Capitolul I. STEAUA DE FIER

La lumina opalescentă răsfrântă de plafon, cadranele aparatelor păreau o galerie de portrete: cele rotunde aveau un aer maliţios, cele ovale, culcate pe lat, zâmbeau parca, sfidătoare şi satisfăcute de ele însele; cele pătrate încremeniseră în siguranţa lor obtuză. Luminiţele viorii, albastre, portocalii şi verzi care licăreau în interior accentuau această impresie.

În centrul mesei curbe de comandă se desprindea un cadran mare, roşu. În faţa acestuia, o fată stătea aplecată, într-o poziţie nu prea comodă. Uitase de fotoliul aflat alături şi îşi apropiase capul de geamul cadranului. Reflexele roşii făceau chipu-i tânăr să pară mai matur şi mai sever, descuind umbre aspre în jurul buzelor plinuţe şi subţiindu-i puţin năsucul uşor ridicat. Sprâncenele groase, încruntate îi erau foarte negre, dând ochilor o expresie sumbră şi dezolată.

Ţîrâitul contoarelor fu întrerupt de un uşor zăngănit metalic. Tînăra fată tresări şi-şi îndreptă spatele trudit, cu mâinile prelungi împreunate după ceafă.

Îndărătul ei se auzi o uşă. O mare umbră apăru şi se prefăcu într-un bărbat cu mişcări bruşte şi precise. O lumină aurie izbucni, aprinzând reflexe vii în părul roşcat şi des al fetei. I se luminară şi ochii, aţintiţi cu nelinişte şi dragoste asupra noului venit.

— Cum, n-ai adormit? O sută de ore fără somn!…

— Crezi că-i un exemplu prost? întrebă vesel bărbatul, deşi fără să zimbească. Glasul său avea inflexiuni metalice, înalte, care parcă-i nituiau cuvintele.

— Toţi ceilalţi dorm, rosti sfios fata, şi… nu bănuiesc nimic, adăugă ea, coborând glasul.

— Poţi vorbi fără teamă! Tovarăşii noştri dorm. În clipa de faţă, în Cosmos nu veghem decât noi doi, iar până la Tăinuit slnt încă cincizeci de bilioane de kilometri, adică un parsec[1] şi jumătate!

— Dar nu mai avem anamezoii[2] decât pentru o singură accelerare!

În glasul ei vibra spaimă, dar şi o undă de exaltare.

Erg Noor, şeful celei de a 37-a expediţii astrale, ajunse din doi paşi lângă cadranul cel roşu.

— Sîntem la al cincilea tur!

— Da, am intrat în el. Şi… nimic. Tînăra fată aruncă o privire grăitoare spre difuzorul aparatului de recepţie automat.

— După cum vezi — continuă Erg Noor — nu-i chip de dormit. Trebuie să mă gândesc la toate variantele, la toate posibilităţile. Soluţia trebuie găsită până la sfârşitul celui de al cincilea tur.

— Dar asta înseamnă încă o sută zece ore…

— Bine, atunci voi trage un pui de somn aici în fotoliu, când se va termina acţiunea sporaminei[3]; am luat o doză acum douăzeci şi patru de ore.

Fata rămase un timp cufundată în reflecţii. În sfârşit, se hotără:

— Ce-ar fi să reducem raza cercului? Poate că li s-a defectat emiţătorul.

— Cu neputinţă! Dacă am reduce raza fără să micşorăm viteza, am distruge nava cât ai clipi. Să încetinim… să parcurgem apoi distanţa de un parsec şi jumătate fără anamezon, cu viteza celor mai primitive rachete selenare? Ar însenina să ne apropiem de sistemul nostru solar peste o sută de mii de ani…

— Înţeleg… Dar nu s-ar putea ca ei…

— Nu e cu putinţă. Timpurile când oamenii puteau să comită neglijenţe sau să se înşele pe ei şi pe alţii au trecut de mult. Acum un asemenea lucru nu se mai poate întâmpla.

— N-am vrut să spun asta. În răspunsul repezit al fetei se simţea că fusese niţeluş jignită. Voiam să spun că poate „Algrab” s-a abătut din drumul său şi ne caută şi el.

— Nu se putea abate atât de mult. Fără nici o îndoială că a decolat la timpul fixat şi calculat cu cea mai mare precizie. Dacă, prin imposibil, ambele lui emiţătoare ar fi fost scoase din funcţiune, „Algrab” ar fi pornit să taie cercul pe diametru şi atunci l-am fi detectat pe recepţia planetară. O eroare nu este posibilă. Iată planeta convenţională!

Şi Erg Noor făcu un gest spre ecranele de cristal, instalate în firide adânci pe cele patru laturi ale postului de comandă. În bezna neţărmurita ardeau luminiţele unei puzderii de stele. Pe cel clintii ecran din stinga trecu rapid în zbor un mic disc cenuşiu, abia luminat de astrul său, foarte depărtat de sistemul B-7336-C + 87-A, unde se aflau ei în acel moment.

— Farurile-bombă[4] funcţionează perfect, deşi le-am lansat cu patru ani independenţi[5] în urmă. Erg Noor arătă o dâră de lumină care se vedea clar pe peretele din stânga, de-a lungul unei benzi lungi de sticlă.

„Algrab” ar fi trebuit să ajungă aici acum trei luni… Aceasta înseamnă că — Noor şovăi, de parcă nu s-ar fi încumetat să rostească sentinţa — a pierit!

— Poate că n-a pierit cbiar, dacă a fost avariat de vreun meteorit şi nu mai poate atinge viteza cerută…, replică fata cu părul roşu.

— Nu poate atinge viteza cerută! repetă Erg Noor. Nu este oare acelaşi lucru? Ce se întâmplă dacă între astronavă şi destinaţia ei se aştern milenii de parcurs? Este şi mai rău: moartea nu vine dintr-o dată, ci după ani şi ani de deznădejde. Poale că vor chema… atunci o să aflăm; şi noi… peste vreo şase ani… pe Pământ.

Cu o mişcare impetuoasă, şeful expediţiei trase un fotoliu pliant de sub pupitrul maşinii electronice de calculat de model mic MNU-11. Pînă acum, din cauza marii ei greutăţi, a dimensiunilor şi a fragilităţii sale, nu era cu putinţă să se instaleze pe astronave o maşină-creier electronică model I.T.U., care să îndeplinească operaţii multiple şi căreia să i se poată încredinţa în întregime conducerea navei. Se impunea prezenţa navigatorului do serviciu în cabina de comandă, cu atât mai mult cu cil menţinerea navei pe traseul stabilit nu se putea asigura în condiţii de maximă precizie, pe distanţe atât do mari.

Mîinile lui Erg Noor se mişcau acum pe manetele şi butoanele maşinii de calculat cu o viteză uimitoare, de pianist. Faţa lui palidă cu trăsături aspre, parcă împietrite, fruntea înaltă, plecată îndârjit asupra mesei de comandă, părea să arunce o provocare puterilor vrăsmaşe ale naturii care ameninţau colţişorul de lume vie, furişat în adâncurile interzise ale spaţiilor siderale.

Niza Krit, tânâra astronavigatoare, care pentru prima oară lua parte la o expediţie cosmică, urmărea, ţinându-şi răsuflarea, mişcările lui Noor, care era cufundat în sine. Cît de calm, cât de energic şi de inteligent era bărbatul acesta pe care-l îndrăgise! îl iubea de mult, de cinci ani, de când lucra alături de el.

Nu mai avea nici un rost să-şi ascundă dragostea; de altfel, Erg Noor ştia, probabil, acest lucru. Niza o simţea… Acum, că se intamplase această nenorocire, avea bucuria de a face de gardă în aceeaşi tură cu el. Trei luni petrecute în doi, în timp ce restul echipajului dormea cufundat în dulcele somn hipnotic! Mai aveau de vegheat împreună 13 zile. Apoi le venea şi lor rândul să doarmă, pe o perioadă de şase luni, în care timp urma să se schimbe două echipe de serviciu, navigatori, astronomi şi mecanici. Ceilalţi — biologii, geologii — care n-aveau de lucru decât la locul destinaţiei, puteau dormi şi mai mult, în timp ce astronomii… Lor le revenea partea de muncă cea mai grea, cea mai încordată. Erg Noor se ridică şi firul gandurilor Nizei se rupse.

— Mă duc în cabina harţilor siderale… Rîndul dumitale la odihnă vine… (se uită la cadranul unui ceas dependent[6]) peste nouă ore. Am tot timpul să dorm înainte de a te schimba.

— Nu sunt obosită, rămai în aici cât trebuie, important este să te odihneşti dumneata!

Erg Noor se încruntă şi voi să obiecteze ceva; dezarmat însă de duioşia din glasul şi din ochii ei căprui, care-l priveau cu atâta încredere, zambi şi ieşi fără o vorbă.

Niza se aşeză în fotoliu, îşi plimbă privirea peste aparatele atât de familiare pentru ea, şi se lăsă furată de gânduri.

Deasupra ei se căscau, negre, ecranele reflectoare care transmiteau Ia postul central de comandă imaginea abisurilor ce înconjurau astronava. Luminiţele multicolore ale stelelor păreau nişte ace de lumină care străpungeau ochii omului.

