Capitolul III. PRIZONIERI AI ÎNTUNERICULUI

Pe coloanele portocalii ale indicatoarelor de carburant anamezonic, marile ace negre se opriseră la zero. Nava nu izbutise să-şi abată cursul de la steaua de fier şi, cu o viteză ce nu scăzuse încă, se apropia inevitabil de astrul înspăimântător, nevăzut pentru ochiul omenesc.

Tremurând de încordare şi de slăbiciune, Erg Noor se instala, cu ajutorul astronavigatorului, lângă maşina de calculat. Deconectate de pilotul robot, motoarele planetare amuţiră.

— Ingrid, ce este o stea de fier? întrebă Key Beer, care stătuse tot timpul nemişcat în spatele astronomului.

— O stea invizibilă din clasa spectrală T, stinsă, dar nu răcită definitiv sau care n-a fost încă din nou încălzită. împrăştie în jurul ei numai lumina de undă lungă a părţii termice a spectrului, adică radiaţii infra-roşii, care ne apar negre. Această stea devine vizibilă doar prin invertorul electronic[43]. Bufniţa, care percepe vizual razele termice infraroşii, ar putea s-o vadă.

— Dar de ce este de fier?

— Fiindcă în spectrul ei, ca şi în spectrul tuturor aştrilor studiaţi din aceeaşi clasă, există mult fier, ceea ce înseamnă că probabil acest metal abundă şi în compoziţia stelei. De aceea, când astrul este marc, masa şi câmpul său de gravitaţie sunt enorme… Mă tem că neam întâlnit tocmai cu un asemenea corp ceresc…

— Şi atunci?

— Nu ştiu nici eu. Carburantul ne e pe sfârşite, iar noi ne îndreptăm mereu spre astru. Ar trebui să reducem viteza Tantrei până la a mia parte din unitatea absolută, spre a putea obţine un unghi de deviere suficient de mare. Dacă nu ne ajunge nici carburantul planetar, nava noastră va continua să se apropie necontenit de steaua de fier, până se va prăbuşi.

Ingrid tresări nervos. Beer îi netezi cu o mişcare duioasă braţul gol.

Şeful expediţiei trecu la masa de comandă, concentrându-se asupra aparatelor. Tăceau cu toţii, ţinându-şi respiraţia; tăcea şi Niza Krit, care se trezise între timp şi pricepuse instinctiv gravitatea situaţiei în care se aflau. Nu mai aveau carburant decât cel mult pentru încetinire, dar, pierzând viteza, astronava putea tot mai greu să se smulgă, fără ajutorul motoarelor, din câmpul de atracţie al stelei de fier. Desigur, dacă „Tantra” nu s-ar fi apropiat chiar atât de mult şi dacă Lyn şi-ar fi dat seama la timp… Dar ce mângâiere se mai putea găsi acum în aceste zadarnice „dacă”?

După vreo trei ore, Erg Noor sc hotărâ. Ritmul viguros al motoarelor trigger zgudui nava. „Tantra” îşi încetini mersul. Trecu o oră, apoi două, trei, patru… Şeful expediţiei făcu o mişcare imperceptibilă. Simţiră cu toţii o senzaţie groaznică, un fel de leşin. Inspăimântătorul astru cafeniu dispăru de pe ecranul din faţă, mutându-se pe cel deal doilea. Lanţurile invizibile ale atracţiei continuau să încătuşeze nava şi se manifestau în aparate. Erg Noor smuci manetele spre el şi motoarele se opriră.

— Am scăpat! şopti uşurat Pel Lyn. Dar şeful expediţiei îşi întoarse încet spre el privirea.

— Nu! Mai avem doar rezerva intangibilă de carburanţi, păstrată pentru rotirea orbitală şi coborâre.

— Ce-i de făcut atunci?

— Să aşteptăm. Am reuşit să deviez puţin astronava. Totuşi trecem mult prea aproape de stea. În clipa de faţă se desfăşoară o luptă crâncenă între forţa ei de atracţie şi viteza în descreştere a „Tantrei”. Aceasta înaintează acum cu viteza unei rachete selenare şi, dacă va reuşi să se depărteze, ne vom îndrepta spre Soare. Ce-i drept, durata călătoriei noastre se va mări simţitor. Peste vreo treizeci de ani vom lansa apelul nostru şi după încă opt, ne va sosi ajutorul…

— Treizeci şi opt de ani! şopti Beer, abia auzit, la urechea Ingridei. Aceasta îl trase de mânecă şi-i înr toarse spatele.

Erg Noor se lăsă pe rezemătoarea fotoliului cu mâi-nile pe genunchi. Oamenii tăceau, aparatele cântau încet. În acordurile normale ale aparatelor de bord, se amesteca de astă dată o melodie stranie discordantă şi care, tocmai de aceea, părea ameninţătoare. Era chemarea stelei de fier, resimţită aproape fizic, puterea reală a masei sale negre, ce urmărea nava extenuată.

Obrajii Nizei Krit ardeau, inima îi bătea repede în piept. Aşteptarea aceasta inactivă devenea insuportabilă pentru tânăra fată.

…Timpul abia se târa. La postul central de comandă, astronauţii treziţi din somn apăreau unul după altul; curând se adunară toţi cei paisprezece membri ai expediţiei.

„Tantra” îşi încetinea zborul într-o progresie mult prea rapidă faţă de viteza de depărtare[44], pentru a putea scăpa de steaua de fier. Uitând de mâncare şi de somn, rămaseră cu toţii de veghe. Orele treceau într-o tăcere apăsătoare. Drumul „Tantrei” devenea din ce în ce mai curb. Cînd ea se angaja pe elipsa orbitei fatale, soarta astronavei deveni limpede tuturora.

Un urlet neaşteptat îi făcură să tresară. Astronomul Pur Hiss sări de la locul său şi începu să dea din mâini.

Faţa lui schimonosita era de nerecunoscut; nu mai semăna cu un om din Era Marelui Cerc. Spaima, mila faţă de sine însuşi şi setea de răzbunare alungaseră de pe chipul savantului orice urmă de intelectualitate.

— El e de vină, el! zbieră Pur Hiss, arătându-l cu degetul pe Pel Lyn. Imbecilul, viermele ăsta fără creier!… Astronomul se opri, încercând să-şi amintească înjurăturile străbunilor, de mult ieşite din uz.

Niza, care stătea lângă el, se trase cu scârbă la o parte. Erg Noor se ridică în picioare.

— Condamnarea unui tovarăş nu ne poate fi de nici un folos. Timpurile când greşelile puteau fi premeditate au trecut de mult. În cazul de faţă (Noor manipula maşina electronică de calculat), după cum vedeţi, probabilitatea unei erori reprezintă treizeci la sută. Ţinând seama şi de depresiunea inevitabilă care survine spre sfârşitul orelor de gardă, ca şi de zguduirea produsă în organism din pricina legănării navei, nu mă îndoiesc că şi dumneata, Pur Hiss, ai fi comis aceeaşi greşeală!

— Dar dumneata? strigă astronomul ceva mai pu{in furios.

— Eu n-aş fi comis-o. Mi s-a mai întâmplat să văd destul de aproape un monstru asemănător în timpul celei de a 36-a expediţii astrale… Cea mai mare vină o port eu: crezând că voi conduce personal astronava în regiunea nestudiată, n-am prevăzut chiar totul, limitân-du-mă la simple instrucţiuni!

— Dar cum puteai şti că, fără dumneata, vor nimeri tocmai în regiunea aceasta? interveni Niza.

— Trebuia să ştiu acest lucru, răspunse ferm Erg Noor. Dar despre aceasta ar avea sens să vorbim numai pe Pământ…

— Pe Pământ! ţipă Pur Hiss şi până şi Pel Lyn se încruntă îngrijorat. Să vorbeşti astfel când totul este pierdut şi nu te aşteaptă decât pieirea!?

— Nu, nu pieirea, ci o luptă dârză, răspunse calm Erg Noor, aşezându-se pe fotoliul din faţa mesei. Luaţi loc. Avem tot timpul până ce „Tantra” va descrie o revoluţie şi jumătate…

Cei de faţă se supuseră în tăcere. Niza schimbă cu biologul uu zâmbet triumfător, în ciuda situaţiei lor desperate.

— Steaua aceasta are incontestabil o planetă, poate chiar şi două, dacă ar fi să judecăm după curbele izogravelor urmă Erg Noor, făcâud rapid o schemă remarcabilă prin precizia ei: Planetele astea trebuie să fie de dimensiuni mari şi, în consecinţă, să aibă şi atmosferă. N-avem însă deocamdată nevoie să coborâm, deoarece avem provizii mari de oxigen atomic[45] în stare solidă.

Erg Noor tăcu o clipă, adunându şi gândurilc, apoi reluă:

— Ne vom roti în jurul planetei, în. felul unui satelit. Dacă atmosfera planetei se va dovedi respirabilă şi ne vom fi cheltuit tot aerul, restul de carburant planetar[46] ne va permite să descindem şi să trimitem un apel. Peste o jumătate de an vom fi calculat direcţia. Atunci vom transmite rezultatele privitoare la Zirda, vom chema o astronavă de salvare şi iată-ne scoşi din încurcătură.

— Dacă vom reuşi… se strâmbă Pur Hiss, căutând să-şi stăpânească bucuria.

— Da, dacă vom reuşi! repetă Erg Noor. Dar telul este clar, deci trebuie să ne concentrăm toate forţele ca să-l realizăm. Dumneata, Pur Hiss, împreună cu Ingrid veţi avea sarcina să observaţi şi să calculaţi dimensiunile planetelor; Beer şi Niza vor calcula, în funcţie de masa planetelor, viteza de depărtare, iar cu ajutorul ei — viteza orbitală şi radiantul optim[47].

Cercetătorii începură să se pregătească şl pentru o eventuală descindere. Biologul, geologul şi medicul puneau la punct pentru lansare o staţie-pilot automată.

Mecanicii reglau radiolocatoarele şi proiectoarele de coborâre, montau racheta-satelit pentru transmiterea comunicărilor pe Pământ.

După spaima şi desperarea prin care trecuseră, lucrau acum cu un spor deosebit, întrerupându-se numai în timpul când astronava începea să se legene intrând în vârtejurile gravitaţiei. Dar acum viteza „Tantrei” era simţitor micşorată, şi oscilaţiile ei nu mai erau atât de primejdioase pentru organismul uman.

Pur Hiss şi Ingrid stabiliră prezenţa a două planete. Au fost nevoiţi să renunţe la încercarea de a se apropia de cea exterioară: uriaşă şi rece, învăluită într-o atmosferă groasă, probabil otrăvitoare îi ameninţa cu pieirea. Şi dacă era vorba să aleagă felul de moarte, parcă era preferabil să se prefacă în scrum lingă suprafaţa unei stele de fier decât să piară în bezna unei atmosfere amoniacale, înfiuidându-şi nava în gheţuri groase de mii de kilometri. Sistemul solar are şi el planete uriaşe atât de înfricoşătoare: Jupiter, Saturn, Uranus, Neplun.

