesteceni şi sălcii îşi plecau In bătaia vântului coamele despletite. Ramurile lor aproape că atingeau crucile pe jumătate putrezite, prăbuşite sub vremi şi furtuni în iarba umedă şi crudă. De partea cealaltă a fluviului, goneau ameninţător deasupra câmpiei nori vineţi plumburii, în-grămădindu-şi stâncăriile. În curgerea ei, apa aruncalumini reci, de oţel. Acelaşi luciu rece stăruia pretutindeni. Pământul era muiat de ploaia îndărătnică pe care o cunoşteau toamnele acelor vitrege ţinuturi septentrionale. Şi toată gama posomoritelor tonuri albastre — cenuşii — verzi ale acestui tablou evoca vastele tărâmuri sărace, unde omul vieţuia în nevoi, suferind de foame şi frig, copleşit de singurătatea lui, atât de caracteristică îndepărtatelor timpuri ale nechibzuinţei.

Lui Dar Veter, această piesă de muzeu, renovată şi luminată de raze invizibile, îndărătul unei transparente plăci de protecţie, îi părea o fereastră deschisă spre vechime.

Se întoarse tăcut spre Veda. Tînăra femeie îşi pusese mâna pe balustrada platformei. Cu capul plecat, stătea pe gânduri, privind înaltele ierburi unduite de vânt. Negară argintie se tălăzuia molatec, în timp ce elicoplanul plutea fără grabă deasupra stepei. Cînd şi când, mici virtejuri fierbinţi se năpusteau asupra călătorilor, răvăşind părul Vedei, jucindu-se cu rochia ei, suflând şăgalnic în ochii lui Dar Veter. Dar nivelatorul automat funcţiona mai iute ca gândul, aşa că rotunda platformă zburătoare abia dacă se legăna sau tresărea.

Dar Veter se aplecă peste indicatorul de itinerar. Harta geografică se mişca repede, reflectând propria lor deplasare; se abătuseră cam prea mult spre nord. Trecuseră demult de paralela 60, depăşiseră locul de confluenţă al fluviilor Irtlş şi Obi şi se apropiau acum de un şir de înălţimi denumite Povârnişurile siberiene.

Cei doi călători care timp de patru luni lucraseră la săpături în regiunea vechilor curgane[62] scitice din stepele dogoritoare de la poalele munţilor Altai, erau obişnuiţi cu întinderi vaste. Cercetările arheologice îi cufundaseră în vremile de demult în care prin stepele sudului nu treceau decât pilcuri rare de călăreţi înarmaţi.

Veda se întoarse tăcută şi arătă spaţiul din faţa lor. Acolo, în vibrarea văzduhului încins, părea că pluteste ruptă de pămint, o insuliţă întunecată. Peste clteva clipe elicoplanul se apropie de deluşor, probabil halda unei mine părăsite. Din vechile clădiri ale exploatării nu rămăsese nimic — doar o gâlmă pe care creşteau ierburi.

Platforma zburătoare se aplecă brusc.

Dar Veter o prinse maşinal pe Veda de mijloc şi se apleca spre marginea ridicată a platformei. Elicoplanul redresă o clipă, pentru ca apoi să se prăbuşească la poalele dealului. Amortizoarele intrară în funcţiune: Verda şi Dar Veter fură proiectaţi pe coasta movilei, direct într-un tufiş. După o clipă de tăcere răsună râsul melodios al Vedei. Veter îşi închipui cum trebuie să-i fie propria faţă uimită şi zgâriată. Dezmeticindu-se, la rândul său izbucni în râs, arătândui-se fericit că o vede pe Veda teafără şi nevătămată şi că accidentul n-avusese urmari grave.

— Nu degeaba li se interzice elicoplanelor să zboare la înălţime mai mare de opt metri, spuse gâfâind Veda Kong. Acum înţeleg şi eu…

— La orice pană, aparatul se prăbuşeşte şi singura speranţă sunt doar amortizoarele. N-avem ce-i face; e neajunsul faptului că aceste aparate au dimensiuni atât de mici şi o greutate atât de redusă. Ba mă tem că vom mai avea de plătit pentru zborurile noastre reuşite, făcu Dar Veter.

— Ce vrei să spui? — întrebă Veda, redevenind serioasă.

— Funcţionarea ireproşabilă a aparatelor de stabilirile presupune o mare complexitate a mecanismelor. Mă tem că o să-mi ia o groază de timp ca să mă descurc cu ele. Va trebui să ieşim de aici după metoda celor mai neajutoraţi strămoşi ai noştri.

În ochii Vedei jucau lumini şăgalnice. Ii întinse o nuia, şi Dar Veter o ridică uşor din mijlocul tufelor, pornira spre elicoplanul căzut, îşi unseră zgârieturile cu o soluţie cicatrizantă şi-şi lipiră hainele rupte. Dar Veter pregăti pentru Veda un culcuş la umbra unui tufiş, apoi se apucă să studieze cauzele avariei. După cum bănuia, se defectase ceva la nivelatorul automat, iar dispozitivul de blocare al acestuia deconectase motorul. De cum a deschis carterul, şi-a dat seama de imposibilitatea reparaţiei: ar fi trebuit să zăbovească prea mult asupra unor extrem de complexe probleme electronice. Cu un oftat de mâhnire îşi îndreptă spatele obosit şi aruncă o privire spre tufişul unde Veda Kong aţipise, într-o atitudine de calină încredere. În stepa dogoritoare nu se vedea până hăt în zare ţipenie de om. Deasupra stratului de aer care vibra de căldură, planau două mari păsări de pradă.

