Capitolul II. EPSILON TUCAN

Se auzi un clinchet uşor, ca de sticlă, şi pe tablou se aprinseră luminiţe portocalii şi albastre. Pe peretele transparent începură a juca reflexe multicolore. Dar Veter, directorul staţiunilor exterioare ale Marelui Cerc, urmări mai departe lumina Căii Spirale. Arcul ei uriaş se boltea în înălţime, desenând în geana mării o dungă gălbuie mată. Fără să-şi ia ochii de la ea, Dar Veter întinse mâna şi mută maneta pe punctul R: raţionamentul nu era încă terminat. Astăzi, în viaţa acestui om se producea o marc schimbare. Dimineaţa, din zona locuită a emisferei australe sosise succesorul său, Mwen Mas, ales de Consiliul Astronautic. împreună cu Mas, avea să facă ultima-i transmisiune pe Cerc, iar apoi… tocmai acest „apoi” nu fusese încă lămurit. Timp de şase ani executase munca lui, care cerea o nemaipomenită încordare şi pentru care se alegeau oameni excepţional de înzestraţi, posedând o memorie remarcabilă şi cunoştinţe vaste, enciclopedice. Cînd însă, cu o frecvenţă ameninţătoare, au început să se repete accesele de indiferenţă totală faţă de viaţă — una dintre cele mai grele boli omeneşti — Evda Nal, o celebră psihiatră, l-a supus unui examen amănunţit. Vechiul remediu care dăduse până atunci rezultate atât de bune — tratamentul prin acorduri triste, în „camera visurilor albastre”, străbătută de unde calmante — nu i-a fost de nici un folos. Nu-i mai rămânea decât să schimbe felul de actitilato şi să se trateze prin muncă fizică, într-un loc unde muşchii să-i fie puşi la contribuţie, zi de zi şi oră do oră. Buna lui prietenă, Veda Kong, specialistă în istoric antică, îi propusese în ajun să lucreze la săpăturile ci. La aceste şantiere de săpături arheologice maşinile nu puteau efectua în întregime munca: etapa finală cerea braţe omeneşti. Nu duceau lipsă de voluntari, dar Veda îi promisese o călătorie îndelungată prin virogi care uneau stepele antice, unde urma să trăiască nemijlocit în sinul naturii…

Veda Kong… Veda însă iubea pe Erg Noor, membru iu Consiliul Astronautic, şeful celei de-a 37-a expediţii astrale. Erg Noor trebuia să fi dat un semn de viaţă încă de pe planeta Zirda.

Dar dacă nu s-a primit nici o comunicare (iar calculele tuturor zborurilor siderale sunt excepţional de exacte), nu se cădea să se gândească la posibilitatea de a cuceri dragostea Vedei! Vectorul[37] prieteniei — iată ce-l putea lega de ea, în cazul cel mai bun. Şi totuşi, era hotărit să meargă să lucreze în echipa ei.

Dar Veter trase o manetă, apăsă un buton şi camera fu inundată de lumină. O fereastră de cristal, ce alcătuia peretele, dezvăluia vastele clădiri înălţate deasupra pământului şi a mării, dezvăluia vastele lor întinderi. Deplasând altă manetă, Dar Veter mută peretele deasupra lui. Acum încăperea se deschidea spre cerul înstelat, iar rama de metal o despărţea de luminile drumurilor, de clădirile şi farurile litoralului.

Atenţia lui Dar Veter fu atrasă de cadranul ceasului sideral, împărţit prin trei cercuri concentrice. Transmiterea informaţiilor în Marele Orc se efectuau după timpul cosmic la fiecare a suta mia parte de secunda galactică sau, socotind după timpul terestru, o dată la opt zile, de patruzeci şi cinci de ori pe an. O rotaţie a Galaxiei în jurul axei reprezenta douăzeci şi patru de ore de timp galactic.

Emisiunea viitoare, cea din urmă pentru Dar Veter, trebuia să aibă loc la ora nouă dimineaţa, după ora Observatorului din Tibet, aşadar la două noaptea aici, la Observatorul mediteranean al Consiliului. Mai avea deci ceva mai mult de două ore.

Aparatul de pe masă începu din nou să sune şi să clipească. Prin perete se văzu un om în haine deschise, cu luciu mătăsos. Era adjunctul lui Dar Veter.

— Gata pentru emisie şi recepţie! spuse el scurt, fără vreo manifestare exterioară a respectului, deşi în priviri îi puteai citi o mare admiraţie fată de şeful său.

Dar Veter tăcu un timp. Tăcu şi adjunctul, păstrându-şi atitudinea degajată şi plină de demnitate.

— În sala cubică? întrebă în cele din urmă Dar Veter. Primind un răspuns afirmativ, se informă unde se află Mwen Mas.

— Lîngă aparatul împrospătării de dimineaţă. Se reface după oboseala drumului. De altfel, mi se pare cam emoţionat…

— În locul lui aş fi şi eu emoţionat! — spuse gânditor Dar Veter. Aşa eram şi eu acum şase ani…

Deşi se căznea să rămâuă nepăsător, adjunctul 6e îmbujora la faţă. Tînăr şi înflăcărat, era plin de simpatie pentru şeful său, poate şi pentru ca îşi dădea seama că, odată şi odată, va trăi şi el bucuriile şi durerile unei munci importante şi ale unei răspunderi mari. Directorul staţiunilor exterioare nu-şi trăda prin nimic emoţiile: la vârsta lui, un asemenea lucru era socotit indecent.

— Cînd o veni Mwen Mas, să-l aduci îndată la mine.

Adjunctul plecă. Veter se apropie de colţul încăperii în care peretele translucid era înnegrit de sus până jos, şi deschise cu un gest larg două canaturi placate cu lemn de culoare. Undeva, în fundul unui ecran ce semăna cu o oglindă, se aprinse o lumină.

Cu ajutorul unei borne speciale, directorul staţiilor exterioare conecta „vectorul prieteniei” ce stabilea nemijlocit contactul între oamenii legaţi printr-o adâncă afecţiune permiţându-le să comunice în orice clipă. Vectorul prieteniei lega între ele câteva dintre punctele unde se afla în permanenţă omul — locuinţa lui, locul de muncă, colţul preferat de odihnă…

Ecranul se lumină şi, în fundul său, se distinseră contururile cunoscute ale tablourilor înalte cu nenumăratele coloane de numiri ale filmelor electronice, scrise într-un cod special care înlocuiau arhaicele fotocopii ale cărţilor. De când întreaga omenire adoptase un alfabet unic — denumit linear din pricina faptului că nu cuprindea nici un semn grafic complex — filmarea câr-tilor, chiar şi a celor vechi, devenise o operaţie şi mai simplă, şi mai accesibilă automatelor. Dungi albastre, verzi şi roşii închipuiau semnele filmotecilor centrale, unde se păstrau rezultatele cercetărilor ştiinţifice care de multă vreme nu se mai editau decât în zece exemplare. Era suficient să formezi o serie de cifre convenţionale, pentru ca filmoteca să transmită automat textul complet al cărţii filmate. Ceea ce se vedea acum pe ecran era biblioteca personală a Vedei. Un ţăcănit uşor, şi imaginea se stinse, aprinzându-se din nou într-o altă odaie — pustie şi aceasta. Un al doilea ţăcănit mută imaginea într-o sală cu pupitre slab luminate. Femeia aşezată în faţa celui mai apropiat înălţă capul, şi Dar Veter recunoscu chipul cel drag, îngust, cu ochii mari, cenuşii. Gura ei, cu contururi îndrăzneţ desenate, zâmbea, descoperind un şir de dinţi albi; obrajii rotunjiţi de zâmbet, năsucul uşor ridicat, cu vârful cârnuţ, ca la copii, îi făceau întreaga faţă mai dulce, mai prietenoasă în lumina acestui zâmbet…

— Veda, nu mai sunt decât două ore şi mai trebuie să ne schimbăm hainele; dar aş dori să vii ceva mai devreme la observator.

Femeia de pe ecran înălţă mâinile spre părul ei des, de un blond platinat.

— Mă supun, dragă Veter, râse ea uşor. Plec acasă. Tonul ei vesel nu-l amăgi pe Dar Veter.

— Curajoasa mea Veda, linişteşte-te! Orice om care a vorbit prin Marele Cerc a trebuit odată şi odată să-şi facă debutul…

— Nu te mai strădui să mă linişteşti, răspunse Veda Kong, ridicîndu-şi cu îndărătnicie fruntea. Vin curând.

Ecranul se stinse. Veter închise la loc cele două canaturi şi se întoarse ca să-l întâmpine pe succesorul său. Mwen Mas intră în încăpere, călcând larg. Trăsăturile feţei şi culoarea cafeniu-închisă a pielei lui netede şi lucioase îi dezvăluiau originea: se trăgea din strămoşi negri. O pelerină albă cădea în falduri grele de pe umerii săi de atlet. Mwcn Mas strânse mâinile lui Dar Veter în ale sale, subţiri, dar puternice. Cei doi directori ai staţiunilor exterioare, fostul şi viitorul, erau foarte înalţi. Veter, care se trăgea din ruşi, părea mai larg însă în umeri, mai masiv decât africanul zvelt.