Astronava întrecea tocmai o planetă, şi forţa de gravitaţie a acesteia o făcea să oscileze de-a lungul fâşiilor de intensitate variabilă a câmpului gravitaţional[7]. Din cauza aceasta, stelele, măreţe şi ostile, do pe ecranele reflectoare efectuau neaşteptate salturi. Desenul constelaţiilor se schimba cu o viteză nemaipomenită.

Planeta K2 — 2N — 88, depărtată de astrul său, rece şi lipsită de viaţă, era cunoscută ca un loc comod de întâlnire pentru astronave… dar întâlnirea n-a mai avut loc. Al cincilea tur… Niza îşi închipui nava zburând cu viteza redusă într-un cerc fantastic cu o rază de un miliard de kilometri şi întrecând neîncetat planeta care se târa ca un melc. Al cincilea tur va fi parcurs peste o sută zece ore… şi apoi? Mintea ageră a lui Erg Noor îşi încordase adineaori toate forţele în căutarea soluţiei celei mai bune. Şeful expediţiei şi comandantul navei nu se putea înşela — altfel astronava de prima clasă „Tantra” cu echipajul ei compus din cei mai eminenţi savanţi, nu se va mai întoarce niciodată din abisurile Cosmosului! Dar Erg Noor nu se va înşela…

Deodată Niza Krit simţi o stare oribilă, apropiată de leşin, ceea ce însemna că astronava se abătuse de la traseul ei cu o fracţiune infimă de grad[8], admisibilă numai în condiţiile vitezei micşorate, deoarece altminteri fragila ei încărcătură vie n-ar mai fi putut rămâne în viaţă. De îndată ce negura cenuşie care împăienjenise ochii fetei se mai risipi, starea de leşin dispăru: nava se reintegrase în traseul ei. Hipersensibilele radiolocatoare dibuiseră în bezna din faţă un meteorit — cea mai mare primejdie pentru vehiculele astrale. Intr-o milionime de secundă, maşinile electronice care conduceau nava (căci numai ele puteau executa toate manevrele cu rapiditatea necesară, nervii omeneşti ne-corespunzând vitezelor cosmice) asiguraseră o deviere a „Tantrei”, iar după trecerea primejdiei, o făcuseră cu aceeaşi iuţeală să-şi reia vechiul traseu.

„De ce, oare, aceleaşi maşini să nu fi fost în stare să-l salveze şi pe „Algrab”? îşi zicea Niza, care, între timp, îşi venise în fire. Era aproape sigur că această navă căzuse victimă întâlnirii cu un meteorit. Erg Noor spunea că până acum fiecare a zecea astronavă pierea ciocnindu-se de meteoriţi, în ciuda inventării unor locatoare atât de sensibile ca aparatul lui Voll Hod şi ca dispozitivele energetice de protecţie, care respingeau particulele mici. Pieirea lui „Algrab” îi punea şi pe ei în primejdie, tocmai atunci, când totul părea atât de bine studiat şi pus la punct. Niza începu să-şi amintească de toate cele petrecute din clipa decolării.

A 37-a expediţie siderală avea drept ţintă să ajungă în sistemul planetar al unei stele apropiate din constelaţia Pohiuchus, a cărei unică planetă populată, Zirda, intrase de multă vreme în legătură cu Pământul şi cu alte lumi prin Marele Cerc. Deodată însă amuţise şi, timp de 70 de ani, nu s-a mai primit de acolo nici un fel de comunicare. Pământul, care, în sistemul Marelui Cerc, era planeta cea mai apropiată de Zirda, avea deci datoria să lămurească ce se întâmplase. Tocmai de aceea „Tantra” luase pe bord numeroase aparate şi câţiva savanţi eminenţi, al căror sistem nervos se dovedise, după multiple încercări, capabil să îndure lungi ani de recluziune într-o astronavă. În ceea ce priveşte rezervele de carburant pentru motoare — anume anamezonul, o substanţă cu legăturile mezonice intranucleare[9] distruse şi cu viteza de jet egală cu aceea a luminii — acesta, fusese luat într-o cantitate strict limitată, şi asta nu din cauza greutăţii anamezonului, ci din pricina volumului uriaş al rezervoarelor. Plănuiseră să se alimenteze cu anamezon o dată ajunşi pe Zirda. Iar în cazul în care cu această planetă se va fi petrecut ceva grav, urma ca „Tantra” să se întâlnească cu astronava de clasa a doua „Algrab”, lângă orbita planetei K2 — 2N — 88.

Urechea exersată a Nizei prinse uşoara modificare a frecvenţei sunetului pe care era acordat câmpul de gravitaţie artificială[10]. Discurile celor trei aparate aşezate în dreapta începură să clipească inegal. La tribord se conecta automat o sondă electronică. Pe ecranul deodată luminat apăru o formă strălucitoare şi colţuroasă, care înainta ca un proiectil drept spre „Tantra”; cu alte cuvinte, se afla departe. Era un fragment uriaş de substanţă din cele care se întâlnesc extrem de rar în spaţiul cosmic. De aceea, Niza se grăbi să-i determine volumul, greutatea, viteza şi direcţia. Nu-şi reluă firul amintirilor decât în clipa când se auzi ţăcănitul uşor al bobinei automate a jurnalului de bord.

…Cea mai impresionantă dintre toate era viziunea unui soare lugubru, roşu-sângeriu, care crescuse în câmpul vizual al ecranelor, în ultimele luni ale celui de-al patrulea an de călătorie. Al patrulea pentru pasagerii astronavei, care zbura cu o viteză de V6 din unitatea absolută: viteza luminii. Pe Pământ se scurseseră aproape şapte ani independenţi.

Apărând ochiul omenesc, filtrele ecranelor modificau culoarea şi intensitatea razelor oricărui astru, în aşa fel încât acesta să apară ca văzut prin stratul gros al atmosferei terestre, cu păturilc-i proteguitoare formate din ozon şi vapori de apă. Lumina violetă fantastică, de nedescris, a stelelor cu temperaturi înalte părea azurie ori albă, aştri mohorâţi de un roz-cenuşiu deveneau veseli, galben-aurii, aidoma Soarelui nostru. Aici însă, dimpotrivă, astrul care strălucea victorios cu razele lui de un roşu-aprins căpăta tonalitatea sumbră, sângeric, cu care un observator de pe pământ este obişnuit să vadă stelele din clasa spectrală[11] M5. Planeta se afla faţă de soarele ei mult mai aproape decât Pământul nostru faţă de al său. Pe măsura apropierii de Zirda, astrul acesteia devenea un uriaş disc stacojiu, care emitea mase de radiaţii calorice[12].

Încă cu două luni înainte de a se apropia de Zirda, „Tantra” încercase să comunice cu staţiunea exterioară a planetei aflată pe un mic satelit natural, lipsit de atmosferă şi care era mai aproape de Zirda decât Luna de Pământ.

Astronava continua să lanseze apeluri chiar şi atunci când până la planetă mai rămăseseră 30.000.000 de kilometri, iar viteza nemaipomenită a „Tantrei” scăzuse la 3.000 de kilometri pe secundă. De serviciu era Niza. Veghea însă şi restul echipajului, strins în aşteptare, în faţa ecranelor, la postul central.

Niza lansa apeluri, mărind puterea emisiunii şi aruneînd înainte semnale luminoase în formă de evantai.

În cele din urmă, zăriră un punct minuscul şi strălucitor: era satelitul pe care se afla staţiunea exterioară. Astronava începu să evolueze în jurul planetei, apropiindu-se treptat de ea în spirală şi potrivindu-şi viteza după cea a satelitului. Curând, „Tantrau şi satelitul erau ca legaţi cu un cablu nevăzut; astronava plana deasupra micii planete, care se mişca repede pe orbita ei. Stereotelescoapele[13] electronice ale navei sondau acum suprafaţa satelitului. Şi, deodată, în faţa echipajului „Tantrei” apăru o privelişte de neuitat.

O clădire uriaşă, plată, de sticlă strălucea în reflexele sângerii ale soarelui. Chiar sub acoperiş se afla un fel de sală de conferinţe sau un amfiteatru. Acolo se aflau, parcă încremeniţi o mulţime de fiinţe, ce arătau altfel decât pământenii, dar, fără nici o îndoială, erau oameni şi ei. Emoţionat, astronomul Pur Hiss — un novice în materie de zboruri cosmice şi care, chiar în ajunul pornirii expediţiei, luase locul unui savant cu multă experienţă, puse mai bine la punct focalizarea lunetei. Rîndurile de oameni, care se zăreau neclar sub acoperişul de sticlă, îşi păstrau aceeaşi neclintire. Pur Hiss mări şi mai mult imaginea. Văzură acum un fel de podium, înconjurat de aparate; în faţa auditoriului, la o masă lungă, un om stătea cu picioarele încrucişate şi cu ochii înspăimântători, pironiţi în zare…

— Sînt morţi, congelaţi! exclamă Erg Noor. Astronava continua să planeze deasupra satelitului Zirdei. 14 perechi de ochi urmăreau neclintit mormăntul acesta de sticlă, căci, într-adevăr, era un mormînt. De câţi ani oare şedeau astfel aici aceste cadavre? Statia amuţise în urmă cu 70 de ani — dacă li se adaugă cei şase ani ai drumului parcurs de raze, făceau trei sferturi de veac…

Toate privirile se îndreptară spre şeful expediţiei. Palid la faţă, Erg Noor scruta negura gălbuie a atmosferei; prin ea abia dacă se ghiceau contururile neclare ale munţilor, slabele reflexe ale mărilor; nimic însă nu le putea da răspunsul pentru care veniseră aici.