Aparatul, până acum atât de docil, nu mai era decât un disc inert care zacea pe pământul uscat. Veter fu cuprins de o ciudată senzaţie de singurătate, de parcă ar fi fost rupt de restul lumii.

Şi totuşi, nu se temea de nimic. Cînd se va inopta, vizibilitatea va fi mai bună, vor zări fără îndoială lumini şi se vor îndrepta înspre ele. Plecaseră fără bagaje, fără radiotelefon, fără lanterne sau mâncare.

„Pe timpuri, dacă nu luai cu tine în stepă provizii de hrană şi apă, puteai muri de foame… şi de sete”, gândea fostul director al staţiunilor exterioare, ferindu-şi ochii de lumina orbitoare a soarelui. îşi alese un locşor sub vişinul care o umbrea pe Vedea şi se întinse pe iarba ale cărei fire uscate îl înţepau prin stofa subţire a hainelor. Foşnetul vântului şi căldura zilei îl toropeau; firul gândurilor era lin, prin minte i se perindau imagini din timpuri străvechi, popoare, triburi şi oameni izolaţi treceau într-o lungă procesiune… Părea că din genunile trecutului, curgea un mare fluviu de întâmplâri, personaje şi veşminte mereu schimbătoare.

— Veter! — îl smulse din somnolenţă chemarea glasului iubit. Se ridică în capul oaselor.

Discul roşu al soarelui atingea acum marginea întunecată a orizontului. În văzduh nu se simţea nici cea mai mică adiere.

— Veter, stăpânul meu, glumi Veda, înclinându-se în fata lui, aşa cum făceau în vechime femeile Asiei, binevoieşte a te trezi şi a-ţi aminti de mine.

După câteva exerciţii de gimnastică, Dar Veter alungă definitiv orice urmă de somn. Veda încuviinţă proiectul său de a aştepta înnoptarea. întunericul îi găsi discutând cu însufleţire despre munca lor din trecut. Deodată el îşi dădu seama că Veda tremură. Mîinile tinerei femei erau reci; desigur, hainele ei uşoare nu reuşeau s-o apere de răcoarea nopţii septentrionale.

La paralela 60, nopţile de vară sunt luminoase; reuşiră să adune o grămadă mare de vreascuri.

Se auzi o descărcare electrică: Dar Veter scoase o scînteie din puternicul acumulator al elicoplanului şi curând, un mare foc alungă întunericul şi dărui oamenilor căldura lui binefăcătoare.

Veda părea că se deschide iar ca o floare în lumina soarelui, şi amândoi se lăsară furaţi de visare. În cele o sută de milenii în care focul fusese refugiul şi salvarea omului, se depusese în străfundul sufletului său un indestructibil sentiment de apărare şi tihnă, care renâştea înaintea focului ori de câte ori frigul şi întunericul se înstăpâneau…

— Spune-mi, Veda, ce te frământă? — se nelinişti Dar Veter, prinzând o umbră de tristeţe pe faţa tovarăşei lui.

— Mi-am adus aminte de fata aceea… cu basma… — răspunse încet Veda, fără a-şi lua ochii de la tăciunii aurii.

Veter înţelese. În ajunul zborului lor, tocmai terminaseră săpăturile la un mare mormânt scitic din stepa Altaiului. În interiorul unei construcţii din bîrne, bine păstrată, găsiseră scheletul unui bătrân şef de trib, înconjurat de oseminte de cai şi de sclavi, îngropate sub taluzul curganului. Bătrânul fusese înmormântat cu paloşul, scutul şi platoşa sa, iar la picioarele lui se afla ghemuit scheletul unei femei foarte tinere; o maramă de mătasă, odinioară petrecută în jurul feţei, se lipise de craniu, in ciuda tuturor precauţiunilor luate, nu izbutiră să conserve această basma; totuşi înainte să se fi pulverizat, reuşiseră să reproducă întocmai trăsăturile frumosului chip ce se întipărise pe mătase, cu milenii în urmă. Năframa dezvăluise un amănunt groaznic: ochii ieşiţi din orbite ai femeii, desigur sugrumată cu această basma şi aruncată-n groapa soţului spre al însoţi pe neştiutele căi de dincolo de mormânt. Ea nu părea să fi avut mai mult de nouăsprezece ani, în vreme ce el trecuse de şaptezeci, o vârstă venerabilă pentru acea epocă.

Veter îşi aminti de viile discuţii stârnite printre tinerii colaboratori ai expediţiei arheologice conduse de Veda în legătură cu această descoperire. Femeia îşi urmase bărbatul de bună voie ori prin constrângere? Şi de ce? In numele cărui ideal? Dacă era dintr-o mare iubire plină de abnegaţie, cum de au avut inimă s-o ucidă în loc s-o păstreze ca pe cea mai frumoasă amintire a defunctului în lumea celor vii?