— Am impresia că astăzi trebuie să se petreacă ceva important, începu Mwen Mas cu acea sinceritate caracteristică pentru oamenii Erei Marelui Cerc.

Dar Veter ridică din umeri.

— O să se petreacă ceva important pentru toţi trei. Eu îmi voi preda serviciul, dumneata îl vei prelua, iar Veda Kong va vorbi pentru prima oară cu Universul.

— E într-adevăr frumoasă? spuse Mwen Mas, pe un ton în acelaşi timp întrebător şi afirmativ.

— Ai să vezi singur. De altfel, transmisiunea de astăzi n-are nimic deosebit. Veda ţine o conferinţă despre istoria noastră pentru KRZ 66”56 + BS 3252.

Mwen Mas făcu în minte un calcul uimitor de rapid:

— Constelaţia Monoceros, steaua Ross 614 — sistem planetar cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri: nu s-au manifestat însă în nici un fel. îmi plac denumirile şi cuvintele antice, adăugă el, şi în glasul său se simţi o umbră de scuză.

Veter îşi zise că Consiliul ştie să-şi aleagă oamenii. Spuse cu gals tare:

— În cazul acesta, o să te înţelegi bine cu Iuniu Ani, care are în grija lui maşinile mnemotehnice. Se intitulează director al lămpilor de memorizat. Expresia aceasta nu vine de la biata lampă din antichitate, ci de la primele aparate electronice, greoaie sub clopotele cu vid, asemănătoare becurilor electrice din acele timpuri.

Mwen Mas râse, atât de sincer şi prietenos, încât Dar Veter simţi crescând în el sentimentul de simpatie faţă de acest om.

— Lămpile de memorizat! Reţelele noastre de memorizat, coridoare de lungimi kilometrice alcătuite din miliarde de celule! Dar m-am lăsat prins de discuţie, adăugă el, şi încă n-am lămurit un lucru important. Cînd a vorbit pentru prima oară Ross 614?

— Acum cincizeci şi doi de ani. De atunci au învăţat limba Marelui Cerc. De noi nu-i despart decât patru parseci. Conferinţa Vedei o vor recepţiona peste treisprezece ani.

— Ce urmează?

— După conferinţă, trecem pe recepţie. Vom primi informaţii prin Cerc. de la vechii noştri prieteni.

— Din 61 Lebăda?

— Da, sigur. Sau poate şi de la cei din 107 Ophiuchus, ca să folosesc terminologia din vechime, care-ţi place atât de mult…

În încăpere intră un om îmbrăcat cu aceleaşi veşminte argintii ale membrilor Consiliului Astronautic, ca şi adjunctul lui Dar Veter. Mic de statură, vioi, cu nasul coroiat, atrăgea simpatiile prin agerimea privirii ochilor săi negri ca murele. Noul venit îşi mângâie capul rotund şi pleşuv.

— Numele meu este Iunii Ant, spuse cu un glas înalt şi strident, adresându-se, probabil, lui Mwen Mas.

Africanul îl salută cu respect. Directorii maşinilor mnemotehnice întreceau pe oricine în erudiţie. Ei erau cei ce hotărau care anume informaţie primită merita să fie imortalizată prin înregistrarea la maşinile de memorizat şi care să fie dirijată pe linia informaţiei generale sau spre palatele de creaţie.

— Încă unul dintre brevani, mormăi Iunii Ant strângând mâna lui Mwen Mas.

— Cum aţi zis? întrebă acesta.

— E o născocire de a mea, în limba latină. Am botezat astfel pe toţi cei care lucrează la staţiunile exterioare, pe piloţii flotei siderale, pe tehnicienii uzinelor de motoare astronautice, oameni care n-au o viaţă prea lungă… Şi noi tot din categoria lor facem parte. Nu vom trăi decât cel mult jumătate din durata normală a vieţii. Ce să-i faci. În schimb, este atât de interesant! Dar unde-i Veda?

— Spunea că vine mai devreme…, începu Dar Veter, dar cuvintele lui fură acoperite de acord uri muzicale de alertă, care răsunară îndată după ţăcănitul sonor al ceasului sideral.

— Apel general, transmis pentru întreg Pământul î Către toate centrele energetice, către toate uzinele, transporturile în reţea şi staţiile de radio. Peste o jumătate de oră trebuie să se sisteze distribuirea energiei şi să fie acumulată în condensatoare de mare capacitate, pentru a străpunge atmosfera printr-un canal de radiaţie dirijată. Emisiunea va absorbi 43 % din energia terestră. Recepţia, numai pentru menţinerea canalului, opt la sută, lămuri Dar Veter.

— Chiar aşa mi-am şi închipuit acest lucru, spuse Mwen Mas dând din cap.

Deodată, în ochii săi se citi o vie admiraţie. Veter se întoarse. Neobservată până acum, lângă o coloană luminiscentă şi străvezie, stătea în picioare Veda Kong. îmbrăcase pentru conferinţă toaleta care împodobea cel mai bine o femeie, veşmânt creat în urmă cu mii de ani, în epoca culturii cretane.

Greul coc al părului ei platinat, strâns deasupra cefei, lăsa degajat gâtul robust şi zvelt. Umerii netezi erau descoperiţi, iar pieptul susţinut de un corsaj foarte răscroit dintr-o ţesătură azurie. Fusta larga şi scurtă, brodată cu flori albastre, pe un fond argintiu, lăsa să sc vadă picioarele goale şi bronzate, încălţate cu pantof iori vişinii. Pe gâtul gingaş, nestemate mari, de aceeaşi culoare — faanti de pe Venus — montate cu voită simplitate pe un lanţ de aur, strălucea viu, asortându-se de minune cu obrajii şi urechile ei împurpurate de emoţie.

Mwen Mas, care o vedea pentru prima oară pe celebra istoriciană, o examina cu admiraţie făţişă.

Veda îşi înălţă privirea îngrijorată spre Dar Veter.

— Eşti bine, răspunse el la întrebarea mută a frumoasei sale prietene.

— Am vorbit de multe ori în public, dar nu în felul acesta, spuse Veda Kong.

— Consiliul, o încuraja Veter, urmează tradiţia. Difuzarea informaţiilor interplanetare este întotdeauna încredinţată unor femei frumoase. Ele dau astfel o imagine despre simţul estetic al pământenilor.

— Consiliul nu s-a înşelat în alegerea lui! exclamă Mwen Mas.

Veda aruncă africanului o privire pătrunzătoare:

— Eşti necăsătorit? întrebă ea încet şi, primind răspunsul afirmativ al lui Mwen Mas, râse.

— Voiai să stăm de vorbă, se întoarse ea către Dar Veter.

Ieşiră pe o largă terasă circulară, iar Veda îşi întinse cu plăcere obrazul vântului răcoritor dinspre mare.

Directorul staţiunilor exterioare îi împărtăşi intenţia pe care o avea să participe la săpături, spunând totodată că şovăie în alegerea dintre a 38-a expediţie astrală, exploatările submarine din Antartica şi arheologie.

— Nu, doar la expediţia astrală să nu te gândeşti! exclamă Veda, şi Dar Veter simţi că făcuse o gafă. Prins de propriile sale frământări, atinsese fără să vrea un punct sensibil din sufletul Vedei.

Melodia acordurilor avertizoare îi veni în ajutor:

N-a mai rămas decât o jumătate de oră până la conectarea cu Cercul! Să mergem.

O luă pe Veda Kong de mână. însoţiţi de ceilalţi, coborâră pe scara mobilă într-o subterană adâncă — o încăpere cubică, săpată în stâncă.

Pretutindeni se vedeau aparate. Panourile mate ale zidurilor negre, brăzdate de fâşii de cristal, păreau de catifea. Luminiţe aurii, verzi, albastre şi portocalii luminau slab scalele, semnele şi cifrele. Vîrfurile ca de smarald ale acelor tremurau pe semicercurile întunecate, de parcă înşişi pereţii aceştia largi fremătau într-o încordată aşteptare.

Cîteva fotolii, o masă mare de abanos, iar deasupra acesteia un uriaş ecran emisferic, cu reflexe irizate, într-o ramă de aur masiv.

Veter făcu un semn, invitându-l pe Mwen Mas să vină lângă el, iar celorlalţi le arătă înaltele fotolii negre. Africanul se apropie ţinându-şi respiraţia şi călcând uşor, aşa cum umblau odinioară strămoşii lui prin savanele pârjolite de soare, furişându-se spre fiarele feroce. De aici, din această inexpugnabilă grotă de piatră se va deschide îndată o fereastră spre întinderile nemărginite ale Cosmosului, şi oamenii vor arunca o punte care să le îngăduie să schimbe cu fraţii lor din alte lumi gânduri şi cunoştinţe. În clipa de faţă, omenirea era reprezentată în faţa Universului de micul lor grup formali din cinci inşi. De mâine, cel căruia i se vor încredinţa pârghiile acestei legături, va fi el, Mwen Mas. Africanul simţi că-l trec fiorii. Poate că abia în clipa aceasta înţelese ce uriaşă răspundere luase asupră-i atunci când îşi dăduse Consiliului consimţământul. Şi când îl văzu pe fostul director cum mînuia fără grabă comenzile, privirea lui exprimă un entuziasm asemănător aceluia care strălucea în ochii tânărului adjunct al lui Dar Veter.