„Tantra” se apropia inevitabil de steaua de fier. După nouăsprezece zile dependente, astronauţii reuşiră să precizeze dimensiunile planetei interioare: era mai mare decât Pământul. Aflată la o distanţă foarte mică de astrul ei, de fier, ea se învârtea în jurul lui cu o viteză nebună: anul era pentru ea cel mult de două sau trei luni terestre. Steaua invizibilă T o încălzea probabil suficient cu razele-i negre: în cazul în care avea o atmosferă, viaţa era posibilă pe suprafaţa ei, ceea ce ar fi făcut ca descinderea să fie deosebit de primejdioasă…

O viaţă străină, dezvoltată în condiţiile altor planete, pe alte căi de evoluţie, deşi păstrând forma generală a corpurilor albuminoide, era extrem de dăunătoare pentru locuitorii pământului. Imunitatea organismelor pe care pământenii o elaboraseră in decurs de milioane de veacuri, luptând împotriva rezidurilor nocive şi a bacteriilor patogene era ineficace în alte părţi. Şi, în aceeaşi măsură, viaţa de pe acele planete era primejduită în condiţiile terestre.

Activitatea elementară a vieţii animale — de a ucide şi a devora — se manifestă cu o înfiorătoare cruzime în cazul când fiinţe din lumi diferite vin în contact. Cele dintâi cercetări întreprinse pe planete locuite, dar fără oameni, fuseseră însoţite de izbucniri de boli nemaipomenite, de epidemii fulgerătoare, de agenţi vătămători care se înmulţeau cu o iuţeală monstruoasă. Insă şi lumile locuite de fiinţe omeneşti gânditoare întreprindeau nenumărate experienţe şi pregătiri prealabile înainte de a stabili o legătură interastrală directă. Pe Pământul nostru, depărtat de zonele centrale ale Galaxiei[48], unde abundă viaţa, n-au ajuns încă oaspeţi de pe planetele altor stele, reprezentanţi ai altor civilizaţii. Abia de curând, Consiliul Astronautic încheiase pregătirile pentru primirea prietenilor ce trebuiau să ne sosească de pe stelele mai apropiate fâcând parte din constelaţiile Ophiuchus, Lebăda, Ursa Mare şi Phoenix.

Îngrijorat de eventualitatea unei întâlniri cu organisme vii, necunoscute, Erg Noor dispuse să se scoată din depozite mijloacele de protecţie biologică.

În cele din urmă, „Tantra” îşi echilibra viteza orbitală cu aceea a planetei interioare a stelei de fier şi începu să se rotească în jurul ei. Suprafaţa tulbure, brună a globului, sau mai de grabă atmosfera lui luminată de reflexele sângerii ale uriaşei stele nu era vizibilă decât prin intermediul invertorului electronic. Toţi membrii expediţiei, fără excepţie, erau ocupaţi lângă aparate.

— Temperatura suprafeţei straturilor pe partea luminată: trei sute douăzeci de grade Kelvin![49].

— Rotaţia în jurul axei — aproximativ 20 de zile.

— Radiolocatoarele atesta prezenţa apei şi a uscatului.

— Grosimea atmosferei — 1.700 de kilometri.

— Masa e de 43,2 ori mai mare decât aceea a Pământului.

Comunicările se succedau neîntrerupt, caracteristicile planetei devenind din ce în ce mai precise.

Erg Noor aduna cifrele obţinute şi datele necesare pentru calcularea regimului orbital. 43,2 mase terestre… planeta era deci mare. Forţa de gravitaţie era capabilă să strivească nava de sol. Oamenii se vor transforma în nişte biete insecte încleiate…

Şeful expediţiei îşi aduse aminte de relatările înspăi-mfntătoare. Jumătate de domeniul legendei, jumătate reale, cu privire la astronauţii care au nimerit pe planete gigante. Navele interastrale de odinioară îşi găseau adesea pieirea din pricina vitezei lor reduse şi a carburantului lor prea slab. îşi închipui urletul motoarelor şi tremurul convulsiv al navei, care nemaiputându-se smulge, se lipea de suprafaţa planetei. Nava rămânea întreagă, frângându-se doar oasele oamenilor, care încercau să se târască în interiorul ei.

Groaza de nedescris a acestor catastrofe răzbea în strigătele întretăiate ale ultimelor mesaje, în transmisiunile de adio…

O asemenea primejdie nu ameninţa echipajul,Tantrei” cât timp aceasta urma să se rotească în jurul planetei. Dacă însă vor fi nevoiţi să coboare pe suprafaţa ci, numai oamenii cei mai puternici vor izbuti să ducă povara propriului lor trup în viitorul lor adăpost, în care aveau să stea zeci de ani… Vor reuşi oare să supravieţuiască în asemenea condiţii, sub o greutate copleşitoare, în noaptea veşnică a soarelui infraroşu, în acea atmosferă compactă? Oricum ar fi, mai exista totuşi speranţa unei salvări. N-aveau altă alegere.

„Tantra” evolua aproape de marginea atmosferei. Astronauţii nu puteau scăpa ocazia de a cerceta o planetă până atunci necunoscută, aflată la o depărtare relativ mică de Pământ. Latura luminată sau, mai bine zis, încălzită a planetei se deosebea de cea umbrită nu numai printr-o temperatură mult mai înaltă, dar şi prin enorme acumulări de electricitate, care tulburau chiar şi funcţionarea puternicelor radiolocatoare, denaturându-le aproape complet indicaţiile. Erg Noor hotărâ să întreprindă studierea planetei cu ajutorul staţiilor-bombă. Lansară o staţie fizică[50], şi automatul îi informă în curând despre existenţa uimitoare a oxigenului liber în straturile atmosferei neonoazotice[51], ca şi despre prezenţa vaporilor de apă la o temperatură de douăsprezece grade deasupra lui zero. Condiţiile acestea erau, în linii mari, asemănătoare cu acelea pământeşti. Numai presiunea atmosferică era superioară cu patru zecimi şi atracţia întrecea de peste 2,5 ori pe aceea a globului nostru.

— Aici se poate totuşi trăi! — spuse cu un zâmbet palid biologul, transmiţând şefului comunicările staţiei.

— Dacă putem trăi noi, pe această planetă sumbră, cu siguranţă că vor fi existând acolo şi alte fiinţe vii. probabil mărunte şi dăunătoare.

Pentru cea de a 15-a tură a astronavei, pregătiră o staţie bombă cu un puternic teleemiţător. Dar cea de-a doua staţiune fizică, lansată în umbră după ce planeta se rotise cu 120°, dispăru mai înainte de a fi transmis vreun semnal.

— O fi nimerit într-un ocean, presupuse geologul Bina Led, muşcîndu-şi de necaz buzele.

— Vom fi nevoiţi să facem sondaje cu ajutorul radiolocatorului principal, mai înainte de a lansa televizorul robot. N-avem decât două.

Trimiţând un fascicul de radiaţii dirijate, „Tantra” evolua în jurul planetei, sondând contururile continentelor şi ale mărilor, neclare din cauza deformării. După un timp se precizară marginile unei câmpii uriaşe, care înainta în mijlocul unui ocean sau despărţea două mări, aproape la ecuatorul planetei. Proiectorul navei mătură în zig-zag cu lumina lui o zonă lată de două sute de kilometri. Deodată, pe ecranul radiolocatorului se aprinse uu punct luminos. Un şuierat le biciui nervii încordaţi, confirmând că n-au în faţa lor o halucinaţie.

— Metal! exclamă geologul. Zăcăminte deschise. Erg Noor clătină din cap:

— Deşi n-a durat decât o clipă, am putut distinge contururi precise. Este fie o bucată mare de metal — un meteorit, fie…

— O navă! rostiră în acelaşi timp Niza şi biologul.

— Închipuiri! mormăi Pur Hiss.

— Sau, poate, realitate, răspunse Erg Noor.

— În orice caz, discuţia n-are nici un rost, nu voi sa dezarmeze Pur Hiss. Tot n-avem nici o posibilitate să controlăm. Doar n-o să coborâm…

— Vom verifica acest lucru peste trei ore, când vom ajunge din nou deasupra acestei câmpii. Vă atrag atenţia că obiectul metalic se află pe un „teren” pe care şi eu l-aş fi ales pentru descindere. Vom lansa postul nostru de televiziune tocmai acolo… Reglaţi fasciculul radiolocatorului la un avans de şase secunde!

Planul trasat de şeful expediţiei izbuti, şi „Tantra” porni pentru a doua oară să înconjoare timp de trei ore planeta întunecată. Acum, apropiindu-se de câmpia continentală, nava fu întâmpinată de o comunicare a tele-robotului. Oamenii îşi aţintiră privirile avide asupra ecranului luminat. Raza vizuală se conecta cu un ţăcănit uşor şi începu să se deplaseze asemenea unui ochi omenesc, dibuind contururile obiectelor aflate în fundul abisului întunecat. Key Beer îşi închipui limpede cum se răsuceşte capul mobil al staţiei, asemenea unui far, ieşit de sub carapacea tare. În zona luminată de raza automatului, se perindau râpe scunde, dealuri, văi şerpuitoare şi negre. Deodată, în timp ce raza smulgea din umbră marginile unui platou, pe ecran trecu viziunea unui contur scînteietor în formă de peşte, apoi întunericul se aşternu din nou.

— O astronavă! izbucni din mai multe piepturi. Niza îi aruncă lui Pur Hiss o privire triumfătoare.

Ecranul sc stinse, deoarece „Tantra” se depărtase iar de postul televizor. Dar biologul Eon Tal apucase să fixeze pelicula clişeului electronic. Cu degetele tremurând de nerăbdare, introduse filmul în proiectorul ecranului emisferic, ai cărui pereţi interiori oglindiră o imagine mărită.

Iată botul fuzelat, cu profilul atât de familiar, partea dinapoi mai umflată, creasta înaltă a dispozitivului de echilibrare… Oricât de neverosimilă era această privelişte, oricât de neînchipuit ar fi părut o asemenea întâlnire pe o planetă cufundată în întuneric, era totuşi, într-adevăr, o astronavă terestră! Stătea în poziţie orizontală, ca la un aterizaj normal, sprijinită pe suporturi puternice, nevătămată, de parcă abia acum ar fi coborât pe planeta stelei de fier.

Descriindu-şi cercurile, foarte rapide din cauza apropierii mari de planetă, „Tantra” trimitea semnale care rămâneau fără răspuns. Trecură câteva ore. La postul de comandă se adunaseră din nou toţi cei paisprezece membri ai expediţiei. Erg Noor, care stătuse până acum pe gânduri, se ridică în picioare.