Atunci a luat cuvântul Veda Kong. îşi aţintea ochii arzători asupra gorganului, străduindu-se a străbate cu gândul straturile vremilor apuse:

— Încercaţi să-i înţelegeţi pe acei oameni! întinderile stepelor străvechi erau cu adevărat nemărginite pentru mijloacele de locomoţie ale acelei epoci; cai, cămile, boi. Pe această imensitate trăiau triburi nomade de crescători de vite, care nu numai că erau dezuniţi, dar se şi vrăjmăşeau cumplit. Ura şi dorul de răzbunare creşteau din generaţie în generaţie. Orice străin era socotit un duşman, orice alt trib — o pradă bogată de vite şi sclavi, adică în oameni care munceau, ca animalele, sub ameninţarea biciului. O asemenea orânduire socială prilejuia, pe de o parte, o mare libertate, necunoscută uouă, care îngăduia individului să-şi satisfacă măruntele pasiuni şi dorinţe, iar pe de altă parte o nemaipomenită rezervă în raporturile dintre oameni. În cazul când o seminţie sau un trib se compunea dintr-un număr restrâns de inşi în stare să-şi asigure hrana prin vânătoare ori prin culesul roadelor, tocmi aceştia liberi trăiau în necontenită spaimă că vor fi atacaţi şi luaţi în robie sau nimiciţi de războinicii lor vecini. Dacă însă ţara era izolată şi avea o populatie numeroasă capabilă să alcătuiască o mare forţă militară oamenii plăteau faptul de a fi apăraţi împotriva năvălirilor cu preţul scump al libertăţii lor, căci in aceste state puternice se dezvoltau întotdeauna despotismul şi tirania. Aşa s-a întâmplat în Egiptul antic, în Asiria şi în Babilon.

Femeile, mai cu seamă cele frumoase, reprezentau o pradă şi o jucărie a celor puternici. Nu puteau trăi fără un stăpân şi un apărător.

Dorurile şi voinţa femeii însemnau atât de puţin… atit de puţin, încât In faţa unei asemenea vieţi… cine ştie, poate că moartea le părea mai uşoară…

Răspunzând acum gândurilor lui Veter, Veda se trase mai aproape de el, răscolind crengile aprinse, cu ochii la flăcăruile albăstrii ce jucau pe tăciuni.

— Cît curaj îţi trebuia pe atunci ca să râmâi tu însuţi şi să te ridici în viaţă în loc să decazi… murmură ea.

— Părerea mea — replică Dar Veter — este că exagerezi. Pe lingă faptul că oamenii se obişnuiseră cu această existenţă, dezorganizarea ei înmulţea întâmplările neprevăzute, după cum ies scîntei din scăpărările cremenei.

— Şi eu sunt uimită de faptul că strămoşii noştri nu înţelegeau această lege simplă care spune că destinul unei orânduiri e determinat de oamenii înşişi, că o societate corespunde dezvoltării morale şi ideologice a membrilor ei, dezvoltare determinată de factorul economic…

— …Şi că forma perfectă a unei ştiinţifice organizări sociale — urmă Dar Veter — nu reprezintă o simplă acumulare cantitativă a forţelor de producţie, ci o nouă treaptă calitativă. E doar atât de simplu! Interdependenţa dialectică, datorită căreia noile relaţii sociale sunt tot atât de imposibile fără oameni noi, ca şi-aceştia fără o economie nouă, a făcut umanitatea să acorde cea mai mare atenţie educaţiei fizice şi morale a omului. Cînd s-a ajuns în sfârşit la aceasta?

— În E.L.D., spre finele secolului Sciziunii.

— A fost la timp! Tehnica distrugătoare a războiului…

Dar Veter tăcu şi se întoarse spre umbra dintre focul lor şi povârnişul movilei. Un tropot greu şi o răsuflare aprigă, întretăiată, îi făcură pe cei doi călători să sară în picioare.

În faţa focului, răsări un taur negru, enorm. Flăcările aruncau reflexe sângerii în ochii lui holbaţi şi furioşi. Sforâind sălbatic şi scurmând cu copitele pământul uscat, dihania se pregătea să atace. În lumina slabă a focului părea de proporţii uriaşe; capul său lăsat în jos semăna cu un mare bolovan de granit, iar grumazul înalt cu muşchi puternic dezvoltaţi se arcuia ca un munte. Pînă acum nici Veda, nici Dar Veter nu mai avusese prilejul să înfrunte forţa destructivă a unei fiare, cu creierul inaccesibil oricărei influenţe a raţiunii.

Tînăra femeie stătea nemişcată, cu mâinile încrucişate pe piept, ca hipnotizată de cumplita arătare ţâşnită din beznă. Sub impulsul unui puternic instinct, Dar Veter se puse între taur şi Veda, cum o făcuseră de mii şi mii de ori strămoşii lui. Dar omul erei noi era dezarmat.

— Veda, sări în dreapta… abia avu el timpul să spună, că animalul se şi năpusti asupra lor.

Trupurile bine antrenate ale celor doi călători se puteau însă întrece în viteză chiar şi cu agerimea primitivă a taurului. Namila trecu valvârtej pe lângă ei şi se afundă cu mare zgomot în desişul tufelor. Veda şi Dar Veter rămaseră în întuneric la cativa paşi de elicoplan. Aici, mai departe de foc, noaptea nu era chiar atât de neagră şi rochia de culoare deschisă a Vedei se vedea, fără îndoială, de departe. Taurul ieşi dintre tufe. Dar Veter o ridică pe tovarăşa lui, iar aceasta, dintr-un singur salt, ajunse pe platforma aparatului. În timp ce animalul se întorcea, scurmind pământul, Dar Veter se piti şi el alături de Veda. Schimbă cu ea o privire rapida: ochii prietenei lui exprimau doar o sinceră îngrijorare. Capota motorului fusese scoasă încă din timpul cind Dar Veter încercase să descifreze tainele complicatului mecanism. Incordându-şi toţi muşchii, Dar Veter smulse acum din parapetul platformei cablul de nivelare, vârâ capătul său dezvelit sub conul principal al transformatorului şi o dădu binişor pe Veda la o parte. În aceeaşi clipă, taurul agăţă cu cornul parapetul şi elicoplanul se cutremură de puteriica lovitură. Dar Veter atinse cu capătul cablului boiul animalului. Un fulger gălbui, o bubuitură surdă şi fioroasa jivină se prăbuşi grămadă.