Se auzi un dangăt puternic şi ameninţător, produs parcă de un bloc de aramă. Veter se întoarse repede şi mută din loc o manetă lungă. Dangătul amuţi, şi Veda Kong văzu un panou îngust de pe peretele din dreapta luminându-se pe toată înălţimea încăperii. Peretele parcă ar fi dispărut în infinit, cedându-şi locul contururilor fantomatice ale unui vârf de munte piramidal, încununat de un uriaş cerc de piatră. Mai jos de căciula aceasta colosală de lavă solidificată, se vedeau pe alocuri pete orbitoare de zăpadă.

Mwen Mas recunoscu muntele Kenia, al doilea ca înălţime din Africa.

Din nou un bubuit cu timbru de aramă zgudui încăperea subterană, făcându-i pe oamenii aflaţi acolo să-şi încordeze atenţia.

Veter luă mâna lui Mwen şi o aşeză pe o manetă rotundă, care strălucea ca un ochi de granat. Mwen Mas se supuse împingând-o până la refuz. Acum toată puterea Pământului, întreaga energie primită de la 1.760 de puternice electrocentrale fu proiectată spre ecuator, spre muntele acesta înalt de 5.000 de metri. Vîrful său fu încins de o aureolă multicoloră care se concentra şi se avântă brusc în văzduh, ca o suliţă în zbor vertical, străpungând adâncurile tăriei. Această aureolă avea deasupra ei o coloană subţire aidoma unei trombe şi pe care un fel de negură albăstruie, de o intensă luminozitate, urca în spirală.

Radiaţia dirijată străpungea atmosfera pământului, formând pentru recepţia şi emisia staţiunilor exterioare un canal permanent ce ţinea loc de fir. Acolo, la o înălţime de 36.000 de kilometri deasupra Pământului, era suspendat un satelit diurn[38], o mare staţiune ce se rotea în jurul planetei în decurs de o zi, în planul ecuatorial şi astfel rămânea ca fixată deasupra muntelui Kenia din Africa Orientală, punctul ales pentru comunicarea permanentă cu staţiunile exterioare. Un alt satelit se rotea la o înălţime de 57.000 de kilometri, străbătând polii pe meridian şi corn uni când cu Observatorul de emisie-recepţie din Tibet.

Acolo existau mult mai bune condiţii de formare a canalului de transmisiune; în schimb, lipsea posibilitatea unei legături permanente. Cei doi mari sateliţi mai erau legaţi şi de câteva staţiuni automate situate în jurul Pământului.

Panoul îngust din dreapta se stinse: canalul energetic ajunsese până la staţia de recepţie a satelitului. Ecranul irizat, încadrat în aur, se lumină şi el. În centrul său, apăru o siluetă mărită în mod bizar. Deveni mai clară şi zâmbi cu o gură enormă. Pe ecran crescu ca un uriaş din poveşti Gur Gan, unul dintre observatorii de pe satelitul diurn. Cu un semn voios din cap, întinse o mână. lungă de trei metri şi conecta toată reţeaua staţiunilor exterioare ale planetei noastre. Unite cu ajutorul energiei trimise de Pământ, ele formau acum un singur circuit. Ochii sensibili ai aparatelor de recepţie se îndreptau spre toate colţurile Universului. Steaua roşie şi puţin luminoasă din constelaţia Monoceros, de pe ale cărei planete se auzise de curând un apel, putea fi mai bine fixată de pe satelitul „57”; de aceea, Gur Gan stabilise legătura cu acest satelit. Contactul invizibil dintre Pământ şi un alt corp ceresc putea fi menţinut doar trei sferturi de oră. Nu trebuia pierdută nici o clipă din acest timp atât de preţios.

La un semn al lui Dar Veter, Veda Kong păşi pe un disc metalic din faţa ecranului, care răspândea o lucire albastră. O cascadă puternică de raze nevăzute, căzând de sus, accentua şi mai mult nuanţele tenului ei bronzat. Maşinile electronice care traduceau conferinţa Vedei în limba Marelui Cerc se puseră fără zgomot în funcţiune. Peste treisprezece ani aparatele de recepţie de pe planeta stelei purpurii vor înregistra vibraţiile emise cu ajutorul unor simboluri cunoscute tuturora, iar maşinile electronice de tradus vor transforma acele simboluri în sunetele graiului viu, dacă un astfel de grai există acolo.

„Păcat numai — se gândi Dar Veter — că fiinţele acestea depărtate nu vor putea auzi glasul sonor şi dulce al acestei pământene, nu vor putea prinde modulaţiile lui. Cine ştie cum or fi construite urechile lor! Multe feluri de auz sunt posibile! Numai văzul — slujit pretutindeni de acea parte a vibraţiilor electromagnetice ce străbat atmosfera — e aproape identic în întregul Univers, şi de aceea dânşii o vor putea vedea pe Veda, atât de fermecătoare în emotia ei…”

Fără să-şi ia ochii de la urechea micuţă a Vedei, pe jumătate acoperită de o şuviţă de păr, Dar Veter începu să-i asculte conferinţa.

În termeni laconici, limpezi şi precişi, Veda Kong evocă principalele etape ale istoriei umane. Trecu foarte rapid peste vechile epoci în care omenirea fusese sfâşiată de antagonismele economice şi ideologice şi care erau grupate sub numele general de ELD: Era Lumii Dezunite. Pe oamenii din epoca Marelui Cerc însă nu-i preocupa acum enumerarea războaielor distrugătoare, a suferinţelor cumplite şi a unor aşa zişi mari dregători, de care erau pline străvechile manuale de istorie rămase din Antichitate, din Secolele de întuneric sau din Era Capitalismului. Cu mult mai importantă era istoria plină de contradicţii a dezvoltării forţelor de producţie, o dată cu formarea ideilor, artelor, cunoştinţelor şi cu lupta spirituală pentru crearea Omului şi a Umanităţii, urmărirea apariţiei noilor concepţii despre lume şi relaţii sociale, despre datoria, drepturile şi fericirea omului, căci toate acestea au făcut să răsară şi să înflorească peste întreaga planetă puternicul copac al societăţii comuniste.

În ultimul veac al E.L.D., veac numit al Sciziunii, oamenii şi-au dat în sfârşit seama că toate nenorocirile li se trag din lipsa de organizare socială, dintr-o orânduire haotică, vestigiu al epocilor de sălbăticie; au înţeles că toată puterea omenirii, întreg viitorul ei este în muncă, în sforţările unite ale milioanelor de oameni izbăviţi de asuprire, în ştiinţă şi în reorganizarea ştiinţifică a vieţii. Lumea pricepuse acum legile fundamentala ale dezvoltării societăţii, cursul dialectic contradictoriu al istoriei, ca şi necesitatea unei discipline sociale mai severe, cu atât mai necesara cu cit populaţia planetei sporea necontenit.

Lupta dintre ideile cele vechi şi cele noi s-a ascuţit mai cu seamă în secolul Sciziunii, când lumea întreagă s-a împărţit în două tabere: de o parte, statele cele vechi, capitaliste, de partea cealaltă, statele cele noi, socialiste, cu orânduiri economice deosebite. Tocmai atunci au fost descoperite şi cele dintâi forme ale energiei atomice şi îndărătnicia apărătorilor lumii celei vechi a fost cât pe aci să împingă omenirea întreagă pe calea celei mai cumplite catastrofe.

Dar orânduirea socială cea nouă nu putea să nu iasă victorioasă, deşi această victorie a fost cu mult intârziată din cauza marii înapoieri în domeniul formării conştiinţei sociale. Transformarea societăţii umane pe baza concepţiilor comuniste nu se putea înfăptui fără o modificare radicală a economiei, cu dispariţia mizeriei, a foamei şi a muncii grele, istovitoare. Dar această modificare a economiei cerea o conducere foarte complexă a producţiei şi a repartiţiei bunurilor şi era cu neputinţă fără o educare temeinică a conştiinţei sociale a fiecărui om.

Comunismul nu s-a extins de îndată la toate popoarele şi în toate ţările. Smulgerea din rădăcină a vrajbei şi, mai cu seamă, a minciunii acumulate prin propaganda duşmănoasă în cursul luptei ideologice, purtate în secolul Sciziunii, a necesitat sforţări uriaşe. Pe calea dezvoltării noilor relaţii dintre oameni s-au săvârşit şi destule greşeli. Ici-colo, aveau loc dezordini stârnite de adepţii înapoiaţi ai vechiului, care, în ignoranţa lor, încercau să găsească în trecut soluţii uşoare pentru a rezolva marile dificultăţi din calea omenirii.