— Staţiunea a fost distrusă, continuă şeful expediţiei, şi n-a fost refăcută în aceşti şaptezeci şi cinci de ani! Aceasta dovedeşte că pe planetă s-a petrecut o catastrofă. Trebuie să coborâm, să străbatem atmosfera, poate să şi descindem. Fiindcă ne-am adunat aici cu toţii, vă cer părerea…

Singurul care a avut ceva de obiectat fu astronomul Pur Hiss. Niza examina, plină de indignare, nasul său mare de pasăre de pradă şi urechile-i urâte, plantate prea jos.

— Dacă pe planetă s-a petrecut o catastrofă, n-avem nici o şansă să găsim aici anamezon. Înconjurul planetei la mică altitudine, cu atât mai mult o descindere, ne-ar face să cheltuim aproape întreaga rezervă de carburant planetar[14] de care mai dispunem. Afară de asta, nu se ştie încă ce s-a întâmplat. S-ar putea să existe radiaţii puternice, care să ne fie fatale.

Ceilalţi membri ai expediţiei îşi susţinură însă şeful.

— Nici un fel de radiaţii planetare nu ameninţă o navă prevăzută cu o cuirasă cosmică — se pronunţă Erg Noor. Am fost trimişi aici tocmai ca să lămurim ce s-a întâmplat. Ce va răspunde Marelui Cerc Pământul? Să stabilim faptele este cu totul insuficient, trebuie să le şi explicăm. Vă rog să-mi scuzaţi aceste truisme! mai spuse Erg Noor, şi în glasu-i metalic străbătură note ironice. Nu cred că ne putem sustrage datoriei noastre directe…

— Temperatura straturilor superioare ale atmosferei este normală! strigă bucuroasă Niza.

Erg Noor zâmbi şi începu să coboare, prudent, volută după volută, încetinind treptat avansarea în spirală a astronavei, care se apropia de suprafaţa planetei. Zirda avea dimensiuni ceva mai reduse decât Pământul, şi un zbor la înălţime mică în jurul ei nu necesita viteze considerabile. Astronomii şi geologul confruntau pe hartă caracteristicile planetei cu observaţiile aparatelor optice de pe bordul „Tantra”. Continentele îşi păstrau întocmai vechile lor contururi, mările seînteiau liniştit în lumina roşie a soarelui. Nu-şi schimbaseră forma nici crestele muntoase, pe care le cunoşteau din fotografiile mai vechi. Numai că planeta tăcea.

Timp de 35 de ore, membrii echipajului nu-şi părăsiră posturile de observaţie.

Compoziţia atmosferei, iradierea astrului roşu — totul coincidea cu vechile date ce le aveau despre Zirda. Erg Noor deschise un volum de tabele privitoare la această planetă şi găsi coloana cu datele referitoare la stratosfera ei. Ionizarea se dovedi a fi mai ridicată decât cea normală. În mintea lui Noor începuse a miji o bănuială alarmantă.

La cea de a şasea volută a spiralei de coborâre, începură să se distingă contururile oraşelor mari. Dar nici acum receptoarele astronavei nu înregistrară vreun semnal.

Niza Kril ieşi din schimb ca să mănânce şi aţipi. I se păru că n-a dormit decât câteva clipe. Astronava zbura pe deasupra părţii umbrite a Zirdei cu o viteză care nu depăşea pe aceea a unei obişnuite spironave[15] terestre. Aici, dedesubtul lor, trebuia să se întindă oraşe, uzine, porturi. Dar oricât de mult ar fi scrutat întunericul, puternicele stereotelescoape, în bezna adâncă nu se zări nici măcar o licărire. Bubuitul de tunet al atmosferei spintecate de astronavă ar fi trebuit să se audă la distanţe de zeci de kilometri.

Trecu un ceas, dar nicăieri nu se aprinse vreo lumină. Aşteptarea chinuitoare era acum de neîndurat. Noor conecta sirenele navei. Un urlet înspăimântător zbură deasupra abisului negru; oamenii Pământului sperau că, însoţit de bubuitul zborului, vuietul acela va fi auzit de locuitorii Zirdei, care nu dădeau nici un semn de viaţă.

O pală de lumină vie mătură tenebrele, şi „Tantra” ieşi pe partea luminată a planetei. Dar sub ca se aşternea şi acum un văl negru, catifelat. Fotografiile mărite rapid arătară un covor des de flori ce semănau cu macii negri de pe Pământ. Desişuri de maci negri se întindeau pe distanţe de mii de kilometri, înlocuind orice alta vegetaţie: pădurile, tufişurile, papura şi ierburile. În mijlocul acestui covor negru, se zăreau străzile oraşelor, asemenea coastelor unor schelete uriaşe; construcţiile de fier ruginite arătau ca nişte răni sân-gerânde. Nicăieri vreo suflare de viaţă, nici măcar un copăcel. Numai şi numai maci negri şi nimic altceva!

„Tantra” lansă o staţie-bombă de observaţie, apoi se cufundă din nou în noapte. Peste şase ore, această staţie robot prezentă un raport privind compoziţia aerului, temperatura, presiunea şi alte condiţii de la suprafaţa solului. Totul era normal pentru această planetă, în afară de o radioactivitate sporită.

— Ce înspăimântătoare tragedie! murmură încet biologul Eon Tal, înregistrând ultimele date transmise de staţie. S-au distrus pe ei şi au distrus întreaga planetă!

— Adevărat? întrebă Niza, stăpânindu-şi cu greu lacrimile. Ar fi groaznic! Dar gradul de ionizare nu este chiar atât de marc.

— Au trecut ani destui, răspunse posomorit tânărul biolog. Faţa lui virilă, cu nas coroiat de caucazian, se întunecă. O asemenea dezagregare radioactivă, continuă el, este cu atât mai primejdioasă, cu cât se acumulează pe neobservate. În decurs de veacuri, radiaţiile puteau spori cor cu cor[16], după cum numim noi biodozele[17], apoi deodată s-a petrecut un salt calitativ! O ereditate pe cale de destrămare, încetarea reproducţiei, la care se adaugă şi epidemiile provocate de radiaţii… Nu este prima oară că se întâmplă aşa ceva; Cercul cunoaşte asemenea catastrofe…

— De pildă, aşa numita „Planetă a soarelui violet”, se auzi din spatele lor glasul lui Erg Noor.

— Cel mai tragic lucru — adăugă sumbru Pur Hiss — îi constituie faptul că bizarul ei soare — din clasa spectrala A-zero şi de şaptezeci şi opt de ori mai luminos decât ai noştri — putea asigura populaţiei o energetica foarte ridicată.

— Şi unde se află această planetă? se interesă Eon Tal. N-o fi chiar aceea pe care Consiliul şi-a propus s-o colonizeze?

— Ba da. În amintirea ei a şi fost botezată „Algrab”, nava care a pierit.

— Steaua Algrab, numită şi Delta Corbul! exclamă biologul. Dar pană la ea este foarte departe!

— Patruzeci şi şase de parseci. Dar pe Pământ se construiesc acum astronave pentru curse din ce în ce mai depărtate…

Biologul dădu din cap, mormăind printre dinţi că n-ar fi trebuit să i se dea astronavei numele unei planete dispărute.

— Dar planeta însăşi n-a pierit. În mai puţin de un veac, o vom acoperi cu plante şi-o vom repopula, afirmă convins Erg Noor.

Se hotărâse să recurgă la o manevră grea: să schimbe traseul orbital al astronavei de pe cercul de latitudine, pe cel de longitudine, adică să o situeze în planul axei de rotaţie a Zirdei. Se puteau depărta de planetă fără a fi lămurit definitiv dacă toţi locuitorii ci au pierit sau nu? Poale că supravieţuitorii nu erau în stare să cheme în ajutor astronava din cauză că centralele energetice şi aparatajul lor erau distruse.

Nu era prima oară când Niza îl vedea pe şeful ei la masa de comandă în timpul unei manevre pline de răspundere. Cu faţa lui impenetrabilă şi mişcările-i bruşte, dar totdeauna precise, Erg Noor îi părea un erou legendar.

„Tantra” parcurgea din nou un drum decepţionant în jurul Zirdei, de rândul acesta de la un pol la altul. Ici-colo, mai cu seamă pe la paralele mijlocii, apărură zone întinse de sol dezgolit. Acolo, în aer, plutea o ceaţă galbenă, prin care se ghiceau, ca nişte valuri, crestele uriaşe ale unor nisipuri roşii bătute de vuituri.

Mai departe se aşterneau covoare din catifeaua cernită a macilor negri — singurele plante care reuşiseră să reziste radioactivităţii sau să dea naştere sub influenţa ei unei mutaţii[18] viabile.