— L-ai ucis! — strigă indignată Veda.

— Nu prea cred, căci pământul e uscat — zâmbi el multurnit de şiretenia lui.

Drept confirmare a cuvintelor sale, taurul mugi slab, ridică şi se depărta în trap nesigur, fără să se mai uite înapoi, de parcă s-ar fi ruşinat de înfrângerea suferita. Cei doi călători se întoarseră la foc. Un braţ de vreascuri învioră flacăra pe cale să se stingă.

— M-am încălzit — spuse Veda. Să ne urcăm pe deluşor.

Vîrful movilei ascundea focul; stelele palide ale cerului nordic se pierdeau la orizont, ca nişte luminiţe in negură.

Spre apus nu se vedea nimic; la nord abia dacă puteau discerne nişte şiraguri de licăriri; la sud, tot atit de departe, strălucea, ca o stea luminoasă, un turn de observaţie al crescătorilor de vite.

— Stăm cam prost. Va trebui să umblăm toată noaptea… — mormăi Dar Veter.

— Ba nu, priveşte! şi Veda arătă spre răsărit, unde se aprinseră deodată patru lumini aşezate în pătrat. Pînă acolo mai aveau doar câţiva kilometri. Stabilind cu ajutorul stelelor direcţia, ei coborâră. Veda Kong zăbovi câteva clipe lângă jarul care ardea mocnit; părea că încearcă să-şi aducă aminte de ceva.

— Rămâi cu bine, căminul nostru, spuse ea gânditor. De bună seamă că nomazii au avut totdeauna asemenea locuri de popas vremelnice şi nesigure. Astăzi am fost şi eu o femeie din acele vremi.

Se întoarse spre Dar Veter şi-i puse, încrezătoare, mâna pe grumaz.

— Am simţit atât de viu nevoia să fiu ocrotită! Nu din teamă, nicidecum, dar dintr-un fel de fascinantă supunere în faţa destinului. Cel puţin, aşa mi s-a părut.

Impreunându-şi mâinile la ceafă, se întinse înaintea focului, mlădioasă ca întotdeauna. În clipa următoare, ochii ei îşi recăpătară strălucirea şăgalnică.

— Hai, du-mă… eroule! Şi vocea ei joasă sună misterios şi în acelaşi timp mângâietor.

Noaptea limpede, îmbălsămată de miresmele ierburilor, era însufleţită de glasul gângănilor şi de ţipetele păsărilor. Veda şi Dar Veter înaintau cu băgare de seamă, temându-se să nu calce în vreo vizuină ascunsă sau într-o crăpătură din pământul uscat. Măturicele negre le lunecau înşelător pe lângă glezne. Veter scruta întunericul ori de câte ori din el se iveau contururile vreunei tufe.

Veda râse încet.

— N-ar fi trebuit să luăm cu noi acumulatorul şi cablul?

— Eşti neserioasă, Veda, răspunse blând Dar Veter. Mai neserioasă decât m-aş fi aşteptat!

Tînăra femeie deveni deodată gravă.

— Am simţit mult prea viu protecţia dumitale…

Şi Veda începu să vorbească sau, mai bine zis, să-şi depene cu glas tare gândurile, privind activitatea viitoare a expediţiei sale. Prima etapă a săpăturilor din gorganele stepei se încheiase şi colaboratorii ei se întorceau acum la vechile lor îndeletniciri sau îşi căutau altele noi. Dar Veter, însă, care încă nu-şi alesese altă ocupatie era liber s-o urmeze pe aleasa inimii lui. Jude-cind după informaţiile primite, activitatea lui Mwen Mas se desfăşura în condiţii bune. Dar chiar şi altminteri, Consiliul nu l-ar fi readus pe Dar Veter atât de repede în vechiul său post. În epoca Marelui Cerc nu era considerat util să munceşti prea multă vreme în acelaşi domeniu, spre a nu ţi se ofili darul cel mai de pret al omului — inspiraţia creatoare — şi nu-ţi puteai relua vechea îndeletnicire decât după o întrerupere mai îndelungată.

— Nu ţi s-a părut meschină şi monotonă munca noastră, după cei şase ani de contact nemijlocit cu cosmosul?

Privirea limpede şi atentă a Vedei îi căuta ochii.

— Nicidecum — protestă Dar Veter — dar ea nu-mi oferă acea încordare a puterilor cu care am fost obişnuit. Fără aceasta risc să devin mult prea liniştit, de parcă aş urma un tratament cu vise albastre!

— Vise albastre!? repetă Veda. Şi pentru Dar Veter răsuflarea ei oprită o clipă fu mai grăitoare decât roşeaţa-i din obraji, de altfel invizibilă în întuneric.

— Îmi voi continua cercetările spre miază-zi, urmă Veda. Dar nu înainte să fi adunat o nouă echipă de cercetători voluntari. Pînă atunci, voi da unor tovarăşi, care m-au chemat de mult, ajutor la nişte săpături submarine.

Veter pricepu şi inima îi bătu de bucurie. Dar se grăbi să-şi stăpânească emoţia şi veni în ajutorul Vedei, întrebînd-o calm:

— E vorba de oraşul scufundat în sudul Siciliei? Am văzut în Palatul Atlantidei lucruri minunate aduse de acolo.