— Cred că va trebui să deschidem. Poate că fraţii noştri au nevoie de ajutor, poate că nava lor a fost deteriorată şi nu mai poate să se întoarcă pe Pământ. În cazul acesta preluăm anamezonul lor, şi iată-ne pe toţi salvaţi. Să lansăm o rachetă de salvare n-are rost. Ea n-o să ne poată furniza carburant şi va consuma atâta energie, încât n-o să mai avem cu ce trimite pe Pământ semnalul.

— Dar dacă şi nava lor a ajuns aici tot din lipsă de anamezon? întrebă prudent Pel Lyn.

— Atunci trebuie să le fi rămas încărcăturile ionice planetare; nu puteau să fi consumat chiar totul. Uita-ţi-vă: nava are o poziţie normală, aşadar au coborât cu ajutorul motoarelor planetare. Vom lua carburantul ionic, apoi vom decola din nou, şi, trecând în poziţie orbitală, vom chema şi vom aştepta ajutor din partea Pământului. În caz de reuşită, nu vor trece decât opt ani. Iar dacă vom reuşi să ne procurăm anamezon, am câştigat bătălia.

— Dacă însă carburantul lor planetar nu este ionic, ci fotonic? — îşi exprimă îndoiala unul dintre ingineri.

— Vom putea folosi la motoarele principale, cu condiţia de a adapta la ele cupele reflectoare ale motoarelor auxiliare.

— După câte văd, ai cântărit totul! se dădu bălul inginerul.

— Mai rămâne totuşi riscul coborârii pe solul unei planete grele, precum şi acela de a râmâne acolo, bombăni Pur Hiss. Această lume a beznei te îngrozeşte chiar numai închipuindu-ţi-o.

— Riscul rămâne, de bună seamă. Dar în situaţia noastră oricum, el există, şi nu prea cred că l-am mări cu ceva. De fapt, planeta pe care s-a aşezat astronava nu este chiar atât de rea! Numai de ne-am putea-o salva pe „Tantra”!

Erg Noor se uită pe cadranul egalizatorului de viteze şi se apropie repede de tabloul de comandă. O clipă, şeful expediţiei rămase în faţa manetelor şi a vernierelor de conducere. Degetele mâinilor lui mari se mişcau, căutând parcă acorduri pe un instrument muzical: spatele i se încovoie tot mai mult, iar faţa îi împietri.

Niza Krit se apropie de şeful ei, îi luă cu îndrăzneală mâna dreaptă şi-şi lipi obrazul neted, fierbinte de emoţie, de palma acestei mâini prietene. Erg Noor o privi cu recunoştinţă, mângâie părul bogat al fetei şi se îndreptă din mijloc.

— Pornim spre straturile inferioare ale atmosferei! — spuse el tare conectând semnalul.

Chemarea răsună în toată nava; membrii echipajului se îndreptară în grabă la locurile lor şi se legară de scaune, prevăzute cu puternice amortizoare hidraulice.

Erg Noor se lăsă în braţele moi ale fotoliului de coborâre ieşit dintr-o trapă din faţa mesei de comandă. Se auzi bubuitul motoarelor planetare, şi astronava, vuind puternic, porni în picaj în întâmpinarea stâncilor şi a oceanelor planetei necunoscute.

Radiolocatoarele şi reflectoarele infraroşii sondau întunericul de sub ei. Pe altimetru, lângă cifra fixată (cincisprezece mii de metri), ardeau lumini roşii. Munţi mai înalţi de zece kilometri nu erau de aşteptat pe o planetă unde atât apa, cât şi căldura emanată de soarele negru, lucrau la nivelarea suprafeţei, întocmai ca şi pe Pământ.

Chiar de la primul zbor de cercetare reuşiră să descopere, pe cea mai mare parte a planetei, în loc de munţi, doar înălţimi de mică importanţă, abia ceva mai mari decât pe Marte. Părea că orogeneza[52] încetase de tot, ori se întrerupsese.

Erg Noor mută limitatorul de altitudine la două mii de metri şi conecta puternice proiectoare. Sub astronavă se întindea un uriaş ocean, o adevărată mare a groazei. Talazuri negre ca păcura se înălţau deasupra unor a dineuri misterioase.

Ştergindu-şi fruntea asudată de eforturile făcute, biologul căută să prindă reflexul luminos al apei, cu ajutorul unui aparat foarte sensibil care determina albedoul[53] pentru a cunoaşte salinitatea sau mineralizarea acestui ocean al tenebrelor.

Luciul negru al apelor făcu loc unei întunecimi mate: începea uscatul. Razele încrucişate ale reflectoarelor croiau un drum îngust printre pereţii de beznă. Pe acest drum apăreau pe neaşteptate culori, petele gălbui ale nisipului ori suprafaţa unor grinduri stâncoase de un verde-cenuşiu.

Ascultând de mâna experimentată a şefului expediţiei, „Tantra” zbura deasupra continentului.

În cele din urmă, Erg Noor descoperi câmpia cu pricina. Din cauza micii sale altitudini, nu putea fi numită un platou. Era totuşi evident că eventualele fluxuri şi furtuni ale oceanului întunecat nu puteau ajunge la nivelul acestei câmpii, înălţată deasupra zonelor mai joase ale uscatului aproximativ cu o sută de metri.

Radiolocatorul din faţă de Ia babord scoase un şuierat. „Tantra” îşi îndreptă razele proiectoarelor spre direcţia indicată. Acum se vedea desluşit că era vorba de o astronavă de prima clasă. Blindajul care-i acoperea partea din faţă, executat din iridiu anizotrop[54] strălucea Ia lumină ca nou. În apropiere nu se zărea nici un fel de construcţie provizorie, nu ardea nici o lumină; astronava stătea nemişcată, întunecoasă, ne-reacţionând în nici un fel la apropierea „Tantrei”. Razele proiectoarelor alergară mai departe şi scăpărară brusc, reflectate de un imens disc albastru cu muluri în spirală, şi împlântat pieziş pe o muche în solul negru. Timp de o clipă, observatorilor li se păru că dincolo de disc se zăresc nişte stânci, iar mai departe un întuneric şi mai adânc. Probabil că acolo era o râpă sau o coborâre ducând undeva, în vale…

Un urlet asurzitor zgudui întregul corp al „Tantrei”. Erg Noor voia să coboare cât mai aproape de astronava descoperită, şi prevenea echipajul ei, care s-ar fi putut afla în zona primejdioasă, pe o rază de aproximativ o mie de metri de la locul descinderii. Bubuitul cumplit al motoarelor planetare răzbătea până în interiorul navei; pe ecrane apăru un nor format din particule incandescente ale solului. Podeaua începu să se ridice, luând o poziţie verticala. Articulaţiile hidraulice întoarseră însă lin şi fără zgomot fotoliile, spre a le menţine paralel la orizont.

Din pântecele navei se desprinseră uriaşi suporţi articulaţi, care trebuiau să amortizeze şocul produs de contactul cu solul lumii străine. O izbitură, o zguduitură, încă una! „Tantra” îşi legănă botul, apoi, în clipa în care i se opriră motoarele, rămase şi ea nemişcată. Erg Noor ridică mâna spre tabloul de comandă, aflat acum deasupra capului său, şi trase de maneta care deconecta suporţii. Astronava începu să-şi lase botul în jos, încet, prin smucituri scurte şi, în cele din urmă, îşi reluă poziţia orizontală. Descinderea fusese terminată. Ca totdeauna în asemenea împrejurări, organismul omenesc fusese supus unei zguduiri atât de puternice, încât toţi membrii echipajului, pe jumătate culcaţi în fotoliile lor, au avut nevoie de oarecare timp ca să-şi vină în fire.

Se simţeau striviţi de o greutate enormă. Abia dacă puteau să se ridice, ca după o boală grea. Cu toate acestea, neastâmpăratul biolog apucase să ia o probă a aerului.

— E respirabil! îi înştiinţa el pe ceilalţi. Voi face îndată analiza microscopică.

— Inutil! răspunse Erg Noor, desfăcând ambalajul fotoliului de coborâre. Nu putem în nici un caz părăsi nava fără scafandri. S-ar putea să existe aici bacterii şi virusuri extrem de primejdioase.

În cabina de ecluzare, lângă ieşire, fuseseră pregătiţi din vreme scafandri biologici şi „scheletele săltătoare”[55] care trebuiau trase peste scafandri.

După ce rătăciseră timp de şase ani prin genunile interastraie ocupanţii navei erau cu toţii nerăbdători să simtă odată sub picioare solul, fie el şi unul străin. Key Beer, Pur Hiss, Ingrid, doctorul Luma şi doi ingineri mecanici trebuiau să rămână în interiorul navei, de gardă la radio, la proiectoare şi aparate.

Niza se ţinea deoparte, cu casca în mână.

— Ai rămas pe gânduri, Niza? o întrebă şeful expediţiei, care verifica staţia de radio din casca lui. Să vizităm astronava!?

— Cred…, tanăra fată şovăi. Am impresia că este moartă, că se află aici de multă vreme. încă o catastrofă, încă o jertfă a neinduratului Cosmos. înţeleg, e ceva inevitabil, dar nu e totuşi mai puţin dureros… mai cu seamă, după cele întimplate pe Zirda, după „Algrab”…

— Poate că pieirea acestei astronave ne va salva viaţa, remarcă Pur Hiss, îndreptând o lunetă cu focarul scurt spre nava cufundată în întuneric.

Cei opt exploratori pătrunseră în camera de trecere şi se opriră în aşteptare.

— Introduceţi aer! comandă Erg Noor celor rămaşi în interiorul navei, despărţiţi acum de un perete de nepătruns.

Numai după ce presiunea din cameră ajunse la 10 atmosfere, fiind astfel superioară celeia din exterior, vinciurile hidraulice deschiseră uşa etanşă. Presiunea aerului îi aruncă pe oameni afară, fără să permită vreunui element dăunător din lumea cea străină să pătrundă în interiorul acestui fragment al Pământului. Uşa se închise la loc cu o viteză vertiginoasă. Raza proiectorului aşternu un drum puternic luminat, pe care exploratorii porniră şonticăind pe picioarele lor cu arcuri, abia târându-şi trupurile grele. La capătul căii luminoase se înălţa o navă enormă. Un kilometru şi jumătate de drum li s-a părut o distanţă extraordinar de lungă, atât din cauza nerăbdării lor, cât şi din pricina zdruncinăturilor puternice produse de salturile greoaie pe solul inegal, presărat cu pietre mărunte şi puternic încălzite de soarele cel negru.

Prin atmosfera densă, saturată de umiditate, stelele se zăreau ca nişte pete palide cu contururi nelămurite. În locul strălucitoarei splendori a Cosmosului, cerul de aici nu oferea decât schiţări de constelaţii, ale căror slabe, roşiatice luciri nu puteau înfrunta bezna de la suprafaţa planetei.