Totul era acum limpede. Ar fi fost nu numai inutil, ci şi riscant să mai caute undeva, printre ruinele acestea neînsufleţite, rezervele de anamezon pregătite pentru oaspeţii din alte lumi conform recomandării Marelui Cerc (Zirda nu poseda încă astronave, ci numai aparate de zbor interplanetare). Tantra 4 începu deci să-şi lărgească încetul cu încetul spirala zborului în sens opus, depărtându-se de planetă. Accelerând cu ajutorul motoarelor trigger-ionice[19], folosite la zborurile interplanetare, nava ieşi din câmpul de gravitaţie al planetei moarte şi porni spre sistemul nelocuit, desemnat numai printr-un cifru convenţional, unde fuseseră aruncate câteva faruri-bombă şi unde ar fi trebuit să-i aştepte „Algrab”. Conectară motoarele cu anamezon.

Cu ajutorul lor, în 52 de ore astronava atinse viteza ei normală de 900 de milioane de kilometri pe oră. Mai aveau până la locul întâlnirii cincisprezece luni de drum, egale cu unsprezece luni calculate în timpul dependent al navei. Aşadar, în afară de cei care rămâneau de gardă, întregul echipaj putea acum să se cufunde în somn. Dar discuţiile, calculele şi pregătirea raportului ce trebuia să fie prezentat Consiliului mai luară încă o lună. Ghidurile privitoare la Zirda menţionau experienţele riscante care fuseseră făcute acolo cu carburanţi atomici cu dezintegrare parţială. Găsiră articole ale unor savanţi de seamă care semnalaseră simptomele unor influenţe dăunătoare vieţii şi stăruiseră sa se sisteze experienţele. Cu 118 ani în urmă, fusese trimisă prin Marele Cerc o scurtă avertizare, suficientă pentru nişte oameni inteligenţi, dar, precum se vede, neluată în seamă de guvernul Zirdei.

Nu mai exista nici un dubiu: planeta pierise din cauza unor radiaţii dăunătoare, acumulate în cursul a numeroase experienţe imprudente şi încercări nesăbuite de a aplica în practică unele genuri primejdioase de energie nucleară, în loc de a se căuta altele mai puţin dăunătoare.

Enigma fusese dezlegată de mult. Echipajul astronavei trecuse până acum de două ori de la un somn de trei luni la o viaţă activă de aceeaşi durată. Şi iată că trecuseră câteva zile de când „Tantra” descria cerc după cerc în jurul planetei cenuşii, iar speranţa de a se întâlni cu „Algrab” se micşora cu fiece oră. Presimţirea că se petrecuse o catastrofă devenea tot mai apăsătoare…

Erg Noor se opri în prag şi se uită la Niza gânditoare, a cărei coamă semăna cu o invoaltă floare aurie… Un profil de ştrengar, nişte ochi puţin piezişi şi adesea mijiţi de un râs abia stăpânit, iar acum larg deschişi, scrutând necunoscutul cu îngrijorare şi curaj! Fetiţa aceasta nici nu-şi dădea seama ce mare sprijin sufletesc găsea el în dragostea-i neprecupeţită. Deşi trecut prin ani şi ani de încercări care-i oţeliseră voinţa, Erg Noor se simţea uneori obosit de rolul de şef care trebuie să fie gata în orice clipă să ia asupră-şi întreaga răspundere pentru viaţa oamenilor, pentru astronavă şi succesul expediţiei. Acolo, pe Pământ — de mult nu mai exista o răspundere atât de individuală, căci hotărârile erau totdeauna luate de un grup de oameni chemat să realizeze o anumită muncă. Iar dacă se întâmpla ceva neprevăzut, erai sigur că vei primi îndată sfatul cel mai competent, consultaţia cea mai amănunţită. Aici însă n-aveai de unde primi sfaturi, iar comandanţii astronavelor se bucurau de drepturi speciale. Ar fi fost mai uşor ca o asemenea răspundere să dureze doar doi-trei ani, şi nu zece-cincisprezece, cât reprezenta durata medie a unei expediţii cosmice!

Erg Noor intră în cabina de comandă.

Niza se ridică repede şi-i ieşi în întâmpinare.

— Am adunat toate materialele şi hărţile de care am nevoie, spuse ea. Să dăm de lucru maşinii!

Şeful expediţiei se lungi într-un fotoliu şi acum răsfoia încet filele metalice, indicând cifrele coordonatelor, intensitatea câmpurilor magnetice, ale celor electrice şi de gravitaţie, intensitatea curenţilor de particule cosmice, viteza şi densitatea şuvoaielor de meteori. Plină de încordare, Niza apăsa butoanele şi întorcea întrerupătoarele maşinii de calculat. Erg Noor căpătă o seamă de răspunsuri, se încruntă şi râmase pe gânduri.

— În calea noastră se află un câmp de gravitaţie puternic — regiunea acumulării de substanţă obscură din Scorpion, alături de Steaua 6555-ZR 4-11-PKU, începu el. Spre a evita consumarea carburantului, trebuie să ne abatem încoace, spre Şarpe[20]. Pe vremuri, în asemenea cazuri, se naviga fără motor, folosind campurile de gravitaţie în chip de accelerator şi navigând în marginea lor…

— Nu s-ar putea să folosim şi noi această metodă? întrebă Niza.

— Nu, căci astronavele noastre sunt mult mai rapide. O viteză de cinci şesimi din unitatea absolută sau, mai precis, două sute cincizeci de mii de kilometri pe secundă ar mări, în zona terestră de gravitaţie, greutatea noastră de douăsprezece mii de ori[21], aşadar ar preface în praf şi pulbere întreaga expediţie. Nu putem zbura astfel decât în spaţiul cosmic, departe de marile acumulări de materie. De îndată ce astronava pătrunde într-un câmp de gravitaţie, trebuie să micşorăm viteza cu atât mai mult, cu cât acest câmp este mai puternic.

— Cu alte cuvinte, avem aici o contradicţie, şi, cu un gest copilăros, Niza îşi sprijini capul în palmă. Cu cât câmpul de gravitaţie este mai puternic, cu atât mai încet trebuie să zburăm!

— Asta-i valabil numai pentru viteze uriaşe, apropiate de aceea a luminii, când astronava, aidoma unei raze de lumină, nu se poate mişca decât în linie dreapta sau pe aşa-numita curbă a intensităţilor egale[22].

— Dacă am înţeles bine, vrei să îndrepţi „raza” noastră — „Tantra” — de-a dreptul spre sistemul solar.

— Tocmai aici e greutatea. Să îndrepţi nava exact spre o stea ori alta, e practic cu neputinţă, deşi noi ţinem seama de toate corecţiunile făcute calculelor. Sîntem nevoiţi să socotim necontenit eroarea care sporeşte mereu, să modificăm direcţia, ceea ce nu ne permite să folosim la maximum conducerea automată. În momentul de faţă, suntem într-o situaţie dificilă. După ce am luat viteză, o oprire sau chiar şi o simţitoare încetinire a zborului ar fi pentru noi egală cu moartea, întrucât n-am mai avea cu ce să ne mărim din nou viteza. Dar uite care-i primejdia principală: zona 3” + 2U este cu desăvârşire neexplorată. Nu cunoaştem aici nici stele, nici planete locuite, ci doar un câmp de gravitaţie, a cărui margine iat-o! Pentru a ne fixa definitiv, să aşteptăm părerea astronomilor. După cel de-al cincilea tur, îi vom deştepta pe toţi, deocamdată însă… Şeful expediţiei se frecă la tâmplă şi căscă.

— Acţiunea sporaminei e pe terminate, spuse Niza. Te poţi odihni!

— Bine. Mă instalez aici, în fotoliu… Cine ştie, poate că se întâmplă vreo minune. Măcar un sunet.

O inflexiune fugară din glasul lui Erg Noor trezi în sufletul Nizei un sentiment de mare duioşie. Cum ar mai fi vrut să strângă la pieptul ei capul acesta îndărătnic, să mângâie pâru-i negru cu fire cărunte ivite prea timpuriu!

Niza se sculă, aşeză cu grijă filele cu însemnări şi stinse lampa, lăsând numai o slabă lumină verzuie de-a lungul panourilor cu aparate şi ceasuri. Astronava zbura liniştit în vidul absolut, descriind uriaşul ei cerc.

Astronavigatoarea cu părul roşcat îşi ocupă fără zgomot locul alături de „creierul” imensei nave. Aparatele cântau încetişor obişnuitul lor cântec, acordat pe o anumită melodie; orice tulburare, cât de mică, provoca îndată o notă falsă. Totul era în ordine, melodia lină se depăna în tonalitatea voită, acompaniată când şi când de lovituri surde, ca de gong: ele marcau momentele de conectare a motorului planetar auxiliar, care îndrepta traiectoria „Tantrei” după o curbă anumită. Motoarele cu anamezon tăceau. Pacea nocturnă domnea pe cosmonava adormită, ca şi cum primejdia ce plana deasupra expediţiei nici n-ar fi existat. Părea că încă puţin şi din pâlnia aparatului de recepţie se va auzi mult aşteptatul indicativ de apel, iar cele două astronave, încetinindu-şi impetuoasa cursă, se vor apropia pe căi paralele şi, în sfârşit îşi vor egaliza vitezele, spre a-şi urma drumul una lângă alta. O vastă galerie tabulară va uni cele două lumi întâlnite, iar „Tantra” îşi va recăpăta gigantica-i putere.