— Nu, acum explorăm litoralul răsăritean al Mediteranei, Marea Roşie şi coastele Indiei. Am întreprins acolo cercetări în legătură cu vestigiile istorice conservate sub apă, din vremea culturii indo-cretane şi până la începutul Veacurilor de întuneric.

— Ceea ce înainte era ascuns sau pur şi simplu aruncat în mare, în clipele când micile oaze de civilizaţie se nărui sub presiunea forţelor proaspete, ba chiar şi nepăsătoare: îmi închipui acest lucru, rosti gânditor Dar Veter, scrutând mereu câmpia alburie. Inteleg de asemenea prăbuşirea culturii antice, când statele cele vechi, puternice datorită legăturii lor cu natură, n-au fost în stare să schimbe nimic în lume, să lichideze sclavagismul din ce în ce mai odios şi aristocraţia parazitară…

— Şi atunci locul anticului sclavagism l-a luat feudalismul — urmă Veda — bezna religioasă a Evului Mediu. Dar ce anume ţi se pare de neînţeles?

— Nu-mi pot închipui prea bine cultura indo-cretană.

— Nu cunoşti cercetările cele mai recente. Dezvoltarea acestei culturi a fost urmărită pe un vast teritoriu, care se întinde din America până în India de Nord şi China Vestică, înglobînd şi sudul Asiei Mijlocii şi insula Creta.

— Nu bănuiam că în timpuri atât de îndepărtate au putut exista ascunzători pentru comori artistice, de felul celor descoperite la Cartagina, în Grecia sau la Roma.

— Vino cu mine şi vei vedea, îi spuse Veda încet. Dar Veter mergea tăcut alături de ea. Terenul urca lin. Ajungând pe culme, Dar Veter se opri brusc.

— Îţi mulţumesc, am să vin…

Veda întoarse capul spre el, privindu-l cu o uşoară neîncredere. În umbra nopţii nordice ochii tovarăşului ei de drum erau întunecaţi şi de nepătruns.

Povârnişul trecut, luminile se arătară aproape de tot. Prevăzute cu clopote polarizante, ele nu împrăştiau razele şi de aceea păreau mai depărtate decât în realitate. Această iluminaţie era o dovadă că se lucrează noaptea. Vuietul unui curent de înaltă tensiune devenea tot mai puternic. Contururile argintii ale unor grinzi străluceau în bătaia înaltelor lămpi albastre. Un urlet de avertizare îi făcu să se oprească: robotul din baraj intrase în funcţiune.

— Atenţiune, primejdie! Mergeţi pe slânga! Nu vă apropiati de stâlpi! îi preveni un amplificator invizibil.

Se îndreptară ascultător spre un grup de căsuţe.

— Nu priviţi în direcţia câmpului, stărui automatul. Uşile a două căsuţe se deschiseră simultan şi două Iuminite se intersectară pe drumul întunecat. O mână de oameni, bărbaţi şi femei, făcură celor din calatori o primire prietenoasă, exprimându-şi mirarea cu privire la felul de locomoţie ales de ei, atât de primitiv şi nepotrivit, mai ales pe timp de noapte.

O mare desfătare le oferi o cabină strâmtă, unde se încrucişau înmiresmate şuviţe de apă, saturate de gaze fire de electricitate şi unde pielea era ciupită plăcut de descarcări.

Împrospătaţi, drumeţii se întâlniră la masă.

— Dragă Veter, am nimerit la tovarăşi de meserie — spuse Veda, turnând în pahare subţiri o băutură atât de rece, încât sticla se aburi îndată.

— „Zece tonusuri”, iată ce avem noi aici, şi Dar îşi întinse mâna spre paharul său.

— Învingător al taurului, ai început să te sălbăticeşti în stepa asta, protestă Veda. Iţi comunic noutăţi interesante, iar dumneata numai la mâncare te gândeşti!

— Se fac şi aici săpături? se îndoi Dar Veter.

— Da, însă nu arheologice, ci paleontologice. Sînt, studiate fosilele din perioada permiană, de acum două Mii de milioane de ani. Cînd mă gândesc că toată istoria noastră numără doar câteva biete milenii…

— Aceste resturi sunt studiate pe loc, fără să fie dezgropate? Cum aşa?

— Da, pe loc, dar încă n-am aflat cum procedează. În convorbirea lor se amestecă unul dintre comeseni, un ins slab, cu faţa galbenă.

— Echipa noastră urmează să preia schimbul. Tocmai am terminat operaţiile preliminare şi vom începe radiografia…

— Cu raze dure, ghici Dar Veter.

— Dacă nu sunteţi prea obosiţi, v-aş sfătui să mergeţi să vă uitaţi. Mîine vom deplasa platforma mai departe, ceea ce nu prezintă pentru dumneavoastră nici un interes.

Veda şi Dar Veter primiră bucuroşi invitaţia. Gazdele lor primitoare se ridicară de la masă şi-i conduseră într-o casă învecinată. Acolo, găsiră haine de protecţie, atârnate în nişe, deasupra cărora se aflau cadrane indicatoare.

— Ionizarea produsă de tuburile noastre e foarte puternică, explică, parcă scuzându-se, o femeie înaltă, uşor adusă de spate, în timp ce-o ajuta pe Veda să îmbrace o salopetă dintr-o ţesătură deasă, să-şi tragă po cap o cască transparentă şi să-şi fixeze în spate gentile cu acumulatoare.