Dar organizarea cea nouă a vieţii s-a extins necontenit şi inevitabil peste întregul pământ, şi astfel popoarele şi rasele cele mai diferite au format până la urmă o singură familie strâns unită şi înţeleaptă.

Astfel a început E.U.M. — Era Unirii Mondiale, care cuprinde secolele Uniunii Ţărilor, Graiurilor Diferite, Luptei pentru Energie şi Graiului Comun.

Dezvoltarea socială se accelera acum tot mai mult. Orice epocă nouă se scurgea mai rapid faţă de cea precedenta. Puterea omului asupra naturii creştea cu paşi gigantici.

Străvechii utopişti, visând la viitorul fericit al omenirii, năzuiau spre o treptată eliberare a ei de necesitatea muncii. Scriitorii precizau că printr-un efort zilnic de două-trei ore consacrat binelui obştesc, vor fi asigurate toate cele necesare vieţii omului, care va putea astfel să-şi petreacă restul timpului într-o dulce lenevie.

Aceste ficţiuni proveneau din dezgustul pentru truda penibilă şi bazată pe constrangerea de odinioară.

Curând însă, oamenii au înţeles că munca le aduce fericirea, pe care o pot găsi şi în neîncetata luptă cu natura, şi în înfrângerea greutăţilor, şi în rezolvarea problemelor ivite pe măsura dezvoltării ştiinţei şi a economiei. O activitate după puterea deplină a fiecăruia, dar o activitate de creaţie, corespunzătoare capacităţilor şi gusturilor înnăscute, o muncă multiformă care să se schimbe din timp în timp — iată de ce avea nevoie omul. Dezvoltarea ciberneticii — ştiinţa auto-reglajului, o vastă cultură şi instrucţiune, o desăvârşită educaţie fizică a oricărui individ le-au permis oamenilor să-şi schimbe profesiunile, să se perfecţioneze în scurtă vreme în orice specialitate nouă şi să-şi varieze la infinit activitatea, găsind în ea satisfacţii din ce în ce mai mari. Ştiinţa în plină dezvoltare a îmbrăţişat întreaga viaţă umană şi bucuria de a descoperi tainele naturii a devenit accesibilă unor imense mulţimi de oameni. Artei i-a revenit un rol extrem de important în opera de educare socială şi de orânduire a vieţii, şi astfel a început E.M.G. — Era Muncii Generale, cea mai frumoasă din istoria omenirii cu secolele Simplificării Lucrurilor, ale Reorganizării, ale Primului Belşug şi ale Cosmosului.

Descoperirea procedeului de condensare a energiei electrice, care a dus la realizarea unor acumulatori de capacitate imensă şi a unor motoare mici dar foarte puternice, a constituit cea mai însemnată revoluţie în domeniul tehnicii din timpurile noi. Şi mai înainte oamenii ajunseseră să lege, cu ajutorul unor semiconductori, cele mai complexe reţele de curenţi slabi şi să construiască maşini cibernetice, autodirijate. Tehnica a devenit o înaltă măestrie, o artă rafinată de giuvaergiu, şi, în acelaşi timp, şi-a subordonat forţe de proporţii cosmice.

Dar necesitatea de a se da fiecăruia totul, a impus o simţitoare simplificare a vieţii de toate zilele. Omul a încetat să mai fie sclavul lucrurilor, iar elaborarea unor standarde amănunţite a permis crearea oricăror obiecte şi mecanisme pornind de la un număr minim de elemente, după cum numeroasele specii de organisme vii sunt constituite din celule destul de puţin variate; celula din albumine, albuminele din proteine etc. În urma măsurilor luate pentru încetarea fantasticei risipe de alimente din timpurile de demult, miliarde de oameni şi-au văzut hrana asigurată.

Toate energiile pe care societatea le irosise în antichitate pentru făurirea unor maşini de război, pentru întreţinerea unor armate imense fără nici o muncă utilă de îndeplinit, pentru propaganda politică şi strălucirea de paradă, au fost acum îndreptate spre organizarea vieţii şi dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice.

La un semn al Vedei Kong, Dar Veter apăsă pe un buton, şi, alături de frumoasa specialistă în istorie, apăru un mare glob terestru.

— Am început, urmă Veda, prin a modifica în mod complet repartiţia zonelor locuibile şi a celor industriale ale planetei.

Dungile cafenii de pe glob, de-a lungul latitudinii 30° din emisferele boreală şi australă, reprezintă un şir neîntrerupt de aşezări urbane, concentrate pe litoralul mărilor calde, în zona climei dulci care nu cunoaşte iarna. Omenirea nu mai cheltuieşte cantităţi colosale de energie pentru încălzirea locuinţelor în lunile de iarnă, pentru fabricarea hainelor călduroase şi groase. Populaţia cea mai compactă s-a concentrat în jurul Mării Mediterane, leagănul culturii omeneşti. Zona subtropicală s-a lărgit de trei ori, după topirea artificială a gheţurilor polare.

Spre nord de zona aceasta locuită, se întinde o zonă uriaşă de câmpii şi stepe, în care pasc nesfârşite turme de animale domestice.

Spre sud (în emisfera boreală) şi spre nord (în emisfera australă), unde în vechime se aflau zonele deserturilor uscate, dogoritoare, au înflorit adevărate grădini. Aici au fost construite odinioară uriaşe termocentrale, acţionate de energia Soarelui.

Producţia alimentelor vegetale şi a lemnului a fost concentrată în zona tropicelor, unde ea este de mii de ori mai avantajoasă decât îu regiunile reci. De multă vreme, în una descoperirii posibilităţii de a obţine pe cale artificială hidrocarburi, zaharuri, din lumina soarelui şi oxid de carbon, am încetat să mai cultivăm plante zaharifere. Deocamdată n-am reuşit să obţinem o producţie industrială ieftină a albuminelor nutritive complete; de aceea cultivăm pe uscat plante şi ciuperci bogate în albumine, iar în oceane alge pe suprafeţe imense. Datorită informaţiilor primite prin Marele Cerc, am aflat un mijloc simplu de a produce pe cale artificială grăsimi alimentare, iar vitaminele şi hormonii de orice fel le scoatem în cantitate dorită din cărbune. Agricultura lumii noi a scăpat de necesitatea de a furniza toate produsele alimentare, cum era în vechime. Pentru noi, de fapt, nu mai există o limită în producţia zaharurilor, a grăsimilor şi a vitaminelor. Numai pentru producţia albuminelor ne stau la dispoziţie uriaşe întinderi de uscat şi de mare.

Omenirea s-a eliberat pentru totdeauna de teama foametei care bîntuise In lume timp de zeci de milenii.

Una dintre principalele bucurii ale omului o constituie dorul de ducă, dorinţa de a se deplasa dintr-un loc în altul, moştenită de la strămoşii noştri vânători care rătăceau în căutarea sărăcăcioasei lor hrane. Acum, în jurul întregii planete s-a încolăcit marele Drum Spiral, care uneşte continentele cu uriaşe punţi aruncate peste toate strâmtorile — aici Veda îşi plimbă degetul de-a lungul unui fir argintiu şi roti globul. Pe Drumul Spiral circulă neîntrerupt trenuri electrice, iar sute de mii de oameni pot uşor şi rapid să se transporte din zona locuită în zona de stepă, de câmpie ori de munte, unde nu există oraşe permanente, ci numai tabere vremelnice ale maeştrilor zootehniei şi ai recoltelor, ai industriei forestiere şi miniere. Automatizarea deplină a tuturor uzinelor şi centralelor energetice a înlăturat necesitatea de a se construi în apropierea lor oraşe sau colonii mari, acolo ne mai aflându-se decât casele personalului de serviciu, puţin numeros, compus din observatori, mecanici şi montatori.

Organizarea planificată a vieţii a pus în sfârşit capăt ucigătoarei curse a vitezei, construcţiei mijloacelor de transport din ce în ce mai rapide. Pe Drumul Spiral trenurile circulă cu două sute de kilometri pe oră. Numai în caz de accident sunt folosite nave exprese, care străbat mii de kilometri pe oră.

Cu câteva sute de ani în urmă, am îmbunătăţit considerabil aspectul planetei noastre. încă în secolul Sciziunii fusese descoperită energia intra a tonii că, iar oamenii au învăţat să elibereze din ea o infimă părticică, spre a o transforma într-o explozie termică; ucigătoarele proprietăţi ale acestei explozii au fost imediat folosite pentru fabricarea armelor militare. Fuseseră făcute mari stocuri de bombe îngrozitoare; mai târziu s-a încercat să se folosească în mod paşnic energia lor. Nu după mult timp însă s-a vădit marea primejdie pe care radiaţiile le-ar putea avea asupra vieţii, ceea ce a dus la o strictă limitare a vechii energetici nucleare. Aproape în acelaşi timp, studiind fizica unor aştri îndepărtaţi, astronomii au descoperit două căi noi de obţinere a energiei intraatomice — Ku şi F, cu mult mai eficace, mai puţin primejdioase, deoarece nu lăsau în urmă produse de dezintegrare.