În adâncul inimii, Niza era liniştită: avea încredere în şeful ei. Cei cinci ani ai călătoriei nu i se păruseră nici lungi, nici chinuitori, mai cu seamă de când începuse a iubi… Dar chiar şi înainte, observaţiile pasionante, înregistrările electronice de cărţi, de muzică şi filme îi permiteau să-şi îmbogăţească neîncetat cunoştinţele şi să nu regrete frumosul Pământ, care se pierduse ca un firicel de nisip în abisurile nemărginitului întuneric. Tovarăşii de drum, oameni de mare cultură, o interesau prin convorbirile lor, iar atunci când nervii oboseau de multitudinea impresiilor sau din pricina unei activităţi prea încordate, putea recurge la un somn prelungit, întreţinut de oscilaţii hipnotice[23]. Astfel, frânturi mari de timp se prăbuşeau în nefiinţa, treceau într-o clipa. Alături de omul iubit, Niza era desigur fericită. N-o frâmânta decât gândul că ceilalţi, mai cu seamă el, Erg Noor, o duc mai greu. De i-ar fi stat măcar în putinţă… Dar ce putea face ea, biată începătoare, alături de asemenea oameni! Poale că, totuşi, aducea vreun folos prin duioşia-i nedezminţită, prin dorinţa-i fierbinte de a le uşura tovarăşilor ci, clipă de clipă, această muncă istovitoare.

Şeful expediţiei se trezi şi ridică fruntea îngreunată de somn. Melodia uniformă suna ca şi până acum, întreruptă când şi când de loviturile motorului planetar. Niza Krit se afla ca şi mai înainte în faţa aparatelor, uşor adusă de spate, cu umbre de oboseală pe faţa-i tânără. Q privire spre ceasul dependent, şi Erg Noor. cu o mişcare energică, se ridică din fotoliul adânc.

— Am dormit paisprezece ore în şir! Şi dumneata nu m-ai deşteptat, Niza! Este incalificabil… Se opri vâzându-i zâmbetul radios. Imediat la culcare!

— Dacă-mi dai voie, aş dormi aici… ca şi dumneata, se rugă fata. Apoi aduse repede de mâncare, se spălă şi se instala în fotoliu.

Ochii ei căprui şi strălucitori, parcă şi mai mari din cauza cearcănelor adânci, se uitau pe furiş la Erg Noor, care, răcorit după un duş de unde, îi luă locul în faţa aparatelor. După ce controla datele indicatoarelor pe P.L.E. — protecţia legăturilor electronice —, se ridică şi începu să măsoare cu paşi iuţi cabina de comandă.

— De ce nu dormi? o întrebă el sever pe astronavigatoare.

Niza îşi scutură buclele roşcate ce-ar mai fi trebuit să fie tunse niţel, deoarece, în expediţiile din afara Pământului femeile nu purtau de obicei păr lung.

— Mă gândesc…, începu ea şovăitor, iar acum, în pragul primejdiei, îmi vine să mă înclin în faţa măreţiei şi atotputerniciei omului, care a ajuns atât de departe în nemărginitele adâncuri ale spaţiului! Pentru dumneata, multe lucruri sunt familiare aici, pe când eu mă aflu pentru prima oară în Cosmos! Ce minunat îmi pare totul: să iau parte la o călătorie atât de grandioasă, să mă îndrept printre stele, spre nişte lumi noi!

Cu un zâmbet palid, Erg Noor îşi frecă fruntea:

— Sînt nevoit să te dezamăgesc sau, mai bine zis, să-ţi arăt adevăratele proporţii ale atotputerniciei noastre. Iată! Deschise proiectorul, şi, pe peretele din spate al cabinei, apăru spirala luminoasă a Galaxiei[24]. Arătă o volută mărginaşă, compusă din stele rare, abia perceptibila în întunericul înconjurător, asemenea unei pulberi spălăcite.

— Iată regiunea pustie a Galaxiei, unde se află sistemul nostru solar şi unde suntem şi noi în clipa de faţă; ea nu-i decât o periferie cu prea puţină lumină şi viaţă. Dar până şi acest braţ al Galaxiei se întinde de la Lebădă la Carenă şi, pe lângă faptul că e departe de zonele centrale, mai conţine şi un nor obscur, uite-l aici… Pentru a parcurge drumul de-a lungul acestei ramificaţii, „Tantra” noastră are nevoie de aproximativ patruzeci de mii de ani[25] independenţi. Iar hăul întunecat ce desparte ramificaţia noastră de cea vecină l-am putea străbate în patru mii de ani. După cum vezi, zborurile noastre în infinit nu reprezintă deocamdată decât o învârtire pe un peticei cu diametrul de cincizeci de ani-lumină Cît de puţin am şti noi despre univers dacă n-ar exista marea putere a Cercului! Comunicările, imaginile, ideile trimise din spaţii inaccesibile omului în scurta lui viaţă ne parvin totuşi mai devreme sau mai târziu, dându-ne de ştire despre lumi din ce în ce mai depărtate. Cunoştinţele noastre sporesc necontenit! Niza tăcea.

— Închipuieşte-ţi cele dintâi zboruri astrale… continuă Erg Noor visător. Mici nave încete şi vulnerabile… De altfel, strămoşii noştri trăiau de două ori mai puţin decât noi… Iată când măreţia omului era într-adevăr de admirat!

Niza înălţă capul cu o mişcare îndărătnică, aşa cum obişnuia s-o facă întotdeauna când voia să protesteze.

— Dar poate că mai târziu, când oamenii vor învăţa să învingă altfel spaţiile, nu înfruntându-le direct, ei vor spune, dându-te drept exemplu: Ce eroi! au cucerit Cosmosul cu mijloace atât de primitive!

Şeful expediţiei întinse tinerei fete mâna:

— Şi despre dumneata, Niza, vor putea spune asta! Niza se aprinse la faţă:

— Sînt mândră că sunt aici, împreună cu dumneata! Şi aş fi gata să dau orice ca să mă întorc din nou în Cosmos.

— Da, ştiu acest lucru, rosti ganditor Erg Noor, dar nu toată lumea gândeşte la fel…

Instinctul feminin îi ajută tinerei fele 'să în teleagă gândul şefului. Avea în cabina lui două magnifice ste-reoportrete colorate în violet şi auriu.

Ambele înfăţişau pe frumoasa Veda Kong, specialistă în istoria antică. In-tr-unul îi vedeai ochii limpezi şi albaştri ca şi cerul pământesc, privind de sub sprâncenele-i lungi, arcuite…

Bronzată de soare, cu zâmbetul ei minunat, cu mâinile ridicate spre părul ca fuiorul de in. Şi iat-o altădată, surâzând voios, cocoţată pe un tun de corabie, monument al unei antichităţi imemoriale.

Erg Noor îşi pierdu vioiciunea. Se aşeză încet în faţa astronavigaloarei.

— De-ai şti, Niza, cit de brutal mi-a distrus soarta visul, acolo pe Zirda! spuse el deodată cu glas surd, atingând uşor maneta care punea în mişcare motoarele cu anamezon, de parcă ar fi vrut să accelereze şi mai mult cursa ameţitoare a astronavei.

— Dacă Zirda n-ar fi pierit şi noi am fi putut să ne aprovizionăm cu carburant, continuă el, răspunzând întrebării mute a Nizei, aş fi condus expediţia mai departe. Aşa a şi fost, de altfel convenit cu Consiliul. Zirda ar fi trimis Pământului mesajele primite de ea, iar „Tantrau ar fi plecat mai departe cu cei care ar fi dorit-o… Ceilalţi s-ar fi îmbarcat pe „Algrab”, care, după îndeplinirea sarcinii sale aici, ar fi fost chemat de Zirda.

— Dar cine ar fi primit să rămână pe Zirda? exclamă indignată tânâra fată. Poate Pur Hiss? Este totuşi un savant eminent. Oare dorinţa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele nu l-ar fi mânat şi pe el mai departe?

— Dar dumneata, Niza, ai fi plecat mai departe?

— Eu? Desigur!

— Dar… unde? întrebă deodată Erg Noor, ferm. privind-o ţintă pe Niza.

— Oriunde, fie şi acolo… şi cu o privire tot atât de fermă şi cu buzele uşor întredeschise, fata arătă spre abisul negru dintre cele două braţe ale înstelatei spirale galactice.

— O, n-am fi mers chiar atât de departe! Ştii, drăguţa mea astronavigatoare, că, aproximativ cu optzeci şi cinci de ani în urmă, a fost organizată cea de a treizeci şi patra expediţie cosmică, denumită „în releu”. Trei astronave, care se aprovizionau reciproc cu carburanţi, se depărtau din ce în ce mai mult de Pământ, în direcţia constelaţiei Lira. Cele două care n-aveau pe ele un echipaj de exploratori, după ce şi-au dat anamezonul celei de-a treia, s-au întors pe Pământ. Astfel îşi executau alpiniştii ascensiunile pe piscurile cele mai înalte. În sfârşit, cea de-a treia navă, numită „Vela”…

— Cea care nu s-a mai întors!… şopti Niza înfiorată.