Pe tenebrele înconjurătoare, astronava se desprindea puternic reliefată. Stratul gros de borazon-zirconiu cu care îi eră acoperit blindajul. Se uzase pe alocuri: probabil că ea călătorise mult timp prin Cosmos.

Eon Tal scoase o exclamare care răsună în receptoarele tuturor radiourilor din căşti — Arătă cu mâna uşa larg deschisă, căscată ca o pată neagră, şi un lift mic lăsat în jos. Pe solul de lângă acest lift şi dedesubtul navei creşteau, fără doar şi poate, nişte plante. Lujerii lor groşi susţineau cam la un metru înălţime corole negre, frunze sau flori de formă parabolică şi zimţate pe margini. îngrămădirea aceea de roţi dinţate negre şi nemişcate avea un aspect sinistru dar şi mai mult te punea pe ginduri uşa larg deschisă şi mută. Plantele neatinse şi o uşă deschisă — aceasta însemna că oamenii n-au mai folosit de mult aceasta cala, nu mai apără mica lor lume terestră de asaltul lumii străine.

Erg Noor, Eon şi Niza pătrunseră în ascensor. Şeful expediţiei răsuci maneta de pornire. Mecanismul se puse în funcţiune cu un scrâşnet uşor Şi-i sui, docil, pe cei trei cercetători în camera de treccre, cu uşa larg deschisă. După ei se urcară şi ceilalti Erg Noor transmise „Tantrei” rugămintea să stingă proiectorul. Intr-o clipă, cei câţiva oameni se pierdură în abisul de beznă. Lumea soarelui de fier îi împresura acum de aproape, ca şi cum ar fi vrut să soarbă sâmburele acesta plăpând de viaţă pământească lipit de solul uriaşei şi noptatecii planete.

Aprinseră felinarele rotative fixate pe căşti, uşa interioară era închisă, dar nu încuiată, şi cedă lesne. Exploratorii pătrunseră în culoarul din mijloc, orien-tându-se uşor în întuneric. Construcţia astronavei se deosebea de a „Tantrei” doar prin detalii de puţină importanţă.

— A fost construită cu câtcva zeci de ani în urmă — spuse Erg Noor, apropiindu-se de Niza. Ea se întoarse. Prin silicolul[56] căştii, faţa pe jumătate luminată a şefului părea enigmatică: Nu-mi vine a crede, urmă el, dar dacă este…

— „Vela”! exclamă Niza, uitând de microfon, şi văzu că toată lumea se întoarse spre ea.

Grupul de recunoaştere pătrunse în încăperea principală a navei în bibiioteca-laborator, apoi In cabina centrală de comandă. Mişcându-se greoi în scheletul său săltător, clâtinându-se şi lovindu-se de pereţi, şeful expediţiei ajunse în faţa tabloului principal de distribuţie. Reţeaua de iluminat era conectată, dar n-avea curent. În întuneric străluceau doar indicatoarele şi semnele fosforescente. Erg Noor găsi maneta iluminatului de siguranţă şi deodată, spre uimirea tuturor, se răspândi o lumină slabă, care lor însă li se păru orbitoare. Probabil că se aprinse şi în apropierea ascensorului, deoarece în radiourile din căşti se auzi glasul lui Pur Hiss, care se interesă de mersul cercetărilor.

Răspunsul i l-a dat Bina Led, geologul. Şeful rămase nemişcat în pragul cabinei de comandă. Niza îl urmări cu privirea şi văzu sus, între ecranele din faţă, o inscripţie dublă — în limba terestră şi în codul Marelui Cerc: „Vela”. Ceva mai jos, sub o linie, urmau indicativele galactice ale Pământului şi coordonatele sistemului solar.

Astronava dispărută cu optzeci de ani în urmă era descoperită astfel pe o planetă din sistemul unei stele negre, necunoscut mai înainte şi socotit mult timp doar un nor obscur…

Cercetarea încăperilor n-a putut lămuri unde dispăruseră oamenii. Rezervoarele de oxigen nu fuseseră epuizate, rezervele de apă şi de alimente le-ar fi putut ajunge pentru câţiva ani. Şi totuşi nicăieri nu se vedea nici o urmă, nici o rămăşiţă a echipajului „Velei”.

Pe alocuri, pe culoare, în cabina de comandă şi în bibliotecă se vedeau pe pereţi ciudate pete negre. Pe podeaua bibliotecii era de asemenea o pată, pe care se formase o coajă groasă, ca şi cum sar fi uscat aici un lichid vărsat, In sala maşinilor, în faţa uşii deschise, ce ducea Ia ultimul compartiment, atirnau fire rupte, iar suporţii masivi ai dispozitivelor de răcire, făcuţi din bronz fosforos, erau mult îndoiţi. Intrucât în restul navei totul era în perfectă stare, aceste deteriorări, care necesitaseră o lovitură foarte puternică, rămâneau de neînţeles. Exploratorii căutară îndelung, dar nu reuşiră să găsească nimic care să le poată explica dispariţia şi incontestabila pieire a echipajului „Velei”.

Intre timp făcură o descoperire extrem de importantă: rezervele de anamezon şi de încărcături ionice planetare, găsite pe navă, asigurau „Tantrei” decolarea de pe planeta cea grea şi drumul până la Pământ.

Comunicarea, transmisă imediat „Tantrei”, împrăştie spaima ce cuprinsese echipajul de când astronava devenise prizoniera stelei de fier. Necesitatea unor lucrări îndelungate în vederea transmiterii unui mesaj pe Pământ era înlăturată. În schimb îi mai aştepta o muncă intensă, legată de transportul rezervoarelor de anamezon. Sarcina aceasta, complicată în orice condiţii, se transforma aici — pe o planetă cu o greutate aproape triplă faţă de aceea a Pământului — într-o problemă care cerea o mare inventivitate tehnică, un mare efort de gândire. Dar oamenii din epoca Marelui Cerc erau bucuroşi să rezolve asemenea probleme.

Dintr-un magnetofon aflat la postul de comandă, biologul scoase banda neterminată a jurnalului de bord. Erg Noor şi Eon Tal reuşiră să deschidă safe-ul ermetic închis, care conţinea documentele expediţiei. Trebuiau să transporte o povară foarte mare: o mulţime de benzi de filme fotomagnetice, jurnale, observaţii şi calcule astronomice. Dar oamenii de pe „Tantra” ei înşişi exploratori nu puteau părăsi descoperirea preţioasă.

Frânţi de oboseală, se întâlniră în biblioteca “Tantrei” cu tovarăşii lor, care ardeau de nerăbdare să afle amănunte. Aici în atmosfera familiară, aşezaţi la o masă comodă, puternic luminată, bezna lugubră a lumii din afară ca şi astronava moartă, păreau doar o închipuire, un coşmar. Rămăsese numai forţa de gravitaţie a acestei planete înspăimântătoare, o forţă permanentă care-i apăsa pe toţi în aşa măsură, încât orice mişcare le smulgea o strâmbătură de durere. Din lipsă de obişnuinţă, le era cât se poate de greu să-şi coordoneze mişcările cu acelea ale „scheletului” de oţel. Această nepotrivire le provoca zguduiri şi şocuri violente. Deşi nu făcuseră decât o scurtă incursiune, erau frânţi de oboseală. Bina Led suferise, pe cât se pare, o uşoară comoţie cerebrală; dar până şi ea, rezemată de masă, apăsându-şi tâmplele cu mâna, refuză să plece mai înainte de a fi ascultat cea din urmă bandă a jurnalului de bord. Niza se aştepta să afle lucruri cutremurătoare din înregistrarea aceasta, păstrată timp de opt decenii într-o navă moartă, pe suprafaţa înfiorătoarei planete, îşi închipuise glasuri răguşite cerând ajutor, ţipete de suferinţă, cuvinte tragice de adio. Tresări auzind din aparat un glas sonor şi rece. Pînă şi Erg Noor, acest mare specialist în materie de zboruri interastrale, nu cunoştea pe nimeni din echipajul „Velei”. Compus exclusiv din tineri, grupul pornise în expediţia-i temerară spre Vega fără a fi trimis Consiliului Astronautic obişnuitele clişee ale membrilor săi.

Clasul necunoscut expunea evenimentele petrecute la şapte luni după transmiterea celui din urmă mesaj către Pământ. Cu un sfert de veac înainte, pe când străbăteau centura de gheţuri cosmice de la hotarul sistemului Vega, „Vela” fusese avariată. Reuşiseră să repare spărtura produsă în partea dindărăt a navei şi să-şi urmeze drumul; accidentul deteriorase însă reglajul de înaltă precizie al câmpului de protecţie magnetică al motoarelor. După douăzeci de ani de luptă fură nevoiţi să le oprească. Timp de alţi cinci ani „Vela” a zburat în virtutea inerţiei, până când fireasca imprecizie a traiectoriei i-a deviat mersul. Atunci au trimis prima lor comunicare. Se pregăteau s-o trimită pe a doua, când astronava lor a nimerit în câmpul de gravitaţie al stelei de fier. Pe urmă a păţit acelaşi lucru ca şi „Tantra”, cu singura diferenţă că nemaiputând folosi motoarele principale după ce frână, „Vela” nu mai era în stare să-şi continuie zborul. Nu reuşi să devină satelit al planetei, întrucât şi motoarele planetare de acceleraţie îi fuseseră scoase din funcţiune ca şi cele cu anamezon. „Vela” izbuti să coboare cu bine pe un podiş aflat în apropierea unei mări. Echipajul s-a apucat să îndeplinească cele trei sarcini care se ridicau în faţa lui: să încerce să repare motoarele, să trimită un apel Pământului şi să studieze planeta necunoscută. N-au apucat însă nici să monteze turela de lansat rachete, când oamenii au început să dispară într-un chip misterios. Cei trimişi în căutarea lor nu se mai întorceau nici ei. Au sistat deci cercetările; nici pentru construirea turelei nu mai părăseau nava decât cu toţii împreună, iar în pauzele dintre orele de muncă îngrozitor de obositoare, din cauza marii forţe de gravitaţie, se odihneau îndelung în corabia lor astrală ermetic închisă. Grăbiţi sa lanseze racheta, nici n-au întreprins măcar studierea unei cosmonave străine aflată în apropiere de „Vela” şi — probabil — eşuată acolo de foarte mult timp…

„Discul acela!” îi trecu prin minte Nizei. Intâlni privirea lui Erg Noor, care, ghicindu-i gândul, dădu afirmativ din cap.