Cele două mijloace sunt folosite şi astăzi, dar pentru motoarele astronavelor este utilizată o altă formă a energiei nucleare — anamezonul, pe care l-am cunoscut cercetând marile stele ale Galaxiei, prin intermediul Marelui Cerc.

Toate vechile stocuri de materiale termonucleare — izotopi radioactivi ai uraniului, loriului, hidrogenului, cobaltului, litiului au fost distruse de îndată ce a fost găsit mijlocul de a expulza în afara atmosferei terestre produsele dezintegrării lor. În anii aceia, denumiţi secolul Reorganizării, au fost creaţi sori artificiali, suspendaţi deasupra zonelor polare. Reducind mult câmpurile de gheaţă care s-au format la poli în epoca glaciaţiunii cvaternare, am transformat clima întregii planete. Nivelul oceanelor s-a ridicat cu şapte metri, iar în circulaţia atmosferei s-au redus brusc fronturile polare şi cercurile alizeelor, care aduceau secetă în pustiurile de la marginea tropicelor. Şi uraganele s-au domolit aproape cu desăvârşire, că de altfel, toate celelalte tulburări violente ale vremii.

Stepele calde din sud şi-au întins limitele până la paralela 60, iar câmpiile verzi şi pădurile din zona temperată au trecut de 70° latitudine.

Continentul antarctic, degajat pe trei sferturi de veşmântul său de gheaţă, s-a dovedit a fi un adevărat tezaur minier al omenirii. Acolo s-au păstrat neatinse rezerve uriaşe de bogăţii minerale care fuseseră sleite pe toate celelalte continente, în urma nesăbuitei risipe de metale în distrugătoarele războaie din trecut. De asemenea Drumul Spiral şi-a putut desăvârşi circuitul trecând peste Antarctida.

Chiar mai înainte de această radicală schimbare a climei, fuseseră săpate canale uriaşe şi străpunse masive muntoase, pentru a echilibra circulaţia maselor de aer şi de apă. Pompele dielectrice cu acţiune permanentă au permis să se alimenteze cu apă până şi deserturile alpine din Asia.

Posibilităţile de obţinere a produselor alimentare au crescut de mai multe ori, pământurile noi au devenit proprii să fie populate. Mările calde interioare au început să fie folosite pentru cultivarea algelor bogate în albumine.

Vechile, primejdioasele şi şubredele nave planetare au dat totuşi posibilitatea de a atinge cele mai apropiate planete din sistemul nostru. Un brâu de sateliţi artificiali a încins pământul, şi de pe ei oamenii au reuşit să cunoască îndeaproape Cosmosul. Şi iată că, acum patru sute şi opt ani, s-a petrecut un eveniment atât de important, încât a deschis în viaţa omenirii o eră nouă — E.M.C., Era Marelui Cerc.

Mintea omenească se frământase mult în căutarea unui mijloc de a transmite la mari distanţe imagini, sunete, energie. Sute de mii de savanţi dintre cei mai talentaţi au activat într-o organizaţie specială, care şi astăzi se mai numeşte Academia Radiaţiilor Dirijate. Ei au ajuns până la urmă să găsească posibilitatea transmiterii dirijate a energiei la distanţe mari fără intermediul vreunui conductor. Aceasta a devenit cu putinţă când s-a aflat că poate fi ocolită legea conform căreia fluxul de energie este proporţional cu sinusul unghiului de dispersiune a razelor. Folosirea fascicolelor de radiaţii paralele a permis o continuă comunicaţie cu sateliţii artificiali, aşa dar şi cu întregul Cosmos. Ecranul atmosferei ionizate, deşi forma un strat de protecţie pentru viaţă, reprezenta un necontenit obstacol în calea emisiunilor şi a recepţiilor din spaţiu. Pe la sfârşitul Erei Lumii Dezunite, savanţii noştri stabiliseră că din Cosmos se revarsă pe pământ torente puternice de radiaţii radioactive. O dată cu radiaţia generală a constelaţiilor şi a galaxiilor inainte ajungeau până la noi, denaturate, pe jumătate absorbite de atmosferă, apeluri şi transmisiuni ale Marelui Cerc. Nu le puteam pricepe,

Cu toate că foarte de demult învăţasem să captăm aceste misterioase semnale, luându-le drept radiaţii ale unei materii moarte.

Savantul Kam Amat, indian de origine, a avut ideea să efectueze pe sateliţii artificiali experienţe cu nişte receptoare de imagini şi, în decurs de zeci de ani, cu o nesfârşită răbdare, a studiat toate combinaţiile noi cu putinţă ale gamelor de unde recepţionate.

Kam Amat a recepţionat o emisiune de pe sistemul planetar al unei stele duble, numită din vremuri îndepărtate Lebăda. Pe ecran a apărut un om care nu ne semăna, dar care, incontestabil, era şi el om, şi a arătat o inscripţie făcută cu ajutorul simbolurilor Marelui Cerc. Această inscripţie n-a putut fi descifrată decât peste nouăzeci de ani. Ea împodobeşte astăzi, transcrisă în limba noastră pământească, monumental lui Kam Amat: „Vă salutăm, fraţi care aţi venit în familia noastră! Despărţiţi prin spaţiu şi timp, iată-ne uniţi prin raţiune în Cercul Marii Puteri”.

Limbajul Marelui Cerc, compus din simboluri, planuri şi hărţi, s-a dovedit a fi accesibil pentru nivelul de dezvoltare al omenirii. Peste două sute de ani, am putut să comunicăm prin intermediul maşinilor de tradus cu sistemele planetare ale celor mai apropiate stele, să recepţionăm şi să transmitem aspecte complete din viaţa atât de variată a diferitelor lumi. De curând, am primit răspuns de pe paisprezece planete ale lui Dencb, important centru de viaţă din Lebăda, o stea de dimensiuni colosale, cu o luminozitate de patru mii opt sute de sori, care se află la o distanţă de o sută douăzeci şi doi de parseci. Dezvoltarea gândirii celor de acolo a urmat o altă cale decât a noastră, dar şi ea a atins un nivel ridicat.

Cît despre lumile străvechi — îngrămădirile globulare ale Galaxiei şi vastul cuprins populat din jurul centrului ei — acestea ne trimit semne şi privelişti stranii care, deocamdată, n-au fost descifrate. înregistrate de maşinile mnemotehnice, ele sunt transmise la Academia Limitelor Cunoaşterii, cum se numeşte organizaţia ce lucrează la rezolvarea problemelor abia ridicate în faţa ştiinţei noastre. Ne străduim să înţelegem o gândire care ne-a depăşit cu milioane de ani şi este, probabil, extrem de diferită de a noastră, datorită faptului că viaţa a urmat acolo cu totul alte căi de dezvoltare istorică, de la formele organice inferioare până la fiinţele superioare, înzestrate cu raţiune.

Veda Kong îşi mută privirea de pe ecranul spre care privea ca hipnotizată şi se uită întrebător la Dar Veter. Acesta zâmbi şi-i făcu din cap un semn aprobator. Veda fşi înălţă cu mândrie fruntea, întinse mâinile înainte şi se adresă fiinţelor nevăzute şi necunoscute, care aveau să recepţioneze peste treisprezece ani cuvintele şi imaginea ei:

— Acesta este istoricul nostru, drumul greu, complicat şi lung pe care l-am parcurs spre culmile ştiinţei. Vă chemăm să vă contopiţi cu noi în cuprinsul Marelui Cerc, pentru a duce în Universul infinit puterea raţiunii, care înfrânge materia inertă, moartă!

Glasul Vedei vibra triumfător, de parcă ar fi absorbit forţa tuturor generaţiilor de pământeni, care se ridicaseră atât de mult, încât până şi Galaxia[39] devenise pentru ei neîncăpătoare şi se adresau acum altor insule siderale ale Cosmosului.

Un sunet metalic prelung: Dar Veter a mutat maneta, deconectând curentul emiţător. Ecranul se stinse. Pe panoul transparent din dreapta rămase coloana luminoasă a canalului purtător.

Obosită şi tăcută, Veda se ghemui în fundul unui mare fotoliu, Veter îl instala la masa de comandă pe Mwen Mas şi rămase în picioare în spatele lui. În liniştea adâncă nu se mai auzea decât, din când în când, ţăcănitul scurt produs de fixatoarele manetelor. Deodată ecranul înrămat în aur dispăru, şi în locul său se căscă o genune fără fund. Veda Kong, care vedea minunea aceasta pentru prima oară, oftă adânc. într-adevăr, chiar şi pentru cei care cunoşteau bine secretul complexei interferenţe a undelor luminoase, cu ajutorul căreia se putea realiza o asemenea adâncime şi lărgime a câmpului vizual, priveliştea părea totdeauna uimitoare.

Crescând clipă de clipă, din depărtări se apropia suprafaţa întunecată a unei planete străine. Era un sistem extrem de rar al unei stele duble în care doi sori se echilibrau în aşa fel încât orbita planetei lor era regulată, ceea ce îngăduia apariţia vieţii. Cei doi aştri — unul portocaliu şi altul roşu — mai mici decât soarele nostru, luminau undele îngheţate ale unei mări purpurii.