În lumina polarizată, cel mai mic dâmb se detaşa pe terenul accidentat al stepei cu o precizie nefirească. Un vuiet surd ca un oftat răsună deasupra unui câmp pătrat, delimitat cu nişte şipci subţiri. Pământul se umflă, se brazdă de crăpături şi se surpă, formând o pâlnie în centrul căreia apăru un cilindru strălucitor, cu vârful ascuţit. O creastă elicoidală se împletea în jurul suprafeţei lustruite a cilindrului; la extremitatea lui se învârtea o complicată freză electrică dintr-un metal albăstrui. Cilindrul basculă peste marginea pâlniei, se întoarse descoperindu-şi paletele dindărăt, vânturate de o mişcare rapidă şi prinse din nou a se înfunda la câţiva metri mai departe, cu botul înfipt în sol aproape vertical.

Dar Veter observă un cuplu de cabluri — unul izolat, celălalt lipsit de protecţie — care urmau cilindrul. Trăgându-l de mânecă, Veda îi arătă însoţitorului ei un punct aflat dincolo de stinghiile de magneziu. Un alt cilindru, similar celui dintâi, se ivi din sol, se răsturnă şi dispăru din nou, scufundându-se în pământ.

Omul cu faţa galbenă le făcu semn să se grăbească.

— L-am recunoscut — spuse în şoaptă Veda, căutind să prindă din urmă echipa ce se depărtase puţin. Este Liao Lan, paleontologul care a descifrat enigma popularii continentului asiatic în era paleozoică.

— E chinez de origină? întreba Dar Veter, gândindn-se la ochii negri şi piezişi ai savantului. Spre ruşinea mea, trebuie să mărturisesc că nu-i cunosc lucrările.

— Constat că nu prea eşti tare în palentologia terestră, observă Veda. Cred că mai bine o cunoşti pe cea a unor lumi astrale.

Prin mintea lui Dar Veter se perindară într-o clipă nenumăratele forme ale vieţii: milioanele de schelete ciudate, închise în raclele diferitelor planete, vestigii ale trecutului, ascunse în stratificările fiecărei lumi locuite, mărturii înregistrate chiar de natură, păstrate de ea, până la apariţia unei fiinţe, gânditoare, capabilă să reţină ba chiar să reconstituie cele uitate…

Ajunseră pe o mică platformă, fixată în vârful unui semicerc ajurat. În centrul planşeului se afla un mare ecran mat. Cei opt oameni se aşezară în tăcere pe băncuţe joase, în jurul ecranului.

— Cîrtiţele vor termina îndată, spuse Liao Lan. După cum aţi şi ghicit, ele străbat rocile, trăgând după ele un cablu neizolat şi formând o reţea de linii paralele şi perpendiculare. Scheletele fosile se află îngropate in gresia afânată, la o adâncime de paisprezece metri. Mai jos, la şaptesprezece metri, terenul este căptuşit cu o reţea metalică, conectata la puternici inductori. Se creează astfel un câmp reflector, care proiectează razele pe ecranul unde apare imaginea oaselor petrificate.

Două mari globuri de metal se rotiră pe soclurile lor masive. Se aprinseră proiectoarele, urletele unei sirene vestiră primejdia. Curentul continuu de un milion de volţi degajă o proaspătă adiere ozonată şi imprimă bornelor izolatorilor şi suspensiunilor o fosforescenţă albăstrie.

Liao Lan mânuia butoanele pupitrului de comandă cu uşurinţă. Ecranul cel mare se lumina din ce în ce mai puternic. În adâncul lui pluteau siluete vagi, răspândite ici colo în câmpul vizual. Dar iată că mişcarea se opri şi contururile nebuloase ale unei pete mari umplură aproape tot ecranul, devenind din ce în ce mai precise.

Cîteva manipulări încă, şi în faţa observatorilor se ivi, într-o aureolă ceţoasă, scheletul unei făpturi necunoscute. Labele mari, cu gheare se zgârceau sub trupul fiarei, o coadă lungă forma un cerc. Izbitor era mai ales volumul oaselor, cu extremităţile late şi răsucite, cu apofize pentru inserţia muşchilor uriaşi. Craniul cu fălcile încleştate, îşi rânjea incisivii puternici. Văzut de sus, monstrul părea un bolovan de oase cu suprafaţa măcinată. Liao Lan modifică distanţa focală şi mări imaginea: acum tot ecranul era ocupat de capul reptilei care se târâse cu două sute de milioane de ani în urmă, pe malurile unui străvechi curs de apă.

Pereţii cutiei craniene măsurau cel puţin douăzeci de centimetri. Excrescenţe osoase se arcuiau peste orbite, peste cavităţile temporale şi peste protuberantele parietalelor. La occiput, în dreptul unui con se căsca gaura unui ochi imens. Lui Liao Lan îi scăpă un oftat admirativ.

Veter nu-şi mai lua ochii de la scheletul greoi al acelei fiinţe de neamuri demult apuse. Mărirea forţei musculare provocase îngroşarea oaselor supuse la o povară mai mare, iar greutatea crescândă a scheletului cerea o nouă întărire a muşchilor. Această dependenţă directă, proprie organismelor primitive, conducea adesea dezvoltarea animalelor la impasuri fără ieşire, până când vreo perfecţionare fiziologică importantă le îngăduia să înlăture contradicţiile existente şi să se ridice pe o nouă treaptă de evoluţie. Părea de necrezut că asemenea făpturi au putut figura printre strămoşii omului, cu trupul său minunat, uluitor de ager şi de precis in mişcări.