Din cei paisprezece membri ai echipajului de pe „Vela” mai rămăseseră în viaţă opt. Brusc, jurnalul de bord se întrerupse timp de trei zile, după care comunicările au fost reluate, de rândul acesta de o voce înaltă de femeie tânără:

„Astăzi, în ziua a douăsprezecea din luna a şaptea, anul trei sute douăzeci şi trei din Era Marelui Cerc, noi, toţi cei rămaşi în viaţă, am terminat pregătirea rachetei-emiţător. Mîine, la ora aceasta…”

Key Beer aruncă instinctiv o privire pe gradaţia în ore de pe panglica desfăşurată în faţa lor — era ora cinci dimineaţa după timpul „Velei” — cine ştie cât după cel al planetei…

„Vom lansa pe o traiectorie bine calculată… — glasul se frânse, apoi se auzi din nou, de rândul acesta mai asurzit, mai slab, ca şi cum femeia care vorbea şi-ar fi intors capul de la emiţător. Stabilesc contactul. Încă o dată…”

Aparatul tăcu, deşi panglica continua să se desfăşoare. Ascultătorii schimbau între ei priviri emoţionate.

— S-a întâmplat ceva! făcu Ingrid Ditra.

Din magnetofon se auziră cuvinte, precipitate, rostite de un glas înăbuşit: „Au scăpat doi… Laik n-a reuşit să sară până… Ascensorul… N-au putut să închidă uşa, numai a doua! Mecanicul Sah Kton s-a târât spre motoare… Vom lovi cu planetarele… Ei sunt… doar furie şi groază…”

Banda s-a mai desfăşurat un timp fără zgomot, apoi aceeaşi voce a urmat:

„Mi se pare că Kton n-a mai apucat… Ara rămas singură, dar ştiu ce să fac. Înainte de a începe”… glasul ei suna acum mai puternic şi mai convingător: „Fraţilor, dacă găsiţi „Vela” vă previn: să nu părăsiţi nava niciodată!

Femeia care vorbea a oftat adânc, apoi a mai spus, încet, parcă şi-ar fi vorbit singură: „Trebuie să aflu ce este cu Kton, când mă întorc, o să explic mai bine…”

Un zgomot uşor, apoi banda a continuat să se desfăşoare încă timp de douăzeci de minute până la terminarea bobinei. În zadar însă mai aşteptară continuarea: necunoscuta nu mai explică nimic, întrucât, de sigur, nu s-a mai întors…

Erg Noor opri aparatul şi se adresă tovarăşilor săi:

— Surorile şi fraţii noştri care au murit în aceste locuri vin să ne salveze! Nu simţiţi oare mâna omului puternic al Pământului? Am găsit pe nava lor anamezon, iar adineauri am fost avertizaţi de primejdia de moarte care ne paşte aici. Nu ştiu despre ce-i vorba, dar probabil este o viaţă străină de noi. Dacă ar fi fost la mijloc nişte forţe cosmice neînsufleţite, ele nu numai că ar fi ucis oamenii, dar ar fi deteriorat nava! O dată preveniţi, acum ar fi ruşinos dacă nu ne-am descurca. Datoria noastră este să ducem Pământului descoperirile făcute de „Vela” şi de noi, pentru ca strădaniile celor răpuşi în lunga lor luptă cu Cosmosul să nu fi fost zadarnice…

— Cum crezi că am putea să ne aprovizionăm cu carburant fără să părăsim nava? întrebă Key Beer.

— De ce fără a părăsi nava? Ştii doar că asta-i cu neputinţă şi că vom fi nevoiţi să ieşim şi să lucrăm afară. Sîntem, însă, preveniţi şi vom lua măsurile necesare…

— Bănuiesc — spuse biologul Eon Tal… Un baraj în jurul locului de muncă.

— Nu numai acolo, ci şi pe întregul parcurs dintre cele două nave! adăugă Pur Hiss.

— Desigur! Din moment ce nu ştim încă ce primejdie ne pândeşte, vom stabili un baraj dublu, cu radiaţii şi curent electric. Vom întinde fire, vom crea de-a lungul întregului drum un culoar de lumină. îndărătul „Velei” se află racheta abandonată, a cărei energie ne va ajunge pentru toată durata lucrărilor.

Capul Binei Led se lovi cu zgomot de masă. Infrângându-şi greutatea copleşitoare, medicul şi astronomul secund se traseră mai aproape de tovarăşa lor leşinată.

— Nu-i nimic! — spuse doctoriţa Luma Laswy. Are numai o uşoară comoţie şi este surmenată. Ajutaţi-mă s-o transport până la un pat.

Pînă şi operaţia aceasta, în aparenţă simplă, n-ar fi putut să fie executată destul de repede dacă mecanicul Taron n-ar fi avut ideea să se servească de un cărucior electric automat. Cu ajutorul lui fură transportaţi toţi cei opt cercetaşi; era timpul să se odihnească, altminteri surmenajul organismului neadaptat la condiţiile noi de viaţă s-ar fi transformat în boală. În aceste momente critice, fiecare membru al expediţiei era de neînlocuit.

Curând, două vehicule automate cuplate, folosite pentru transport şi diferite lucrări rutiere, începură să niveleze calea dintre cele două corăbii astrale. De o parte şi de alta a drumului fură întinse cabluri groase. Lîngă cosmonave se înâlţară mici turnuri de observaţie, înzestrate cu groase cupole din silicobor[57]; în ele stăteau observatori care din când în când trimiteau câte un fascicul de radiaţii dure, ucigătoare, din camerele de pulsaţie instalate acolo. În timpul lucrărilor, lumina puternică a reflectoarelor nu se stingea o clipă. Deschiseră trapa principală din carena „Velei”, demontară pereţii despărţitori şi pregătiră pentru a fi coborâte pe cărucioare electrice patru containere cu anamezon şi treizeci de cilindri cu încărcături ionice. Problema încărcării lor pe „Tantra” era cu mult mai complicată. Nu puteau deschide această astronavă în acelaşi fel, lăsând să pătrundă în ea viaţă străină, de sigur ucigătoare. De aceea au pregătit trapa şi, îndepărtând pereţii interiori au adus de pe,Vela” tuburile de rezervă cu aer lichefiat. Conform planului stabilit, din clipa deschiderii trapei şi până la terminarea încărcării containerelor, casa ascensorului urma să fie necontenit măturată de un puternic jet de aer comprimat. Pe lângă aceasta, nava trebuia să fie protejată de o radiaţie în cascadă.

Oamenii se obişnuiau treptat să muncească îmbrăcaţi în „scheletele” lor de oţel, după cum s-au mai învăţat şi cu forţa de gravitaţie aproape triplă: durerile intolerabile pe care le simţiseră în toate mădularele la început se mai atenuau.

Trecură câteva zile terestre. Misteriosul „nimeni” nu mai apărea. Temperatura aerului înconjurător începuse să scadă brusc. Se stârni un vânt uraganic, care se întarea cu fiecare oră. Erau urmările faptului că soarele cel negru era pe cale să apună; rotaţia planetei ducea pe emisfera „nocturnă” continentul pe care se aflau astronavele. Curenţii de convecţie[58], restituirea căldurii de către ocean şi grosul înveliş atmosferic frânau răcirea temperaturii; totuşi pe la mijlocul „nopţii” planetare, gerul deveni intens. Lucrările continuară cu ajutorul încălzitoarelor din scafandri. Reuşiseră tocmai să coboare de pe „Vela” şi să aducă până la „Tantra” primul container, când, fără de veste, în zori se stârni un nou uragan, cu mult mai puternic decât cel dinainte! Temperatura se urcă repede peste zero, palele dense de vânt cărau imense mase de precipitaţii, fulgere fără de număr brăzdau cerul, suflarea monstruoasă a vântului zguduia astronava. Oamenii îşi intensificară eforturile, căutând să fixeze containerul sub carena „Tantrei”. Urletele înfiorătoare ale uraganului sporeau mereu, pe podiş se învolburau vârtejuri primejdioase în formă de coloană, asemenea unor tornade[59] terestre. În fâşia de lumină crescu deodată o trombă uriaşă de zăpadă şi pulbere, cu creştetul în formă de pâlnie, izbindu-se de cerul greu, sumbru, mâncat de pecingine. Sub asaltul acelei trombe, firele de înaltă tensiune se rupseseră, iar la capetele lor răsucite scăpărau fulgerele albastre ale scurt-circuitelor; raza gălbuie a proiectorului de lângă „Vela” se stinse ca suflată de vânt.

Erg Noor dădu dispoziţii ca toată lumea să sisteze lucrările şi să se adăpostească în interiorul navei.

— Dar acolo a rămas observatorul! — strigă geologul Bina Led, indicând luminiţa abia vizibilă a turnului de silicobor.

— Ştiu. A rămas Niza. Mă duc şi eu îndată acolo — răspunse şeful expediţiei.

— Curentul e însă întrerupt, aşa că „necunoscutul” are acum câmp liber de acţiune, obiectă grav Bina.

— Dacă uraganul ne încurcă pe noi, fără doar şi poate că-l stânjeneşte în mişcări şi pe „necunoscut”. Sînt convins că nu există nici o primejdie atât timp cât furtuna e dezlănţuită.

Cît despre mine, cu greutatea pe care o am acum, nici vântul nu mă poate lua, dacă am să mă tarăsc lipit de sol. De altfel, de mult am poftă să surprind pe acel „necunoscut”.

— Îmi dai voie să te însoţesc? sări biologul.

— Bine, vino, dar numai dumneata, căci cred că te va interesa.

Cei doi oameni sau tarât mult timp de-a buşilea, agăţându-se de proeminenţele solului şi de crăpăturile din stâncă, căutând să nu nimerească tocmai In calea virtejurilor. Uraganul se căznea să-i smulgă, să-i răstoarne şi să-i rostogolească. Nu reuşi acest lucru decât o singură dată, dar atunci Erg Noor îl prinse pe Eon dus de-a dura, se trânti pe el şi se agăţă cu mâinile-i îmbrăcate în mănuşi cu gheare, de marginea unui pietroi.

Niza deschise trapa turnuleţului şi cei doi se strecurară pe rând prin ea. înăuntru era căldură şi linişte; turnuleţul fusese trainic construit şi bine întărit, deoarece prevăzuseră eventualitatea furtunilor.

Tînăra astronavigatoare cu părul de aramă era în acelaşi timp şi bucuroasă şi supărată de venirea tovarăşilor săi. Mărturisi cinstit că perspectiva de a rămânea singură o zi şi o noapte faţă în faţă cu taifunul pe o planetă străină nu-i surâdea de loc.

Erg Noor transmise pe „Tantra” că au ajuns cu bine, şi proiectorul navei se stinse. Acum, hăul de beznă nu mai era străpuns decât de luminiţa din interiorul turnuleţului. Solul era zguduit din temelii de ameninţătoarele trăsnete, trombe şi rafale ale furtunii. Niza stătea aşezată pe un scaun turnant, sprijinită cu spatele de un reostat[60]. Şeful expediţiei şi biologul se aşezară la picioarele ei, pe ieşitura circulară de la baza turnului. Voluminoşi în scafandrii lor, ocupau aproape tot locul disponibil.

— Propun să dormim, se auzi în căşti glasul lui Erg Noor. Pînă la răsăritul negru mai sunt cel puţin douăsprezece ore. Abia atunci uraganul se va potoli şi are să fie mai cald.