În marginea unor munţi negri cu vârfurile retezate, pe care jucau misterioase reflexe violete, se înălţa o clădire uriaşă dar joasă, pe al cărei acoperiş se afla o platformă spaţioasă. Raza vizuală se lăsa pe ea, străpungând-o parcă — şi toată lumea văzu un om cu pielea cenuşie şi ochi rotunzi ca de cucuvaie, încercuiţi cu puf argintiu. Era înalt, dar foarte subţire, cu lungi membre asemenea unor tentacule. Omul îşi mişcă grotesc capul, ca şi când ar fi vrut să împungă. Era, probabil, un salut grăbit. Apoi, îndreptându-şi spre ecran ochii impasibili, ca un obiectiv de aparat fotografic — deschise o gură fără buze, acoperită cu o clapă de piele moale, care aducea cu un nas. îndată răsună glasul melodic şi dulce al maşinii de tradus.

— Vorbeşte Zaf Ftet, şeful serviciului de informaţie externă de pe 61 Lebăda. Transmitem un program pentru steaua galbenă STL 3388 + 04JF… Transmitem pentru…

Veter şi Iunii Ant schimbară între ei o privire: Mwen Mas îl strânse pe Dar Veter de mânâ. Era indicativul de apel galactic al Pământului, mai bine zis al sistemului nostru planetar, considerat odinioară de observatorii celorlalte lumi, ca fiind un singur mare satelit care face înconjurul Soarelui în decurs de 59 de ani tereştri. În această perioadă are loc o singură dată opoziţia lui Jupiter cu Saturn, care deplasează Soarele într-un chip vizibil pentru astronomii stelelor învecinate. Aceeaşi greşeală o comiteau şi astronomii noştri în privinţa multor sisteme planetare a căror existenţă în jurul anumitor aştri fusese descoperită încă din antichitate.

Cu o grabă mai mare decât la începutul emisiunii, Iunii Ant verifică acordarea maşinii de memorizat şi datele aparatelor OES care vegheau cu vigilenţă la buna funcţionare a instalaţiilor.

Vocea indiferenta a translatorului electronic urmă:

— Am recepţionat o emisiune foarte bună din partea stelei… — din nou se auzi un rând de cifre şi de sunete sacadate — am recepţionat-o întâmplător în afara programului de emisiuni al Marelui Cerc. Cei de acolo n-au descifrat limbajul Cercului şi-şi cheltuiesc inutil energia emiţând în orele de tăcere. Noi le-am răspuns în timpul propriilor lor emisiuni: rezultatele vor fi cunoscute aproximativ peste trei zecimi de secundă…

Vocea amuţi. Aparatele semnalizatoare rămaseră mai departe aprinse, în afară de o singură luminiţă verde care se stinse.

— Încă nu cunoaştem cauza acestor întreruperi în transmisie, îi explică Vedei Iunii Ant. Ele se datoresc poate trecerii prin faimosul câmp neutru al astronautilor, care ne desparte.

— Trei zecimi de secundă galactică… asta face cam şase sute de ani de aşteptare, mormăi Dar Veter. Ce rost au pentru noi toate astea?

— După câte am înţeles, spuse Mwen Mas, steaua cu care am stabilit legătura este Epsilon-Tucan, o constelaţie a cerului austral. Această stea se află la o depărtare de nouăzeci de parseci, ceea ce ne apropie de limita legăturilor noastre permanente. N-am reuşit încă să le împingem mai departe de Deneb.

— Nu recepţionăm însă şi emisiuni din centrul Galaxiei şi de pe îngrămădirile globulare? întrebă Veda Kong.

— Dar în mod neregulat, pe recepţie întâmplâtoare sau prin intermediul maşinilor mnemotehnice ale celorlalţi membri ai Cercului, care se înlănţuie de-a lungul Galaxiei, răspunse Mwen Mas.

— Comunicatele trimise cu mii şi poate cu zeci de mii de ani în urmă, adăugă Iunii Ant, nu se pierd în spaţiu şi, în cele din urmă, ajung până la noi.

Dar asta înseamnă că despre viaţa şi cunoştinţele oamenilor din lumile foarte depărtate judecăm cu o întârziere de douăzeci de mii de ani, cum ar fi, de pildă, pentru zona din centrul Galaxiei?

— Da, indiferent dacă informaţiile sunt transmise de maşinile mnemotehnice ale lumilor mai apropiate sau sunt recepţionate de staţiunile noastre, lumile îndepărtate ne apar aşa cum au fost ele în timpuri foarte vechi. Vedem oameni care de mult au murit şi au fost uitaţi pe planeta lor.

— Cum se poate ca noi, care am dobîndit o putere atât de mare asupra naturii, să rămânem neputincioşi în această privinţă? spuse Veda cu o copilărească revoltă. Nu putem oare atinge lumile îndepărtate altfel decât prin intermediul unui fascicol de unde sau de fotoni[40].

— Ce bine te înţeleg, Veda! exclamă Mwen Mas.

— Cei de la Academia Limitelor Cunoaşterii se ocupă actualmente de studiul învingerii spaţiului, a timpului, a forţei de gravitaţie, cercetând adâncimile temeliilor siderale, se amestecă în convorbire Dar Veter. N-au ajuns încă, ce-i drept, la stadiul experienţelor şi n-au putut…

Deodată se aprinse lumina cea verde, şi Veda simţi din nou că ameţeşte văzând ecranul care se adâncea în abisul spaţiului.

Marginile imaginii, precis conturată, arătau, că aveau de-a face cu o înregistrare a maşinii de memorizat, şi nu cu o emisiune recepţionată direct.

Pe ecran apăru suprafaţa unei planete, aşa cum a fost desigur văzută de pe staţia-satelit exterioară. Un soare imens, de un violet deschis, fantomatic din cauza incandescenţei fantastice, scălda în razele lui pătrunzătoare învelişul ultramarin, neguros al atmosferei sale.

— Da! Avem în faţa noastră astrul planetei Epsilon-Tucan, o stea cu o temperatură înaltă din clasa C9, şi cu o luminozitate de şaptezeci şi opt de sori ai noştri, spuse în şoaptă Mwen Mas.

Veter şi Iunii Ant dădură afirmativ din cap. Imaginea se schimbă, devenind parcă mai îngustă şi coborând aproape de solul lumii aceleia necunoscute.

În faţă se înălţau cupolele rotunjite ale unor munţi ce păreau turnaţi din aramă. Un minereu necunoscut ori un metal cu structură grunjoasă se învăpăia în razele luminii extraordinar de albe şi strălucitoare, răspândită de un soare albastru. Chiar şi aşa, redată imperfect prin intermediul aparatelor de recepţie, priveliştea era de o splendoare solemnă, triumfătoare.

Reflexele razelor înconjurau munţii arămii cu o cunună de un trandafiriu argintat, care se oglindea ca o dâră largă în undele line ale mării violete. Apa de culoarea ametistului închis părea grea şi luminată dinăuntru de licăriri roşii, aidoma mior roiuri de ochi mărunţi şi vii. Undele spălau piedestalul masiv al unei statui uriaşe, aşezate departe de mal, într-o semeaţă singurătate. Femeia sculptată în piatră sângerie avea capul lăsat pe spate şi braţele întinse înainte, ca în extaz, spre adâncul învăpăiat al cerului. Putea să fie o fiică a Pământului; asemănarea-i cu oamenii noştri nu era mai puţin zguduitoare decât frumuseţea statuii. În trupul şi chipul dăltuit, asemenea unui vis întruchipat al sculptorilor pământeni, fiecare linie îngemăna puterea şi spiritualitatea. Piatra lustruită părea să reverse din ca flacăra unei vieţi necunoscute şi tocmai de aceea misterioasă şi fascinantă.

Cei cinci pământeni priveau tăcuţi uimitoarea lume nouă. Din pieptul larg al Mwen Mas izbucni un lung suspin; chiar de la prima vedere aruncată asupra statuii, nervii săi se încordară într-o aşteptare plină de bucurie.

Pe ţărm, turnuri de argint dantelate marcau începutul unei scări largi şi late, care se boltea liber pe deasupra unui desiş de copaci zvelţi, cu frunziş, de peruzea.

— Parcă le-aud cum răsună! îi şopti Vedei la ureche Dar Veter, arătându-i turnurile. Ea încuviinţă, plecându-şi fruntea.

Aparatul de emisiune al noii planete continua să desfăşoare fără zgomot, mereu alte şi alte privelişti.

O clipă, prin faţa lor trecură ziduri albe cu ieşituri largi, în care se deschidea un portal din piatră albastră, apoi ecranul se deschise Intr-o încăpere înaltă, scăldată într-o lumină puternică. Culoarea mată, sidefie, a pereţilor, brăzdaţi de şănţuleţe mărunte dădea o preciziune neobişnuită tuturor celor ce se aflau în această sală. Atenţia pământenilor fu atrasă de un grup de fiinţe aflate în picioare în dreptul unui panou lustruit, care părea o faţetă a unui uriaş smarald…

Pielea lor roşu-învâpăiată avea nuanţa statuii din largul mării, ceea ce pentru pământeni nu însemna un lucru neobişnuit; cromofotografiile păstrate din antichitate arătau că unele triburi de indieni din America Centrală avuseseră o carnaţie asemănătoare, poate ceva mai puţin intensă.