— Da, „Vela” nu s-a mai întors! Şi-a atins însă destinaţia şi a pierit pe drumul înapoierii, după ce a apucat să trimită o comunicare. Ţinta finală era marele sistem planetar al stelei albastre Vega sau cuin i se mai spune — Alfa Lira. Cîte perechi de ochi omeneşti, de nenumărate generaţii, au admirat această stea albastră şi strălucitoare a cerului nordic! Vega se află la opt parseci sau treizeci şi unu de ani independenţi de Soarele nostru, distanţă pe care până atunci oamenii n-o mai străbătuseră niciodată… În orice caz, „Vela” ajunsese la destinaţie… Motivul pieirii sale este necunoscut: un meteorit sau poate o avarie gravă… Totuşi, n-ar fi exclus ca şi acum nava să mai plutească în spaţiu, iar eroii, pe care noi îi credem morţi, să mai fie încă în viaţă…

— Ce îngrozitor!

— E destinul care pândeşte orice astronavă ce nu poate înainta cu o viteză apropiată de aceea a luminii. Între ea şi planeta-i natală se interpun îndată milenii de parcurs.

— Şi ce anume a comunicat „Vela”? întrebă repede tânăra fală.

— Foarte puţin. Comunicarea se întrerupea mereu, apoi a amuţit cu totul, acoperită, probabil, undeva de un cîmp de forţă[26]. Mi-o amintesc şi acum: „Vorbeşte „Vela”, vorbeşte „Vela”! Vin dinspre Vega… De douăzeci şi şase de ani… ajunge… voi aştepta… Vega are patru planete… Nu există nimic mai frumos. Ce fericire…”

— Dar au chemat în ajutor, voiau să aştepte undeva?

— Fireşte că aveau nevoie de ajutor. Altminteri astronava n-ar fi cheltuit o energie uriaşă pentru trimiterea comunicării. Dar ce era de făcut? Nu s-a mai primit de la „Vela nici un cuvânt.

— Douăzeci şi şase de ani independenţi parcurşi pe drumul întoarcerii. Pînă la Soare mai rămăseseră aproape cinci ani. înseamnă că nava se afla undeva în zona noastră sau, poate, şi mai aproape de Pământ.

— Nu prea cred… poale doar în cazul când a depăşii viteza normală, navigând în apropiere de limita cuantică[27]. Dar aceasta este cât se poate de primejdios!

Erg Noor explică pe scurt principiul saltului distructiv ce ameninţă materia[28] când viteza ei de deplasare se apropie de aceea a luminii; băgă însă de seamă că fala îl asculta doar pe jumătate.

— Te-am înţeles! exclamă ea de îndată ce şeful expediţiei îşi încheie lămuririle. Şi aş fi înţeles chiar de la început dacă pieirea astronavei nu m-ar fi tulburat într-atât. Este un lucru îngrozitor, cu care nu mă pot împăca!

— Acum ai priceput sensul principal al comunicării, spuse posomorit Erg Noor. Descoperiseră lumi de nemaivăzută frumuseţe. Eu visez de mult să refac calea parcursa de „Vela”; cu perfecţionările moderne, lucrul acesta a devenit cu putinţă chiar şi cu o singură navă. Încă din tinereţe visez la Vega, acest soare albastru cu splendide planete!

— Ce minunat… rosti Niza, şi glasul i se frânse. Dar ca să te întorci, ai nevoie de şaizeci de ani tereştri sau patruzeci de ani independenţi… Aceasta înseamnă… o jumătate din viaţă.

— Da, realizările mari cer şi jertfe mari. Dar pentru mine, aceasta n-ar reprezenta nici măcar un sacrificiu. Viaţa mea pe Pământ n-a fost decât scurte escale între călătorii cosmice. Eu sunt născut pe o astronavă!

— Cum aşa? se minună tânăra fată.

— Cea de a treizeci şi cincea expediţie siderală era compusă din patru nave. Mama era astronom pe una dintre ele. Eu m-am născut pe drumul înspre steaua dublă MN19026 + 7AL, comiţând astfel o dublă încălcare a legilor. Dublă, întrucât am crescut şi am învăţat alături de părinţii mei, pe astronavă, în loc să fiu educat la şcoală. Ce era de făcut! Când expediţia s-a întors pe Pământ, împlinisem optsprezece ani. Ca una dintre isprăvile lui Hercule a fost considerat faptul că am învăţat să conduc astronava şi că am devenit navigator cosmic.

— Nu înţeleg totuşi… obiectă Niza.

— Cum de a avut maică-mea curajul? Ai să înţelegi când ai să fii mai în vârstă! Pe vremea aceea serul AT (Anti-Tia) nu se putea conserva un timp mai îndelungat, medicii nu ştiau acest lucru… Cînd eram mic, mă aduceau într-o cabină de comandă la fel cu aceasta şi-mi holbam ochii de copil, urmărind pe ecrane astrele jucăuşe. Zburam spre Theta[29] Lupul, unde se descoperise o stea dublă, aproape de Soare. Două pitice — una albastră şi alta portocalie — camuflate de un nor obscur. Prima impresie conştientă pe care am avut-o a fost aceea a cerului unei planete pustii, lipsită de orice urmă de viaţă, un cer pe care-l vedeam de sub cupola de sticlă a staţiei provizorii. Planetele stelelor duble sunt de obicei lipsite de viaţă din pricina neregularitaţii orbitei lor.

Expediţia a coborât pe planetă şi a făcut timp de şapte luni prospectări de minereuri. Pe cât îmi amintesc, acolo s-au descoperit imense zăcăminte de platină, osmiu şi iridiu. Cuburile de iridiu, extrem de grele, mi-au fost jucării. Şi cerul acela, primul meu cer, era negru ca păcura, cu luminiţele curate ale stelelor care nu clipeau şi cu doi sori de o frumuseţe uimitoare: unul — de un portocaliu viu, altul — albastru închis. Inii amintesc că uneori razele lor se întretăiau şi atunci peste planeta noastră se revărsa o lumină verde[30], atât de vie şi de veselă, încât ţipam şi cântam de bucurie!… Erg Noor încheie: Dar ajunge! M-ain lăsat furat de amintiri, iar dumneata trebuia să te fi dus de mult la odihnă.

— Te rog să continui, n-am auzit niciodată nimic mai interesant, îl rugă Niza, dar şeful râmase neînduplecat.

Aduse un mic pulsator hipnotic, şi, fie din pricina căutăturii sale poruncitoare, fie din cauza aparatului somnifer, tânăra adormi atât de bine, încât nu se trezi decât în clipa când trebuiau să intre în cel de-al şaselea tur. O privire spre faţa rece a şefului, şi Niza pricepu îndată că „Algrab” tot nu fusese găsit.

— Te-ai trezit tocmai la timp! anunţă Erg Noor când Niza se întoarse în cabina de comandă, după ce s-a răcorit cu o baie electrică şi de unde şi s-a mai aranjat puţin. Conectează muzica şi lumina de deşteptare. Pentru toţi!

Niza apăsă repede pe citeva butoane, şi în toate cabinele astronavei, în care dormeau membrii expediţiei, începură să se aprindă şi să se stingă lumini şi răsună o muzică specială, din acorduri joase şi vibratoare, care se intensificau tot mai mult. începu o trezire treptată şi prudentă a sistemului nervos înfrânt, întoarcerea lui spre activitatea normală. După cinci ore, la postul central de comandă se adunaseră toţi membrii expediţiei, treziţi de-a binelea, învioraţi cu ajutorul hranei şi al stimulenţilor nervoşi.

Reacţiile fiecăruia dintre ei la ştirea pieirii astronavei auxiliare au fost diferite. După cum se şi aşteptase Erg Noor, expediţia se arătă la înălţimea situaţiei. Nici un cuvânt de deznădejde, nici o privire speriată. Pînă şi Pur Hiss, care nu se arătase prea curajos pe Zirda, nici nu tresări măcar auzind comunicarea. Tînăra Luma Laswy, medicul expediţiei, păli uşor şi-şi trecu pe furiş vârful limbii peste buzele uscate.

— Să cinstim prin reculegere memoria tovarăşilor care au pierit! spuse şeful, conectând ecranul de proiecţie, pe care apăru,Algrabu, fotografiat înainte de pornirea,Tantrci”.

Se ridicară cu toţii în picioare. Pe ecran trecură încet, una după alta. fotografiile celor şapte membri ai echipajului de pe,Algrabu, unii serioşi, alţii zâmbitori. Erg Noor îi numea pe rând, iar călătorii îi omagiau pentru cea din urmă oară. Era o tradiţie a astronauţilor. Astronavele care plecau împreună aveau totdeauna seria completă de fotografii a tuturor membrilor expediţiei. Navele dispărute puteau rătăci mult timp în spaţiul cosmic, echipajele lor puteau rămâne încă multă vreme în viaţă. Dar aceasta nu mai avea importanţă, căci nava nu se mai întorcea niciodată. Să porneşti în căutarea ei, să-i vii în ajutor era cu neputinţă. Maşinile de pe nave erau într-atâta de perfecţionate, încât avarii mici aproape n-aveau loc, în orice caz puteau fi reparate cu uşurinţă. Niciodată însă până acum n-a putut fi remediată în Cosmos o defecţiune mai serioasă a maşinilor. Uneori navele mai apucau să trimită o ultimă comunicare, aşa cum făcuse şi,Vela”. De cele mai multe ori, însă, aceste comunicări nu-şi atingeau ţinta, din cauza dificultăţii de a le da o precisă orientare. În decursul mileniilor, fuseseră reperate direcţiile exacte necesare emisiunilor Marelui Cerc, care în plus puteau să fie şi variate, făcându-se astfel transmisiuni de pe o planetă pe alta. De obicei însă. astronavele se aflau în regiuni necercetate, în care direcţia emisiunilor nu putea fi nimerită decât din întâmplare.