Ceilalţi doi încuviinţară. Striviţi de întreita lor greutate, ghemuiţi în scafandrii ale căror carcase rigide le comprimau trupul, oamenii dormeau în turnuleţul cel strimt, cutremurat de furtună. Căci mare este puterea de adaptare a organismului omenesc şi mari sunt forţele şi rezistenţa pe care le ascunde!

Din când în când, Niza se trezea, transmitea tovarăşului de serviciu de pe,Tantra” informaţii liniştitoare şi adormea din nou. Uraganul scăzuse simţitor, solul nu se mai zguduia ca mai înainte. Acum putea să apară acel „necunoscut”. Observatorii din turn luară PA — pilulele atenţiei, ca să-şi mai remonteze puţin sistemul nervos obosit.

— Enigma astronavei străine mă preocupă mereu, mărturisi Niza. Aş vrea să ştiu atât de mult cine erau „ei”, de unde veneau şi cum de au nimerit aici…

— Şi eu sunt curios, răspunse Erg Noor. încă de mult s-au transmis prin Marele Cerc relatări despre stele de fier şi despre planetele lor nişte adevărate capcane. În cele mai populate regiuni ale Galaxiei, unde zborurile interstelare au fost săvârşite de milenii, există planete care sunt adevărate cimitire de cosmonave. Cîte corăbii astrale, mai ales dintre acelea străvechi, n-au pierit fiind atrase de asemenea corpuri cereşti, câte istorii zguduitoare n-au circulat despre soarta lor! Toate acestea ţin astăzi aproape de domeniul legendei ţesută despre apriga cucerire a Cosmosului. S-ar putea să existe aici astronave şi mai vechi, deşi, în zona noastră puţin populată, chiar întâlnirea a trei nave ar constitui un eveniment cu totul excepţional. În vecinătatea Soarelui, însă, nu se cunoştea până acum existenţa unui asemenea astru. Acesta este cel dintâi.

— Intenţionezi să întreprinzi o cercetare a astronavei-disc? — întrebă Eon Tal.

— Negreşit! Un savant nu şi-ar putea ierta pierderea unui asemenea prilej. Astronavele discoidale nu sunt cunoscute în regiunile populate, vecine cu noi. Aşadar aceasta trebuie să fi venit de departe, trebuie să fi rătăcit poate prin Galaxie câteva mii de ani după pieirea echipajului ei sau după ce suferise o avarie ce n-a putut fi reparată. Poate că multe dintre transmisiunile Marelui Cerc vor fi mai pe înţelesul nostru după primirea materialelor pe care le vom găsi pe această corabie siderală. De fapt, nu este un simplu disc, ci o spirală discoidală, căci pe suprafaţa ei nervurile sunt foarte proeminente. îndată ce vom fi terminat cu transporturile de pe „Vela”, ne vom ocupa de astronava străină. Deocamdată, însă, nu putem detaşa în acest scop nici un om.

— Dar am studiat „Vela” doar în câteva ceasuri…

— Am examinat discul prin stereo telescop. Este închis şi nicăieri nu se vede vreun orificiu. Nu-i lucru uşor să pătrunzi în interiorul unei nave cosmice, apărată împotriva unor forţe cu mult mai puternice decât toate stihiile Pământului. încearcă numai să te introduci în „Tantra” închisă, să-i străpungi blindajul de metal cu structura cristalină modificată sau învelişul ei de borazon! E o sarcină mai grea decât asedierea unei cetăţi. Dar această întreprindere extrem de dificila se complică atunci când e vorba de o navă cu desăvârşire străină şi construită pe principii cu totul necunoscute. Desigur însă că vom încerca să-i dezlegăm enigma…

— Dar când vom studia cele găsite pe „Vela”? — întrebă Niza. Cred că trebuie să conţină informaţii extrem de interesante despre minunatele lumi pomenite în mesaj.

Prin telefon se auzi râsul blând al lui Erg Noor: — Eu, care din copilărie visez Vega, slnt mai nerăbdător decât toţi. Vom avea însă timp destul pe drumul întoarcerii. Mai întâi trebuie să scăpăm din aceste tenebre, din acest iad, cum se spunea pe vremuri. Astronauţii „Velei” n-au mai descins în alte părţi, altminteri am fi găsit în colecţiile navei o mulţime de obiecte de pe acele planete. Iţi aminteşti: deşi am căutat cu grijă, n-am găsit decât măsurători, înregistrări şi filme, probe de aere şi baloane cu pulbere explozivă…

Erg Noor tăcu şi ascultă atent. Nici microfoanele sensibile nu mai prindeau zgomotul viatului: furtuna

Încetase, dar de afara, prin sol, se auzea un foşnet ciudat.

Şeful expedifiei făcu un semn cu mîna, şi Niza, inţelegându-l fără cuvinte, stinse lumina. În turnul încălzit de radiaţiile infraroşii, întunericul părea să aibă densitatea unui lichid negru, ca şi cum această întocmire ieşită din mâinile omului ar fi fost aşezată pe fundul unui ocean. Prin cupola străvezie de silicobor, se văzură aprinzându-se luminiţe cafenii. Se aprindeau, formând o clipă câte o steluţă mică cu razele de un roşu închis sau verde, se stingeau, apoi apăreau din nou. Steluţele se înşirau în lanţuri, care se îndoiau, se răsuceau în inele şi opturi, alunecau fără zgomot pe suprafaţa clopotului, netedă şi dură ca diamantul. Oamenii din turn simţiră înţepături ciudate în ochi şi o durere acută, care-i fulgeră de-a lungul nervilor principali ai trupului, de parcă razele scurte ale steluţelor cafenii s-ar fi înfipt ca nişte ace în centrii lor nervoşi.

— Niza — spuse în şoaptă Erg Noor, mută regulatorul la maximum de incandescenţă apoi aprinde lumina diutr-o dată.

Turnul fu intens luminat de o fulgerare albastră. Oamenii orbiţi nu văzură nimic sau, mai bine zis, aproape nimic. Niza şi Eon apucară să observe — sau poate că li s-a părut numai că întunericul din partea dreaptă a turnului nu dispăruse dintr-o dată, ci mai zăbovise o clipă, ca un fel de cheag lăţit, cu numeroase tentacule. Dar totul nu durase decât o clipă. Acel ceva pe care au crezut că-l văd îşi adună cu o iuţeală vertiginoasă tentaculele şi sări înapoi, o dată cu peretele de întuneric, alungat de lumină. Erg Noor nu văzu nimic, dar n-avea motiv să nu se încreadă în reflexele rapide ale tinerilor săi prieteni.

Niza emise o presupunere:

— Să fi fost un miraj? Cheaguri de întuneric condensate în jurul unor acumulări de energie, ceva analog fulgerelor noastre sferoidale? şi nicidecum nişte forme de viaţă? Din moment ce aici totul este negru, fulgerele s-ar putea să fie şi ele la fel…

— Ipoteza dumitale este poetică, dar nu cred să fie justă — obiectă Erg Noor. În primul rtnd, acel „ceva” necunoscut ne-a atacat, umbla după carnea noastră vie. E foarte probabil că echipajul „Velei” a fost nimicit de această făptură ori de altele asemenea ei. Iar dacă avem de-a face cu o fiinţă organizată şi stabilă, care poate să se mişte după voie, să acumuleze şi să degaje energie, atunci, desigur, nu poate fi vorba de miraj. Trebuie să fie un produs al materiei vii, care încearcă să ne devoreze!

Biologul se arătă de acord cu argumentele şefului:

— Această planetă ni se pare întunecată deoarece ochii noştri sunt insensibili la razele infraroşii din zona termică a spectrului. În schimb, cred, celelalte raze, cele galbene şi albastre, au o acţiune foarte puternică asupra vieţuitoarelor de aici. într-adevăr, trebuie să reacţioneze cu o iuţeală atât de vertiginoasă, încât tovarăşii dispăruţi de pe „Vela” n-au putut observa nimic atunci când luminau locul din care se producea atacul… Iar atunci când observau, era prea târziu, şi muribunzii nu mai puteau povesti nimic…

— Vom repeta îndată experienţa, oricât de neplăcută ne-ar fi apropierea acestei fiinţe.

Niza stinse lumina, şi cei trei observatori rămaseră din nou în bezna adâncă, aşteptând venirea acelei făpturi a tenebrelor.

— Cu ce-o fi înarmat? De ce apropierea Iui se simte prin clopot şi prin scafandru? — se întreba biologul. O fi vreo formă specială de energie?

— Există foarte puţine forme ale energiei, şi, în orice caz, aceasta trebuie să fie una electromagnetică. Dar, desigur, există o mulţime de aspecte sub care se manifestă această energie. Fiinţa de aici are o armă care impresionează sistemul nostru nervos. Vă puteţi închipui ce trebuie să însemne pentru un corp neapărat contactul cu un asemenea tentacul.

Erg Noor tăcu înfiorat, iar Niza Krit se cutremura toată zărind şiragurile de luminiţe cafenii care se apropiau repede de ei, din trei părţi.

— Fiinţa asta nu-i singură — spuse încet Eon, cred că n-ar trebui să le lăsăm să se atingă de cupola turelei.

— Ai dreptate. Să ne întoarcem toţi cu spatele la lumină şi să ne uităm numai în direcţia aleasă de fiecare. Niza, aprinde!

De rândul acesta, fiecare dintre cei trei exploratori reuşiră să prindă câte un amănunt precis şi astfel să-şi formeze o imagine generală despre aceste vieţuitoare care semănau cu nişte gigantice meduze turtite; pluteau la o mică înălţime deasupra solului, pe care-l măturau cu nişte franjuri dese şi mişcătoare. Unele tentacule erau mai scurte în comparaţie cu dimensiunile monstrului, atingând cel mult un metru lungime. În colţurile ascuţite ale trupului romboidal şerpuiau câte două membre mult mai lungi. La rădăcina lor, biologul observă mari băşici fosforescente, care păreau că împrăştie de-a lungul întregului braţ sclipiri stelare.

— Observatori, de ce aprindeţi şi stingeţi lumina? se auzi deodată în căşti glasul limpede al Ingridei. Aveţi nevoie de ajutor? Furtuna s-a terminat şi acum începem lucrul. Venim îndată la voi.

— În nici un caz! — o întrerupse sever şeful. Ne ameninţă o mare primejdie. Chemaţi-i pe toţi!