În sală erau două femei şi doi bărbaţi, două perechi îmbrăcate diferit. Cei aflaţi mai aproape de panoul verde purtau o îmbrăcăminte scurtă şi aurie, asemănătoare unor combinezoane elegante cu mai multe cheotori. Ceilalţi doi erau înfăşuraţi cu pelerine identice, de aceeaşi nuanţă sidefie ca şi pereţii.

Cei dintâi se mişcau lin şi ciupeau un şir de strune întinse pieziş, la marginea din stânga a panoului. Peretele din smarald şlefuit sau din sticlă devenea tot mai transparent. În ritmul mişcărilor descrise de ei treceau ca plutind prin cristal, una după alta, imagini clare. Apăreau şi dispăreau atât de repede, încât până şi nişte observatori atât de bine antrenaţi ca Iunii Ant şi Dar Veter reuşeau cu greu să le prindă în întregime sensul.

În această alternanţă de munţi arămii, de oceane violete şi de păduri ca peruzeaua, se ghicea istoricul planetei. Aidoma unor fantome ale trecutului, prin faţa ochilor se perindau nenumărate animale şi plante, uneori neînteles de monstruoase, alteori minunat de frumoase. Multe dintre ele păreau foarte asemănătoare cu acelea ale căror rămăşiţe au rămas păstrate în,cronica” formată de straturile scoarţei terestre. Scara ascendentă a formelor de viaţă, a materiei vii în continuă desăvârşire se desfăşură astfel mult timp. Calea infinita de lungă a dezvoltării le părea pământenilor şi mai îndelungată şi mai chinuitoare şi mai grea decât propria lor genealogie.

În lumina de vis a aparatului, răsăreau tablouri noi: văpăile unor ruguri uriaşe, blocuri mari de piatră grămădită pe câmpii, încăierări cu fiare sălbatice, ritualuri de înmormântare şi ceremonii religioase. Mare cât întreg panoul, se ivi silueta unui bărbat, înveşmântat într-o piele tărcată de animal. Sprijinindu-se cu o mână într-o suliţă, iar pe cealaltă ridicînd-o spre cer, cu un gest larg, strivea sub picior gâtul unui monstru răpus, cu o coamă aspră pe şira spinării şi colţi lungi rânjiţi. În fund, un şir de femei şi bărbaţi se ţineau de mână doi câte doi şi păreau să cânte ceva.

Viziunile dispărură şi în locul lor, apăru suprafaţa întunecată a unei pietre lustruite.

Cele două făpturi în straie aurii se retraseră acum spre dreapta, şi cealaltă pereche veni înainte. Cu o mişcare rapidă, îşi lepădară pelerinele, şi, pe fondul irizat al pereţilor, se desprinseră trupurile lor arămii. Bărbatul întinse mâinile spre femeie şi aceasta îi răspunse printr-un zâmbet plin de o bucurie atât de mândră şi de strălucitoare, încât, fără să vrea, şi pămintenii zâmbiră. Acolo, în sala sidefie a unei lumi depărtate, cei doi începură un dans lent. Probabil că nici nu era propriu zis un dans, ci mai curând un fel de atitudini ritmice, menite să înfăţişeze perfecţiunea, frumuseţea liniilor şi mlădierea acelor trupuri. În alternanţa ritmică a mişcărilor se ghicea însă o muzică, în acelaşi timp grandioasă şi tristă, ca o amintire a imensei scări de jertfe anonime şi fără de număr, plătite în cursul dezvoltării vieţii, spre a ajunge la această minunată fiinţă gânditoare: omul.

Lui Mwen Mas i se păru că percepe o melodie, un mănunchi de note înalte şi pure, susţinute de ritmul sonor şi sacadat al unor sunete grave. Veda Kong strânse mâna lui Dar Veter, care nici nu observă acest lucru. Iunii Ant privea nemişcat, ţinându-şi răsuflarea, în timp ce pe fruntea lui înaltă se iviră broboane de sudoare.

Oamenii de pe Tucan semănau atât de mult cu pământenii, încât încetul cu încetul pierdeai impresia că te afli în faţa unei alte lumi. Ei dovedeau însă o deplină perfecţiune a trupului, care deocamdată trăia doar în visurile şi în operele artiştilor de pe Pământ şi nu-şi găsise întruchiparea decât într-un număr foarte redus de inşi, minunat de frumoşi.

„Cu cât mai penibilă şi mai lungă este calea oarbei evoluţii animale până la fiinţa gânditoare, cu atât mai raţionale, mai perfecte aşadar mai frumoase sunt şi formele superioare ale vieţii” — reflecta Dar Veter. Pământenii au înţeles de mult că frumuseţea este expresia unei instinctive structuri logice, a adaptării la un scop bine definit. Cu cât mai variată este destinaţia, cu atât mai frumoasă este şi forma. Probabil că oamenii aceştia roşii sunt mai multilaterali şi mai iscusiţi decât noi. Poate că civilizaţia lor este mai curând rezultatul dezvoltării omului însuşi, a puterii sale spirituale şi fizice, mai puţin a tehnicii. La noi cultura şi-a păstrat multă vreme un caracter cu precădere tehnic, şi abia o dală cu instaurarea societăţii comuniste ca a pornit hotărât pe calea perfecţionării omului Însuşi, nu numai a maşinilor, a caselor, a mâncării şi a distracţiilor lui”.

Dansul se sfarşi. Tînăra femeie cu piele roşie trecu în mijlocul sălii şi raza vizuală a aparatului se concentra numai şi numai asupra ei. Ea îşi înălţă spre plafonul sălii faţa şi braţele aruncate în lături.

Involuntar pământenii îi urmăriră privirea. Sala nu nu avea tavan, sau poate, datorită unei iluzii optice creată cu multă măiestrie, în locul său se vedea un simulacru de cer spuzit de stele mari şi luminoase. Constelaţiile observate erau dezordonate şi străine, neevocând nici o asociaţie familiară. Fata îşi scutură mâna stângâ, şi o bilă albastră apăru în vârful arătătorului ei. Din bilă izbucni o rază argintie, care părea să ţină locul unei baghete. Micul rotocol de lumină de la extremitatea ei se oprea când pe o sica, când pe alta. Şi îndată pe panoul de smarald se ivea o imagine imobilă de mari dimensiuni. Raza indicatoare se deplasa încet, şi tot atât de încet apăreau pe panou privelişti de pe planete pustii sau populate, cu o viaţă necunoscută. Apăsătoare, sterpe străluceau întinderi pietroase ori nisipoase, scăldate în lumina unor sori roşii, albaştri, violeţi şi galbeni. Uneori, razele vreunui astru ciudat, plumburiu, trezeau la viaţă pe planetele lor cupole plate şi spirale încărcate cu electricitate, Inotând ca nişte meduze într-o atmosferă densă sau In-într-un ocean portocaliu. În lumea unui soare roşu, creşteau copaci de o înălţime neînchipuită, cu scoarţă neagră şi alunecoasă, care întindeau spre cer, ca Intr-o desperare fără margini, miliarde de ramuri strlmbe. Alte planete erau în întregime acoperite cu ape întunecate. Pretutindeni pluteau uriaşe insule vii, cu animale ori plante, legănând peste oglinda lină nenumărate tentacule păroase…

— În apropierea lor nu există planete cu forme biologice, superioare, spuse deodată Iunii Ant, care nu-şi lua ochii de pe harta acelui necunoscut firmament.

— Ba da, replica Dar Veter. Intr-o parte au un sistem stelar plan, una dintre formaţiile mai recente ale Galaxiei. Or noi ştim că sistemele plane şi cele sferice, cele noi şi cele vechi, alternează uneori. într-adevăr iată înspre Eridan un sistem populat de făpturi gânditoare şi care face parte din Marele Cerc…

— VVR 4955 + MO 3529… şi aşa mai departe, se amestecă în vorbă Mwen Mas. Dar cum se poate ca ei să nu aibă cunoştinţă de existenţa acestui sistem?

— Sistemul acesta a intrat în Marele Cerc cu două-sute şaptezeci şi cinci de ani în urmă, după ce a avut loc această emisiune, răspunse Dar Veter.

Cu o mişcare a degetului, fata cu pielea roşie din lumea aceea îndepărtată făcu să cadă bila cea albastră şi se întoarse spre spectatori, cu braţele larg aruncate înlături, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze pe cineva invizibil, din faţa ei. Cu capul uşor lăsat pe spate şi umerii traşi înapoi, părea o femeie de pe Pământ, într-un avânt pătimaş. Buzele ei întredeschise se mişcau repetând cuvinte neauzite. Rămase astfel neclintită, într-o atitudine de invocaţie, trimiţând prin bezna îngheţată a spaţiilor siderale chemarea-i fierbinte, către fraţii ei, oamenii unor alte lumi.