Printre astronauţi era răspâudită parerea că în Univers ar fi existând un fel de câmpuri neutre sau zone-zero, care absorbeau radiaţiile sau mesajele. Dimpotrivă, astrofizicienii considerau aceste câmpuri zero ca fiind himere născute în imaginaţia prea înfierbîntată a unor exploratori ai Cosmosului.

După terminarea tristei ceremonii şi a unei scurte consfătuiri, şeful expediţiei conecta motoarele cu anamezon. După 48 de ore, aceste motoare amuţiră, iar astronava începu să se apropie de planeta natală, cu 21 de miliarde de kilometri în 24 de ore. Pînă la Soare mai aveau aproximativ cale de şase ani tereştri. La postul central de comandă şi la biblioteca-laborator se desfăşura o muncă intensă: efectuau calcule şi determinau direcţia noului traseu.

Astronava urma să zboare timp de şase ani consumind anamezonul numai pentru a corecta direcţia navei. Cu alte cuvinte, trebuiau să conducă astronava economisind la maximum acceleraţia. Erau cu toţii îngrijoraţi la gindul regiunii necercetate 3” + 2U, aflată între Soare şi „Tantm” şi pe care n-o puteau ocoli în nici un chip: în această regiune până la Soare se întilneau zone de meteoriţi liberi, şi apoi. la fiecare cotitură, nava pierdea din acceleraţie…

Peste două luni, curba izotendoare[31] a zborului era gala.,Tantra” începu să descrie o cicloidă cu înclinare mică, do intensitate egală.

Minunata navă era în cea mai perfectă stare de funcţionare. Viteza zborului se menţinea în limitele calculate. Acum numai timpul — aproape patru ani dependenţi — îi mai despărţea de planeta natală.

Erg Noor şi Niza, care-şi terminaseră schimbul şi erau obosiţi, se cufundară înlr-un somn îndelungat, împreună cu ei, se refugiară în vremelnica nefiinţă doi astronomi, un geolog, un biolog, medicul şi patru ingineri.

De gardă era acum un alt schimb: astronavigatorul experimentat Pel Lyn, care era la a doua lui expediţie, astronoma Ingrid Ditra şi inginerul electronist Key Beer — care li se alăturase de bună voie. Cu autorizaţia lui Pel Lyn, Ingrid şc retrăgea adesea în biblioteca de lângă postul de comandă. împreună cu vechiul său prieten Key Beer, ea scria o mare simfonic,Pieirea planetei”, inspirată de tragedia Zirdei. Obosit de cântecul aparatelor şi de priveliştea negrelor abisuri cosmice, Pel Lyn, după ce o lăsă pe Ingrid la masa de comandă, se cufundă cu pasiune în descifrarea ciudatelor inscripţii pe care le primiseră de pe o planetă — din sistemul celor mai apropiate stele ale Centaurului[32] — părăsită în chip misterios de populaţia ei. El credea în succesul temerarei lui încercări.

După încă două schimburi, astronava se apropiase de Pământ la o distanţă de aproape zece trilioane de kilometri. Nu conectau motoarele cu anamezon decât pentru câteva ore.

Era către sfârşitul turei grupului lui Pel Lyn, care venise la rând pentru a patra oară de când „Tantra” părăsise locul în care ar fi trebuit să se întâlnească cu „Algrab”.

Terminându-şi calculele, astronomul Ingrid Ditra se întoarse spre Pel Lyn, care urmărea cu o privire melancolică freamătul necontenit al acelor roşii de pe cadranele albăstrii ale tensiometrelor ce măsurau câmpurile gravitaţionale. În cea de a doua jumătate a schimbului, se făcea simţită obişnuita încetinire a reacţiilor psihice, de care nu scăpau nici oamenii cei mai rezistenţi. Luni şi ani de-a rândul astronava înaintase pilotată automat pe traseul stabilit dinainte. Dacă ar fi intervenit un eveniment extraordinar, care să depăşească facultăţile automatului-pilot, catastrofa ar fi fost aproape inevitabilă, intervenţia oamenilor fiind inutilă, deoarece mintea omenească, oricât de bine ar fi fost antrenată, n-ar fi putut reacţiona cu suficientă rapiditate.

— După părerea mea, spuse astronavigatorul Ingrid, am pătruns de mult în regiunea necercetată 3” — F— 2U. Şeful voia să preia singur serviciul pe acest traseu.

Pel Lyn aruncă o privire pe contorul cronologic:

— Mai avem două zile şi, oricum, vom fi înlocuiţi. Deocamdată nu prevăd nimic care să merite atenţia… Ce zici, ne ducem schimbul până la sfârşit?

Ingrid dădu aprobator din cap. Venind din încăperile de la pupă, Key Beer ocupă obişnui Iul său fotoliu de lângă panoul mecanismelor de echilibru. Pel Lyn se sculă căscând:

— Mă duc să dorm câteva ceasuri, spuse el adresandu-se Ingridei.

Aceasta trecu ascultătoare la pupitrul de comandă.

„Tantra” înainta în vidul absolut, fără să oscileze. Aparatele suprasensibile ale lui Woll Hod nu semnalau prezenţa nici unui meteorit, fie chiar îndepărtat. Acum, traseul astronavei se îndepărta puţin de direcţia Soarelui: diferenţa echivala aproximativ un an şi jumătate de zbor. Ecranele de vizibilitate de la proră oglindeau uimitoare hăuri negre; părea că astronava se îndreaptă spre însăşi inima beznei. Numai prin telescoapele laterale o puzderie de stele străpungeau ecranele cu acele lor luminoase.

Nervii Ingridei fură deodată străbătuţi de o bizară senzaţie de nelinişte. Intorcându-se la maşinile şi telescoapele ei, le controla din nou indicaţiile şi întocmi harta regiunii necunoscute. Totul era pe deplin calm, şi totuşi Ingrid nu-şi putea lua ochii de la întunericul ameninţător din faţa navei. Key Beer remarcase neliniştea astronomului, şi, la rândul său, scrută îndelung aparatele, ascultându-le bătaia.

— Nu găsesc nimic, spuse în cele din urmă. Ce te-a neliniştit?

— Nu ştiu nici eu. Mă alarmează bezna asta dinaintea noastră. Am impresia că nava se îndreaptă spre o nebuloasă obscură.

— E drept că aici trebuie să existe un nor obscur, confirmă Key Beer, dar noi nu-l vom atinge decât în treacăt. Cel puţin aşa rezultă din calcule. Tensiunea câmpului de gravitaţie creşte în mod egal, dar nu cu mult. Traversând această regiune, ne vom apropia neîndoios de un centru de gravitaţie. Ce ne pasă, de va fi unul întunecat ori luminos?

— Desigur, ai dreptate — spuse Ingrid, ceva mai liniştită,

— Atunci de ce să fii îngrijorată? Ne urmăm traseul chiar mai repede decât a fost stabilit. Dacă nu intervine nimic, vom ajunge la Triton în ciuda insuficientelor noastre provizii de carburant.

Chiar numai gândul la Triton, satelit al lui Neptun, o umplu pe Ingrid de bucurie. Acolo, fusese construită o statie astronautică limitrofă a sistemului solar. Să ajungă la Triton, însemna să ajungă acasă…

— Am crezut că vom putea lucra puţin la simfonia noastră, dar Lyn s-a dus la culcare. Are să doarmă vreo şase-şapte ore. Intre timp, mă voi gândi singur la orchestrarea finalului din partea a doua, ştii tu, pasajul în care nu izbutim de loc să redăm apariţia aproape nesimţită a primejdiei. În partea asta… şi Key cântă câteva note.

— Di-i, di-i, da-ra-ra—, parcă-i răspunseră deodată pereţii postului do comandă.

Ingrid tresări, se uită în jurul ei şi, după o clipă, pricepu. Intensitatea câmpului de atracţie crescuse, iar aparatele de gravitaţie artificială răspundeau printr-o schimbare a melodiei lor.

— Ce coincidenţă nostimă! zise râzând Ingrid, cu un sentiment uşor de vinovăţie.

— Gravitaţia a sporit, cum şi era de aşteptat în prezenţa unui nor obscur. Acum poţi fi cu desăvârşire liniştită. Aşa că lasă-l pe Lyn să doarmă!

Spunând acestea, Key Beer trecu In biblioteca puternic luminată şi se aşeză la un mic pian-vioară electronic şi se cufundă în lucru. Se scurseră astfel vreo câteva ceasuri. Deodată, uşa ermetică a bibliotecii se deschise larg şi în prag apăru Ingrid.

— Key dragă, trezeşte-l pe Lyn!