Erg Noor comunică celorlalţi observaţiile făcute din turn. După un scurt sfat, astronauţii hotărâră să scoată pe un cărucior partea mobilă a unuia dintre motoarele planetare. Şuvoaiele de foc lungi de câte trei sute de metri porniră să măture câmpia pietroasă, înlăturând toate cele văzute şi nevăzute din calea lor. În mai puţin de o jumătate de oră, oamenii putură să întindă netulburat cablurile rupte. Sistemul de apărare era restabilit. Era evident că încărcarea anamezonului trebuia efectuată mai înainte de a se începe noaptea planetară. Reuşiră să facă acest lucru cu preţul unor sforţări supraomeneşti. Istoviţi de această inuucă, închiseră toate trapele şi se adăpostiră Îndărătul blindajului de nestrăpuns al astronavei. Prin microfoane le parveneau din afară urletele uraganului; dar tocmai din cauza aceasta, lumea lor mica, luminată puternic şi inaccesibilă forţelor întunericului, părea şi mai confortabilă.

Ingrid şi Luina lărgiră ecranul stereoscopic. Filmul fusese bine ales. În bibliotecă, la picioarele spectatorilor adunaţi acolo, clipociră strălucitoarele unde azurii ale Oceanului Indian. În faţa lor, se desfăşurau Jocurile lui Poseidon, întreceri mondiale la toate probele sporturilor nautice. În epoca Marelui Cerc, marea le era dragă si accesibilă tuturora, nu ca pe vremuri, când nu puteau profita de ea decât unele popoare, din ţările de pe litoral. Sărituri, înot, plonjoane de pe platforme cu motor VI plute eoliene. Mii de trupuri tinere, frumoase, bronzate. Cîntece voioase, chiote şi muzica solemnă a întrecerilor finale…

Niza se aplecă spre biologul aşezat alături de ea: dus pe gânduri, el se şi vedea transportat în depărtări, pe scumpa lor planetă natală, cu natura ei îmblânzită de oameni.

— Ai luat vreodată parte la asemenea întreceri, Eon?

Biologul se uită la ea, de parcă n-ar fi priceput întrebarea.

— Întreceri? Nu, niciodată. Mă gândeam la ceva şi nu te-am înţeles imediat.

— Te gândeai, probabil, la asta, nu-i aşa? şi tânăra fată arătă ecranul. Cît de îucântătoare pare lumea noastră, mai ales după bezna, furtuna şi meduzele electrice de-aici!

— Da! De aceea şi doresc să pun mâna pe o asemenea jivină. Şi tocmai îmi băteam capul să rezolv această problemă.

Niza Krit se întoarse cu spatele la biolog, care râdea mulţumit, şi întâlni privirea zâmbitoare a lui Erg Noor.

— Şi dumneata tot la asta te gândeai, cum să capturăm oroarea aceasta neagră? — întrebă ea ironic.

— Nu, mă gândeam la posibilitatea de studiere a discului-navă.

Licăririle şirete din ochii şefului aproape că o supărară pe Niza.

— Înţeleg acum de ce în vechime barbarii se îndeletniceau cu războaiele! Credeam că e numai un fel de a se grozăvi al sexului tare, cum era el numit în societatea rău organizată…

— Nu pot spune că ai întru totul dreptate, deşi în parte ai priceput vechea noastră psihologie. Eu însă am părerile mele: cu cât mai admirabilă este planeta noastră natală, cu atât mai mult doresc să-mi pun viaţa în slujba ei. Să plantez grădini, să scot din pământ metale, să produc energie, hrană, să creez muzică, aşa încât să pot lăsa în urmă-mi ceva aevea, făurit de mâinile mele, de mintea mea. Eu unul nu cunosc decât Cosmosul, arta astronavigaţiei şi doar pe calea aceasta pot servi draga-mi omenire. Dar scopul nu-l reprezintă însuşi zborul, ci îmbogăţirea ştiinţei, descoperirea unor lumi noi pe care o dată şi o dată le vom preschimba în planete tot atât de minunate ca şi Pământul nostru. Dar dumneata, Niza, de dragul cărui ideal munceşti? De ce şi pe dumneata te atrage atât de mult misterul astronavei-disc? Crezi că este o simplă curiozitate?

Printr-o sforţare a voinţei, tânăra fată învinse greutatea mâinilor ei obosite şi le întinse şefului. Acesta le luă în mâinile lui mari şi le mângâie cu drag. Obrajii Nizei se îmbujorară, trupu-i obosit se simţi plin de forţe noi. Ca şi atunci, înainte de coborârea lor primejdioasă, îşi lipi obrazul de niîna lui Erg Noor, iertându-i şi lui, şi biologului aparenta lor trădare faţă de Pământ. Şi, ca să le dovedească pe deplin amândurora că este alături de ei, le propuse să pună în aplicare o idee ce-i venise în minte: să adapteze la unul dintre rezervoarele lor de apă un capac cu închidere automată, iar înăuntru să vâre o nadă, o bucată de carne crudă, trufanda care reprezenta hrana conservată a astronauţilor. Cînd făptura neagră va pătrunde înăuntru şi va fi închisă în rezervor, acesta să fie umplut prin robinete pregătite dinainte, cu un gaz terestru inert, iar apoi marginile capacului să fie sudate.

Eon era entuziasmat de inventivitatea „fetişcanei cu parul roşu”.

Cît despre Erg Noor, acesta era absorbit de problema punerii la punct a robotului antropoform şi de pregătirea unor puternice foarfeci electrohidraulice, pentru străpungerea spiralodiscului venit de pe cine ştie re astru îndepărtat.

Astronauţii se mai obişnuiseră cu întunericul înconjurător. Furtunile se potoliseră, locul gerului îl luase caIdura: venise „ziua”, care dura cât nouă zile pâmânteşti. Mai aveau de lucru pentru patru zile terestre, ca sa desăvârşească transportarea pe „Tantra” a încărcăturilor ionice, a proviziilor şi a instrumentelor atât de preţioase. Pe lângă aceasta, Erg Noor socoti necesar sa ia şi oarecare obiecte personale care aparţinuseră membrilor echipajului dispărut, spre a le aduce, după o riguroasă dezinfectare — familiilor celor defuncţi. În Era Marelui Cerc, oamenii nu obişnuiau să se încarce eu prea multe lucruri, astfel încât transferarea lor pe Tantra” n-a prezentat greutăţi. În cea de-a cincea zi, curentul a fost întrerupt, şi biologul, împreună cu doi voluntari, Key Beer şi Ingrid, a închis în turnul de observaţie de lângă „Vela”. Fiinţele cele negre au apărut aproape îndată. Biologul îşi aranjase un ecran infraroşu şi putea urmări acum mişcările „meduzelor” ucigătoare. Iată că una dintre ele se apropie de rezervorul-capcană, îşi strânse tentaculele şi, facandu-se ghem, începu să se strecoare înăuntru. Deodată, lângă orificiul deschis al rezervorului, apăru încă un romb negru. Cel care venise primul şi-a desfăcut tentaculele: luminiţele în formă de stea începură să se prindă şi să se stingă cu o viteză uimitoare, transformindu-se în vibratoare dungi de lumină purpurie, care, pe ecranul pentru raze invizibile, se arătau ca nişte fulgere verzi. Primul monstru se dădu la o parte; al doilea se strânse într-o clipă şi căzu pe fundul rezervorului. Biologul întinse mâna spre buton, dar Key Beer îl reţinu. Acum, în rezervor se aflau două meduze înspăimântăloare. Era de mirare cum de reuşiseră să-şi reducă într-atât volumul lor aparent. O apăsare pe buton, şi capacul se închise. îndată cinci sau şase monştri negri se lipiră jur împrejur pe recipientul cel mare, îmbrăcat în exterior cu zirconiu. Biologul aprinse lumina şi transmise „Tantrei” rugămintea să fie conectat dispozitivul de apărare. Ca de obicei, arătările cele negre se topiră într-o clipă; două dintre ele rămaseră însă prizoniere sub capacul ermetic închis al rezervorului.

Biologul se apropie de rezervor şi puse mâna pe capac. Simţi îndată o durere atât de sfâşietoarc, încât scoase un ţipăt. Braţul stâng îi a Urna inert, paralizat.

Mecanicul Taron îmbrăcă un scafandru de protecţie rezistent Ia temperaturi înalte, pentru a putea curăţa rezervorul cu un curent de azot terestru pur şi a suda capacul. Tot prin sudură fură închise robinetele; recipientul fu acoperit cu un blindaj şi transportat în camera colecţiilor. Victoria îi costase scump: braţul biologului rămăsese paralizat cu toate sforţările medicului. Eon Tal suferea cumplit, dar nici ghind să renunţe la ideea de a participa la expediţia spre discul-spirală. Erg Noor, care înţelegea foarte bine curiozitatea lui ştiinţifică într-adevăr mistuitoare, nu s-a îndurat să-l lase pe „Tantra”.

Spiralodiscul — oaspe venit din lumi îndepărtate — se afla la o distanţă cu mult mai mare de,Vela” decât crezuseră la început. În lumina reflectoarelor — difuză în depărtare nu putuseră iniţial să-i aprecieze bine dimensiunile. Eră o construcţie cu adevărat colosală, având un diametru aproximativ de 350 de metri. Ca să întindă până la el sistemul de protecţie, au fost nevoiţi să demonteze de pe „Vela” cablurile. Astronava misterioasă se înălţa deasupra oamenilor ca un zid aproape vertical, care se pierdea departe, în apele întunecate ale cerului.Nori ca de smoală învăluiau marginea superioară a discului uriaş. întreaga lui suprafaţă era acoperită cu o masă de un verde de malachit şi care — după cum arătau adâncile crăpături ce-l brăzdau — atingea aproape un metru grosime. Sub stratul acesta se zărea strălucind un metal de un albastru viu. Partea discului întoarsă spre „Vela” era prevăzută cu o creastă în formă de val, răsucită în spirală, având cincisprezece metri în diametru şi aproape zece metri în înălţime. Cealaltă parte, cufundată în beznă, părea să fie mai bombată, constituind o calotă sferică lipită de discul gros de douăzeci de metri. Şi aici se vedea şerpuind un val înalt de parcă la suprafaţa navei ar fi ieşit o parte a unei ţevi în spirală.

Discul acela colosal se înfundase adânc cu o margine în sol. La poalele zidului metalic vertical, oamenii văzură stânca topită, care cursese înlături ca o smoală groasă.

Exploratorii pierdură mai multe ore căutând o trapă sau vreun orificiu oarecare. Intrarea era însă camuflată sub stratul de malachit ori de metal oxidat, sau, poate, fusese închisă cu atâta măiestrie, încât nu se putea desluşi nici cel mai mic indiciu al existenţei sale. Nu găsiră nici găuri de-ale aparatelor optice, nici robinete ale sistemului de purjare. Stânca de metal părea turnată dintr-o bucată. Erg Noor, care prevăzuse acest lucru, hotărâ să pătrundă înăuntrul navei cu ajutorul dispozitivului de tăiere electrohidraulic, care biruia orice blindaj al astronavelor terestre. După o scurtă consfătuire, căzură cu toţii de acord să deschidă creasta spiralei. Acolo trebuia negreşit să se afle un gol oarecare, fie o conductă, fie o comunicaţie circulară, prin care puteau ajunge până la încăperile dinăuntru fără riscul de a da peste o serie de despărţituri.