Veter contempla arcadele groase de deasupra sprâncenelor, ce exprimau ferocitatea stupidă a reptilei perniicue şi le compara cu mlădioasa Veda ai cărei ochi limpezi ii luminau chipul sensibil şi inteligent… Ce monstruoasă prăpastie în organizarea materiei vii! Trase involuntar cu coada ochiului, cătând să-i distingă Videi trăsăturile, sub casca de protecţie. Cînd îşi întoarse din nou privirile spre ecran, viziunea se schimbase. Observă acum un craniu parabolic şi plat al unui batracian, al vreunei salamandre, sortită să zacă o viaţă întreagă în apa caldă şi întunecată a mlaştinii permiene, pindind apropierea prăzii. Un salt, botul enorm hăpăia… şi din nou acea zăcere pătrunsă de o răbdare infinită, golită de orice gând. Aceste imagini care sugerau nesfirşit de lunga şi de cruda evoluţie a vieţii îl deprimau pe Dar Veter, îl iritau. îşi îndreptă spinarea şi Liao Lan, ghicindu-i starea de spirit, îi propuse să se intoarcă spre a se odihni în casă. Veda cu nedomolita-i curiozitate, plecă de acolo cu părere de rău, deoarece vazu că savanţii conectaseră maşinile electronice pentru, fotografiere şi înregistrare sonoră, ca să nu cheltuiască degeaba curentul de mare putere.

În curând, Veda se întinse pe un larg divan din camera de oaspeţi ai căsuţei destinate femeilor. Dar Veter se mai plimbă un timp pe terasă, evocând impresiile zilei.

Dimineaţa nordică spălase cu roua ei ierburile prăfuite. Terminându-şi schimbul, imperturbabilul Liao Lan Ie propuse vizitatorilor să-i trimită la aerodrom cu un „elf” — un mic automobil cu acumulatoare. Terenul de aterizare al avioanelor „săltătoare” cu reacţie se afla la o sută de kilometri spre sud-est, pe cursul inferior al râului Trora-Iugan. Veda dori să cheme prin radio ehipa ei, dar la săpături nu exista un post de emisiune suficient de puternic. De când strămoşii noştri pricepuseră cât de dăunătoare sunt emanaţiile radioactive şi instituiseră un regim strict, emisiunile dirijate ne dau instalaţii cu mult mai complexe, cu deosebire pentru convorbiri la distanţe mari. Pe lângă aceasta, se redusese simţitor şi numărul staţiunilor. Liao Lan hotărâ aşadar să se stabilească o legătură cu cel mai apropiat turn de observaţie al crescătorilor de vite. Aceste turnuri comunicau între ele cu ajutorul emisiunilor dirijate şi puteau transmite orice la postul central din raionul lor. Tînăra practicantă care trebuia să readucă „elful” la tabăra paleontologilor, îi sfătui pe călători să se oprească în drum la un asemenea turn, de unde puteau vorbi ei înşişi prin televiziofon[63]. Veda şi Dar Veter primiră bucuroşi această propunere. Vîntul puternic ridica în trâmbe praful uşor şi răvăşea părul tuns scurt al fetei de la volan. Stăteau înghesuiţi pe scaunul maşinii, căci trupul masiv al fostului director al staţiunilor exterioare le cam înghesuise pe cele două tovarăşe de drum ale lui. Pe cerul albastru şi senin abia se zărea silueta zveltă a turnului de observaţie. Curând „elful” se opri la picioarele lui. Contraforturi metalice mult depărtate sprijineau un acoperiş din material plastic, sub care staţiona un alt „elf”. Din centrul acoperişului pornea casa unui ascensor. O cabină minusculă îi transportă pe toţi, unul câte unul, deasupra etajului cu locuinţe, în vârful turnului, unde fură salutaţi de un tânăr ars de soare şi aproape gol. Tulburarea care o cuprinse deodată pe însoţitoarea lor o făcu pe Veda să-şi dea seama că isteţimea fetei avea rădăcini mai adânci…

Mica încăpere rotundă cu pereţii de cristal oscila sensibil, turnul uşor răsuna ca o coardă întinsă. Plafonul şi planşeul erau zugrăvite într-o culoare închisă. De-a lungul ferestrelor se înşiruiau mese înguste încărcate cu binocluri, cu maşini de calculat şi caiete de însemnări. De la această înălţime de nouăzeci de metri, îmbrăţişa o mare suprafaţă a stepei, până Ia tintele de vizibilitate ale celorlalte turnuri. Ele îngăduiau o continuă supraveghere a turnurilor şi ţinerea în observare a rezervelor de furaje. Labirinturile de strungi, pe la care de două ori pe zi erau trecute turmele vitelor mulgătoare, îşi desenau în stepă cercurile verzi concentrice. Laptele care, ca şi cel al antilopelor africane, nu se acrea niciodată, era colectat şi congelat pe loc, în rezervoare subterane putând fi conservat foarte multă vreme. Turmele erau mânate cu ajutorul „elfurilor” de care dispunea fiecare turn. Observatorii aveau posibilitatea să studieze în timpul serviciului lor; de aceea cei mai mulţi dintre ei urmau cursurile şcolilor.

Tînărul îi cazase pe Veda şi pe Dar Veter la etajul cu locuinţe, suspendat câţiva metri mai jos, între grinzi încrucişate. Incaperile de aici aveau pereţi izolanţi, care opreau orice sunet, astfel încât drumeţii noştri se pomeniră cufundaţi într-o tăcere perfectă. Numai legănarea neîncetată mai amintea că odaia se afla la o înălţime primejdioasă.