Din nou frumuseţea-i strălucitoare Ii înmărmuri pe observatorii de pe Pământ. Nu vedeau în ea nimic din trăsăturile severe şi accentuate pe care le avuseseră pieile-roşii. Faţa ei rotundă, nasul delicat, imenşii ochi albaştri, ca şi gura-i mică aminteau mai curând de popoarele nordice terestre. Părul negru îi cădea In unde moi şi bogate. Fiecare linie a feţei, fiecare mlădiere a trupului mărturisea încrederea firească şi voioasă, sentimentul unei mari forţe.

— Este oare cu putinţă ca ei să nu ştie nimic despre Marele Cerc? gemu aproape Veda Kong, cucerita de farmecul risipit de minunata ei soră din Cosmos.

— Acum probabil că ştiu, răspunse Dar Veter, căci ceea ce vedem în clipa de faţă s-a petrecut cu trei sute de ani în urmă.

— Optzeci şi opt de parseci, spuse Mwen Mas cu vocea lui profundă, de bariton. Optzeci şi opt… Toţi cei pe care i-am văzut acum au murit de mult.

Şi, parcă spre a-i confirma spusele, viziunea prodigioasei lumi păli şi se stinse; se stinse, de asemenea, şi indicatorul verde de legătură. Emisiunea Marelui Cerc luase sfârşit.

O clipă rămaseră cu toţii nemişcaţi. Cel dintâi se dezmetici Dar Veter. Muşcându-şi înciudat buza, mută în grabă maneta de granat. Deconectarea coloanei de energie dirijată stârni un vuiet sonor, ca de aramă, care-i preveni pe inginerii centralelor energetice de necesitatea de a îndrepta din nou puternicul torent pe canalele obişnuite. Numai după ce termină cu toate operaţiile necesare, directorul staţiunilor exterioare se întoarse spre tovarăşii săi.

Iunii Ant, cu sprâncenele ridicate, răsfoia filele pline do însemnări.

— O parte a mnemogramei[41] cu harta stelelor de pe plafon, trebuie să fie imediat expediată Institutului Cerului Austral! spuse el, adresându-se tmărului adjunct al lui Dar Veter. Acesta îi aruncă o privire mirată, de parcă s-ar fi trezit abia acum dintr-un vis extraordinar.

Savantul cel sever îşi stăpâni un zâmbet. într-adevăr, viziunea de adineauri fusese un vis al unei lumi încân tătoare, lansat în spaţiu cu trei veacuri în urmă… Un vis pe care-l vor vedea acum cu ochii lor miliarde de oameni pe Pământ, din oraşele Lunei, ale lui Marte şi ale lui Venus.

— Ai avut dreptate, Mwen Mas, rosti zâmbind Dar Veter, când preziceai că se va petrece un eveniment neobişnuit. Pentru prima oară în cei opt sute de ani de când există pentru noi Marele Cerc, am văzut ivindu-se din străfundurile universului o planetă locuită de oameni care ne sunt fraţi nu numai prin spirit, ci şi prin trup. Sînt încă plin de bucuria acestei descoperiri! Ce început frumos pentru activitatea dumitale! Anticii ar fi socotit aceasta un fericit augur sau, cum ar spune psihologii noştri, un concurs favorabil de împrejurări pentru siguranţa şi elanul muncii viitoare.

Îşi dădu deodată seama că reacţia nervoasă îl făcuse să devină prea vorbăreţ. În epoca Marelui Cerc, excesele în vorbire erau considerate ca unul dintre defectele umane cele mai ruşinoase şi mai respingătoare. De aceea, directorul staţiunilor exterioare se opri la jumătatea frazei.

— Da, da! răspunse distrat Mwen Mas.

Iunii Ant prinse în glasul său un accent straniu şi deveni atent. Veda Kong atinse uşor cu degetul mâna lui Dar Veter şi făcu semn cu capul în direcţia africanului.

„Poate că e prea impresionabil”, îi trecu prin gând lui Dar Veter. Se uită ţintă la succesorul său.

Acesta, simţind nedumerirea celorlalţi, îşi îndreptă spatele şi redeveni specialistul atent şi ager de mai înainte. Scara mobilă îi transportă sus, spre ferestrele cele largi, şi cerul înstelat apăru din nou, la fel de îndepărtat ca în cele treizeci de milenii ale existenţei omului, mai bine zis ale speciei lui numită Homo sapiens: Omul înţelept.

Mwen Mas şi Dar Veter trebuiau să rămână la observator.

Veda Kong îi spuse în şoaptă lui Dar Veter că nu va uita niciodată această noapte.

— Mi-am dat seama cât de slab m-am prezentat! conchise ea zâmbind, în ciuda mâhnirii din cuvintele rostite.

Dar Veter pricepu la ce se gândeşte Veda şi dădu negativ din cap:

— Sînt convins că dacă femeia cea roşie te-ar fi văzut pe dumneata, Veda, ar fi fost mândră de sora ei. Pe cuvânt. Pământul nostru nu-i mai prejos de lumea lor! adăugă el, cu faţa luminată de iubire.

— Aceasta-i părerea dumitale, scumpe prietene, zâmbi Veda. În treabă-l mai bine pe Mwen Mas…

Îşi umbri glumeaţă ochii cu palma şi dispăru după o cotitură a zidului.

Începuse să se crape de ziuă când, în sfârşit, Mwen Mas, fu lăsat singur. În văzduhul răcoros şi neclintit, plutea o lumină cenuşie, iar marea şi cerul aveau acum aceeaşi străvezime de cristal: argintie spre ape, trandafirie spre văzduh.

Africanul râmase mult timp în picioare pe balconul observatorului, scrutând cu privirea contururile pe jumătate cunoscute ale clădirilor.

Pe un platou nu prea înalt, la o oarecare depărtare, se înălţa un arc gigantic de aluminiu, brăzdat de nouă fâşii paralele, despărţite prin geamuri opal-gâlbui şi alb-argintii din sticlă incaş abilă: era sediul Consiliului As trona utic. În faţa lui, era monumentul ridicat celor dintâi oameni care se avântaseră în spaţiile cosmice. O coastă abruptă, toată numai nori şi vârtejuri era încununată de o astronavă de tip antic — o rachetă în formă de peşte, ou botul ascuţit îndreptat spre înălţimile odinioară inaccesibile. Sprijinindu-se unii pe alţii, depunând sforţări uriaşe, un şir de oameni se căţărau sus, înlănţuind ca o spirală soclul monumentului. Erau aici piloţi de rachete, fizicieni, astronomi, biologi, scriitori cu înaripată fantezie… Zorile învăluiau în lumina lor roşietică străvechea astronavă şi contururile uşoare, dantelate ale clădirilor. Mwen Mas tot se mai plimba cu paşi mari pe balcon. Pînă acum nu trecuse niciodată prin emoţiile pe care le trăise astăzi. Crescut după regulile generale ale Erei Marelui Cerc, îşi oţelise trupul prin aspre încercări şi îndeplinise cu succes toate Isprăvile lui Hercule. Astfel se numeau, în amintirea frumoaselor mituri ale vechii Elade, grelele probe pe care orice tânăr era dator să le săvârşească la sfârşitul perioadei de educare. Acela care trecea cu succes aceste încercări, era socotit demn să urce treapta superioară a instrucţiunii.

Mwen Mas organizase alimentarea cu apă a unei mine din Tibetul apusean, replantase o pădure de araucari[42] pe platoul Nahept în America de Sud, participase la nimicirea rechinilor care apăruseră din nou lângă coastele Australiei. Experienţa lui de viaţă şi marile-i capacităţi îi îngăduiseră să se pregătească pentru o activitate grea şi plină de răspundere. Astăzi, chiar de la prima oră a îndeplinirii noilor sale atribuţii, avusese loc întâlnirea cu o lume apropiată Pământului şi în sufletul lui Mwen Mas se trezi ceva nou. Simţi neliniştit cum se căsca în el o prăpastie, pe marginea căreia umblase în toţi anii vieţii sale, fără a-i bănui existenţa. Dorinţa unei noi întâlniri cu planeta stelei epsilon-Tucan, parcă răsărită din cele mai frumoase basme ale omenirii pământene, trăia în el cu o intensitate excepţională. Niciodată nu va putea s-o mai uite pe fata cu pielea roşie, nici braţele ei întinse într-o aprigă chemare, nici gingaşele ei buze întredeschise!

Faptul că de această lume minunată îl despărţea colosala distanţă de două sute nouăzeci de ani-luminâ, inaccesibilă pentru posibilităţile tehnicii terestre, nu-l potolea de loc, ba, dimpotrivă, îi aţâţa dorul fierbinte..

În sufletul lui Mwen Mas luase naştere ceva care trăia acum prin sine, fără a se supune controlului voinţei şi al raţiunii reci. Africanul nu iubise până acum niciodată: cufundat în studiul său aproape ca un anahoret, nu simţise până atunci nimic care să fi semănat cu dorul şi nemaipomenita bucurie aprinsă în sufletul său de această întâlnire pe deasupra uriaşelor depărtări ale spaţiului şi ale timpului.