O studiere temeinică a spiralodiscului necesita o expediţie specială. Mai înainte însă ca aceasta să pornească spre o planetă atât de primejdioasă, trebuia să se demonstreze că în interiorul navei s-au păstrat neatinse aparatele şi materialele, ca şi obiectele de uz curent ale celor care străbătuseră depărtări atât de fantastice, încât, pe lângă ele, traiectoriile astronavelor terestre păreau doar timide excursii.

De partea cealaltă, spirala ajungea până la sol. Deplasară până acolo un proiector şi traseră fire de înaltă tensiune. Lumina albăstruie reflectată de disc se răspândi ca o pâclă peste câmpie, ajungând până la nişte obiecte întunecoase şi foarte înalte, cu contururi nedefinite, probabil stânci, printre care se căscau porţile largi ale unui întuneric fără fund. Nici reflexele ceţoaselor pete stelare, nici razele proiectorului nu permiteau să ghiceşti, dincolo de aceste porţi negre, existenţa unui sol. Probabil că tocmai acolo se afla coborâşul spre câmpia cea joasă pe care o întrezăriseră în răstimpul descinderii.

Căruciorul automat se apropie cu un uruit surd şi descarcă singurul robot universal de care dispunea „Tantra”. Fără să-i pese de întreita-i greutate, acesta se îndreptă în grabă spre disc şi se opri în fa fa lui; părea o namilă cu picioarele scurte, cu trunchiul prelung, şi capul enorm, înclinat ameninţător înainte.

Ascultând de comenzile lui Erg Noor, robotul luă cu cele patru braţe ale sale masivul dispozitiv de tăiere şi rămase în aşteptare, înfipt pe picioarele-i crăcănate, gata să treacă la execuţia primejdioasei acţiuni.

— Robotul va fi condus doar de Key Beer şi de mine, spuse la telefon şeful expediţiei. Scafandrii noştri sunt mai bine protejaţi. Ceilalţi, care au scafandrii biologici, să se îndepărteze…

Deodată, şeful se opri. Prin conştiinţa lui trecu fulgerător ceva ce-i stârni în inimă o teamă de neînţeles: simţi că i se taie picioarele. În locul nobilei lui voinţe umane, fără de veste apăru supunerea oarbă a unui animal sleit de puteri. Scăldat în sudoare, Erg Noor înainta fără să vrea spre poarta cea neagră. Strigătul Nizei, râsunînd în telefonul său, îl dezmetici pentru o clipă.

Se opri în loc, dar puterea întunecată care-i stăpinea psihicul îl mână din nou înainte.

Aflaţi la marginea cercului de lumină, Key Beer şi Eon Tal porniră împreună cu şeful expediţiei, oprindu-se ca şi el în drum şi luptind din greu împotriva lor înşişi. Acolo, la poarta întunericului, învăluită de neguri, se stârni o mişcare, o formă de neconceput pentru mintea omenească şi cu atât mai înspăimântătoare. De rândul acesta, nu mai era cunoscuta făptură cu chip de meduză; in penumbra cenuşie se mişca o cruce neagră, cu bratele largi şi o umflătură eliptică în centru. Pe trei extremităţi ale crucii se vedeau lentile care străluceau în lumina proiectorului, estompată de ceaţă. Baza crucii se pierdea în bezna unei văgăuni.

Erg Noor, care mergea mai repede decât ceilalţi, ajunse cam la o sută de paşi de obiectul acesta neînţeles, şi căzu. Chiar mai înainte ca oamenii încremeniţi de spaimă să-şi fi putut da seama că în joc este însăşi viaţa şefului lor, crucea neagră se înălţă deasupra cablurilor electrice. Se aplecă înainte ca un lujer de plantă, cu intenţia vădită să-şi ajungă victima peste câmpul de protecţie.

Cu un efort suprem, Niza Krit sări spre robot şi întoarse manetele de comandă pe care acesta le avea la ceafă. Automatul ridică dispozitivul de tăiere încet şi parcă nesigur. Văzând cu deznădejde că nu poate conduce cum trebuie acest mecanism complex, Niza se repezi înainte pentru a-l acoperi cu trupul său pe Erg Noor. Din cele trei extremităţi ale crucii ţâşniră fulgere şerpuitoare. Tînăra fată căzu peste Erg Noor cu braţele aruncate înlături. Din fericire, robotul apucase să întoarcă dispozitivul de tăiere drept spre centrul crucii celei negre. Aceasta se îndoi convulsiv, ca şi cum ar fi căzut pe spate, şi dispăru în bezna de nepătruns dintre stânci. Erg Noor şi cei doi tovarăşi ai lui îşi veniră îndată în fire, ridicînd-o pe Niza; se retraseră dincolo de marginea discului-spirală. Însoţitorii lor, care se dezmeticiră între timp, împingeau spre ei un tun improvizat dintr-un motor planetar. Cu o ferocitate pe care nu şi-o cunoscuse până acum, Erg Noor îndreptă şuvoiul distrugător al radiaţiilor spre stâncile care formau poarta Întunericului şi mătură câmpia cu cea mai mare grijă, căutând să nu scape nici un metru pătrat al solului. Eon Tal, îngenuncheat în faţa Nizei, îi vorbea încet, prin telefon, căutând să-i distingă faţa, prin silicolul căştii. Tînăra fată ţinea ochii închişi şi nu se mişca de loc. Nici prin telefon, nici prin scafandru, biologul nu reuşi să prindă vreo urmă de respiraţie.

— Monstrul a omorât-o pe Niza! — strigă cu durere Eon Tal zărindu-l pe Erg Noor care se apropia. Prin viziera îngustă a căştii nu putea vedea ochii şefului.

— Transportaţi-o imediat pe „Tantra”, în îngrijirea Lumei! porunci el, şi glasul îi suna acum mai metalic decât oricînd. Ajută-i şi dumneata să elucideze natura afecţiunii. Rămânem aici şase inşi pentru desăvârşirea cercetărilor. Geologul să meargă cu voi şi să adune toate mostrele de roci întâlnite pe drum. Nu putem zăbovi mai mult pe această planetă. Pentru cercetări am avea nevoie de tancuri cu o protecţie superioară; fără ele, primejduim echipajul în mod inutil. Luaţi al treilea cărucior şi grăbiţi-vă!

Erg Noor se întoarse şi, fără să mai arunce vreo privire îndărăt, se îndreptă spre astronava-disc. „Tunul” fu împins înainte. Inginerul mecanic, care se postă lângă el, aruncă şuvoiul de foc din zece în zece minute, măturând tot semicercul până la marginea discului. Robotul trase dispozitivul de tăiere lângă creasta celei de a doua volute exterioare a spiralei, care îi ajungea la înălţimea pieptului.

Un vuiet puternic străbătu chiar şi prin grosimea scafandrilor de înaltă protecţie. Pe porţiunea pe care o aleseseră pe stratul de malachit, începură să şerpuiască crăpături mărunte. Bucăţi din această masă dură zburau înlături, lovindu-se cu zgomot de trupul metalic al automatului. Deplasându-se lateral, dispozitivul de tăiere desprinse din stratul protector o lespede întreagă si descoperi o suprafaţă grunjoasă de un albastru plăcut chiar şi In lumina proiectorului. După ce robotul decapă[61] un pătrat destul de larg pentru trecerea unui scafandrier, Key îl făcu să practice în metalul albastru o tăietură profundă care totuşi nu străpunse întreaga lui grosime. Automatul trase o a doua linie, perpendiculară pe cea dintâi, şi începu să mişte tăişul înainte şi înapoi, mărind tensiunea. Crestătura se adinci cu mai bine de un metru. Cînd şi cea de a treia latură a pătratului fusese trasată, tăieturile începură să se caşte, lărgindu-se înspre afară.

— Atenţiune! înapoi, jos! strigă prin microfon Erg Noor, deconectând robotul şi trăgându-se îndărăt.

O bucată groasă de metal se răsfrlnse deodată ca tinicheaua unei cutii de conserve: din orificiul deschis tîşni pe o tangentă la spirală o flacără orbitoare, irizată. Această deviere a văpăii, ca şi topirea metalului albastru, care reînchise într-o clipă gura, Ii salvă pe exploratori. Din puternicul robot nu mai rămăsese decât o masă informă, din care ieşeau jalnic două picioare scurte. Erg Noor şi Key Beer scăpaseră numai datorită scafandrilor lor. Explozia îi aruncă departe de astronava aceea ciudată, îi împrăştie pe ceilalţi, răsturnă,tunul” şi rupse cablurile de înaltă tensiune.

Venindu-şi în fire după şocul suferit, Inţeleseseră cu toţii că au rămas fără apărare. Din fericire, se aflau în câmpul luminat de proiector. Nimeni nu era rănit. Erg Noor hotărâ totuşi că le ajunge. Părăsind instrumentele, cablurile şi proiectorul devenite inutile, cercetătorii se urcară pe căruciorul care nu suferise deteriorări şi se retraseră în grabă spre „Tantra”.

Fericitul concurs de împrejurări carc-l scăpase în clipa deschiderii imprudente a astronavei străine nu fusese nicidecum determinat de spiritul de prevedere al şefului. O a doua încercare s-ar fi putut solda cu rezultate mult mai tragice… iar Niza, astronavigatoarea lui dragă, ce-o fi cu ea?… Erg Noor trăgea nădejd scafandrul ei mai atenuase puţin puterea ucigăto crucii negre. La urma urmei, nici biologul nu fusese omorât de atingerea monstruoasei meduze. Dar putea ca ei, departe de perfecţionatele institute medicale de Pământ, să combată acţiunea unei arme necunoscute.

În camera de trecere, Key Beer se apropie de şeful expediţiei, arătându-i partea din spate a umărului stâng. Erg Noor se întoarse spre oglinzile — mobil indispensabil al cabinelor intermediare — ce serve unui control atent la întoarcerea de pe o planetă străin O pojghiţă subţire de pe umărarul făcut din zirconiu titanic se desfăcuse; din ruptură se vedea un fragme de metal azuriu, care pătrunsese dublura izolatoare făra a fi străpuns stratul interior al scafandrului. Abia reuşiră să scoată schija aceasta. Cu preţul atâtor primejdii şi de fapt cu totul întâmplător, puteau acum să aducă pe Pământ o mostră din enigmaticul metal al spiralodiscului. În sfârşit, eliberat de scafandru, Erg Noor reuşi să intre sau mai bine zis să se târască sulb apăsarea îngrozitoare a teribilei planete, înăuntrul navei lui.

Membrii expediţiei îl aşteptau cu o mare nerăbdare. Prin stereovizofoanele lor, urmăriseră desfăşurarea catastrofei, aşa încât nu mai aveau nevoie să pună întrebări.