Un alt tânăr lucra la postul de emisie. Coafura complicată şi rochia de culori vii a interlocutoarei Iui de pe ecran arătau că stabilise legătura cu staţiunea centrală, căci oamenii stepei purtau combinezoane scurte si uşoare. Fata de pe ecran intră în comunicaţie cu statiunea de centură şi curând, în televiziofonul turnului apăru figura tristă şi silueta mărunţică a principalei ajutoare a Vedei Kong — Miyiko Eigoro. Ochii ei negri şi oblici, ca ai lui Liao Lan, exprimară o bucuroasă surpriză, guriţa ei se întredeschise de uimire. O clipă mai târziu, însă, pe chipu-i devenit impasibil, nu mai puteau citi decât o atenţie profesională. Urcând în vârful turnului, Dar Veter o găsi pe tânăra paleontologă intr-o discuţie animată cu primul băiat şi ieşi pe platforma circulară care încingea camera de cristal. Locul umedei prospeţimi matinale îl luase de mult arşiţa amiezii, care estompase coloritul viu şi asperităţile terenului. Stepa se întindea vastă, până-n zări, sub un cer senin si dogorator. Din nou il cuprinse pe Dar Vet un dor nelămurit de tinutul nordic al strămoşilor săi. Rezemat de balustrada platformei mişcătoare, fostul director al staţiunilor exterioare avu, mai tare dect oricind, sentimentul că visurile celor din vechime s-a înfăptuit. Clima cea vitregă a fost împinsă de mina omului departe spre nord, iar căldura dătătoare de viaţa a sudului s-a revărsat pe aceste plaiuri, odinioară înfrigurate sub acoperamantul norilor reci.

Veda Kong intră in odaia de cristal şi anunţă că radistul s-a obligat să-i conducă mai departe. Fata cu părul scurt îi mulţumi cu o lungă privire. Prin peretele străveziu se vedeau umerii laţi ai lui Dar Veter, încremenit în contemplaţie.

— Visezi… auzi el din spate. La ce visezi? Te pomeneşti ca la mine!?

— Nu, Veda, ma gândeam la acest principiu al vechii filosofii indiene: lumea n-a fost creată pentru om care devine cu adevărat mare doar când pricepe valoarea şi frumuseţea altei vieţi, a naturii…

— Dar nu înţeleg: e incomplet…

— Incomplet? Poate… Aş adăuga că numai omului îi este dat să înţeleagă atât frumuseţea, cât şi defectele vieţii. Şi numai el poate să dorească şi să creeze o viaţă mai bună!

— De data asta sunt de acord — spuse încet Veda, iar după o tăcere mai îndelungată continuă: Te-ai schimbat, Veter…

— Desigur. După ce-am muncit patru luni de zile cu o simplă cazma, urnind pietroaiele şi bîrnele putrede ale gorganelor voastre, am început, vrând-nevrând, să privesc viaţa mai simplu şi să îndrăgesc bucuriile-i obişnuite…

— Nu glumi, Veter, se încruntă Veda, vorbesc serios. Cînd te-am cunoscut pe dumneata, stăpâneai întreaga putere a Pământului, vorbeai cu lumile cele îndepărtate… Acolo, la observatoarele voastre, păreai o fiinţă supranaturală, un zeu! cum spuneau cei din antichitate. În vreme ce aici, la munca noastră, modestă… Ea tăcu.

— Ce s-a întâmplat cu mine? — se interesă el manios. Mi-am pierdut măreţia? Ce-ai fi spus atunci de ma vedeai cum eram mai înainte de-a fi intrat la Institutul de Astrofizica: maşinist al Căii Spirale? E mai putin ilustru, nu-i aşa? Ori ca mecanic la maşinile de recoltat fructe în zonele tropicale? Veda izbucni în râs:

— Să-ţi dezvălui taina unui suflet de fată. Cînd eram la şcoala de ciclul trei, eram îndrăgostită de nu mecanic al Căii Spirale. Nu-mi puteam închipui unul mai puternic decât el… Dar uite că vino radistul! Sa plecăm, Veter!

Mai înainte de a-i introduce pe Veda şi Dar Veter in cabină, pilotul îi mai întrebă o dată dacă sănătatea le îngăduie să suporte brusca acceleraţie a avionului saltător. El se ţinea cu stricteţe de regulament. Primind pentru a doua oară un răspuns afirmativ, pilotul îi instala în fotolii adânci, la botul transparent al avionului, care semăna cu o uriaşă picătură de apă. Veda se simţea cât se poate de incomod; din cauza fuselajului ridicat, fotoliile se răsturnaseră pe spate. Un semnal de gong, apoi un resort puternic proiecta avionul aproape vertical. Trupul Vedei se cufundă încet în fotoliu ca într-un lichid dens. Dar Veter îşi întoarse anevoie capul ca s-o încurajeze cu un zâmbet. Pilotul porni motorul. Un vuiet, o senzaţie de greutate copleşitoare în tot corpul, şi avionul în formă de picătură zbură, descriind un arc, la o înălţime de douăzeci şi trei de mii de metri. Părea că trecuseră doar câteva minute, dar călătorii şi coborau, cu genunchii tremurători, în faţa căsuţelor lor din stepa altaică, în timp ce aviatorul le făcea semn să se depărteze. Veter înţelese că în lipsa unei catapulte, motorul trebuia pus în funcţiune chiar pe sol. Porni deci în goană, trăgând pe Veda după sine, spre Miyiko Eigoro, care venea alergând în întâmpinarea lor. Cele două femei se îmbrăţişară ca după o lungă despărţire.