— Ce s-a întâmplat?

— Intensitatea câmpului de gravitaţie creşte mai mult decât a fost prevăzut în calculele noastre.

— Şi ce se vede în faţă?

— Întuneric, ca şi mai înainte. Şi Ingrid dispăru. Key Beer îl trezi pe astronavigator. Acesta sări în picioare şi se precipită la postul de comanda, la aparate.

— Nu văd nimic ameninţător. Un singur lucru: de unde provine oare un asemenea câmp de gravitaţie? Pentru un nor obscur este cu mult prea puternic, iar in apropiere nu e nici o stea…

Lyn se gândi o clipă, apoi apăsă pe butonul de deşteptare de la cabina lui Erg Noor, se mai gindi un pic şi conecta şi cabina Nizei Krit.

— Dacă nu se întâmplă nimic, vor veni pur şi simplu să ne schimbe, explică el, văzând-o pe Ingrid sculandu-se.

— Şi dacă se întâmplă? Erg Noor nu-şi poate reveni la normal decât după cinci ore. Ce-i de făcut?

— Trebuie să aşteptăm, răspunse calm navigatorul. Ce s-ar putea întâmplă în decurs de cinci ore aici, atât de departe de orice sistem stelar?…

Tonalitatea aparatelor era din ce în ce mai joasă, amintind o modificare a condiţiilor în care se desfăşura zborul. Clipele treceau încet în această atmosferă de încordată aşteptare. Două ore li se părură lungi cât un schimb întreg. Pel Lyn păstra o aparenţă de calm, dar nervozitatea Ingridei i se comunicase şi lui Key Beer. Acesta, deşi ştia că deşteptarea din somnul prelungit era lentă, se întorcea mereu spre uşă, nerăbdător să-l vadă pe Erg Noor, apărând cu obsnuita-i impetuozitate.

O sonerie sună prelung, făcându-i pe toţi să tresară. Ingrid se crampona de Key Beer.

— „Tantra” e în pericol! Intensitatea câmpului de gravitaţie depăşeşte de două ori prevederile!

Astronavigatorul păli. Iată un factor neaşteptat, care cerea o neîntârziată hotărâre! Soarta navei era în mâinile lui. Atracţia crescîndă reclama o încetinire a mersului, nu numai din cauza greutăţii sporite a navei, ci şi pentru ca devenise evident că în calea lor se afla o mare aglomerare de materie densă. Dar, după această încetinire, nu mai aveau cu ce să asigure o nouă accelerare. Pel Lyn strânse din fălci şi întoarse maneta de conectare a motoarelor ionice planetare, ce serveau pentru frânare. In melodia aparatelor, se amestecară bubuituri care acoperiră sunetul de alarmă al aparatului ce calcula corelaţia dintre gravitaţie şi viteză. Soneria se opri, şi acele confirmară succesul: viteza şi gravitaţia erau acum egale. Dar de îndată ce Pel Lyn deconecta dispozitivul de frânare, soneria răsună din nou. Această teribilă forjă de atracţie silea nava să frâneze. Era acum evident că ea se precipita spre un puternic centru de gravitaţie.

Astronavigatorul nu se hotăra să schimbe traseul care fusese stabilit în urma unei munci mari şi de cea mai înaltă precizie. Folosindu-se de motoarele planetare, frâna astronava, deşi acum era vădită eroarea pe care o săvârşiseră, îndreptându-se mult prea aproape de masa unei materii necunoscute.

— Cîmpul de atracţie este vast, remarcă Ingrid cu jumătate de glas. poate că…

— Ar mai trebui să încetinim mersul, spre a putea întoarce exclamă navigatorul, apoi să accelerăm apoi zborul, depărtându-ne pe tangentă[33]… În glasul său se simţea o şovăială funestă.

— Am şi străbătut zona turbulentă de contact[34] cu cîmpul de gravitatie învecinat, răspunse Ingrid. Gravitaţia creşte acum neîntrerupt şi rapid.

Se auzira dese bubuituri: motoarele planetare intraseră automat în funcţiune, după ce maşina electronică care pilota astronava simţise în faţa ei o acumulare uriaşă de materie. „Tantra” începuse să se clatine. În ciuda încetinirii zborului oamenii de la postul de comandă începură să-şi piardă cunoştinţa. Ingrid căzu în genunchi, iar Pel Lyn, alezat în fotoliul său, încerca să-şi ridice capul, greu ca de plumb. Key Beer, cuprins de o absurdă frică animalică, se simţea neputincios ca un copil.

Din ce în ce mai frecvente, loviturile motoarelor se contopiră într-un tunet neîntrerupt. Creierul electronic al navei lupta acum în locul stăpânilor săi pe jumatate leşinaţi, puternic în felul său, dar limitat, întrucat nu era in stare să prevadă consecinţele complexe, nici sa găsească o soluţie în cazuri excepţionale.

Legănarea Tantraei se domoli. Coloanele care indicau rezervele de încărcătură planetară ionică coborâră rapid. Trezindu-se, Pel Lyn înţelese că această creştere bizara a gravitaţiei progresa atât de iute, încât se impunea luarea unor măsuri urgente pentru frânarea navei, iar apoi pentru o bruscă schimbare de direcţie.

Pel Lyn mişcă maneta motoarelor cu anamezon. Vizibil, printr-o crăpătură speciala a panoului, se aprinseră înăuntru patru cilindri înalţi din nitrură de bor. lumină o clipă, şi în ei începu a se zbate fulgerul nebun al unei văpăi de un verde viu. şiroind şi învârtejindu-se in patru spirale strânse. În partea din faţă a navei, un puternic câmp magnetic îmbrăcase duzele motoarelor, scapându-le de la o distrugere imediată.

Navigatorul mută maneta mai departe. Prin peretele verde, învolburat, se vedea acum raza directoare — un torent cenuşiu de particule K[35]. Încă o mişcare, şi de-a lungul razei cenuşii trecu un fulger violet orbilor, semnalând începutul vertiginoasei scurgeri a ana-mezonului. Tot trupul astronavei răspunse printr-o vibraţie de înaltă frecvenţă, greu de suportat, dar lizibilă.

Erg Noor absorbise raţia necesară de hrană dar mai stătea culcat într-o stare de toropeală, sub acţiunea cât se poate de plăcută a mesajului electric, care-i refăcea sistemul nervos. Negura nefiinţei, care-i mai învăluia creierul şi trupul, se destrăma treptat. Melodia de deşteptare avea tonalităţi din ce în ce mai majore, ritmul tot mai frecvent.

Deodată, o impresie neplăcută năvăli din lumea exterioară, curmându-i bucuria revenirii la viaţă după un somn de nouăzeci de zile. Avu deodată conştiinţa faptului că el este şeful expediţiei şi începu să lupte desperat, căutând să se întoarcă la starea normală. În cele din urmă, îşi dădu seama că astronava îşi pierde viteza şi că fuseseră conectate motoarele cu anamezon, dovadă că s-a întâmplat ceva. Încercă să se scoale din pat. Dar trupul nu-l ascultă încă, picioarele i se tăiară şi căzu pe podeaua cabinei, inert, ca un sac. După un timp, izbuti să se tarască până la uşă şi s-o deschidă. Conştiinţa mijea în el prin negura somnului. Pe culoar, se ridică în patru labe şi astfel trecu pragul postului central de comandă.

Oamenii, cu ochii pe ecrane şi cadrane, se întoarseră speriaţi şi se repeziră spre şef. Acesta, nereuşind încă să se ridice în picioare, rosti cu greu:

— Reflectoarele cele din faţă… treceţi pe infra-roşu… opriţi… motoarele!

Cilindrii de borazon se stinseră, totodată încetară şi vibraţiile navei. Pe primul ecran din dreapta se aprinse o stea uriaşă râspândind o palidă lumină roşie-cafenie. Timp de o clipă, rămaseră cu toţii nemişcaţi, fără să-şi ia ochii de la discul enorm, răsărit din întuneric drept în faţa navei.

— Prostul de mine! strigă cu amărăciune Pel Lyn. Eram convins că ne aflăm în apropierea unui nor obscur! Cînd colo, este…

— O stea de fier! strigă înspăimântală Ingrid Ditra.

Ţinându-se de speteaza unui fotoliu, Erg Noor se ridică de jos. Faţa lui, de obicei palidă, avea acum o nuanţă albăstruie dar ochii îi ardeau, ca întotdeauna, cu nestinsă văpaie.

— Da, este o stea de fier, spuse el încet, şi ochii tuturora se îndreptară spre el cu teamă, dar şi cu speranţă. Este groaza astronauţilor! Nimeni nu ar fi bănuit-o în zona aceasta.

— Nu m-am gândit decât la nor, rosti Pel Lyn încet şi vinovat.

— Un nor obscur cu o asemenea forţă de gravitaţie nu ar fi trebuit să conţină particule solide relativ volumnoase, astfel încât până acum „Tantra” ar fi fost distrusa. Fusese cu neputinţă să eviţi o ciocnire într-un asemenea roi…

Dar bruştele variaţii ale intensităţii câmpului, vârtejurile acelea nu semnalau prezenţa unui nor?

— Sau că steaua are o planetă, ba poate chiar mai mult.

Pel Lyn îşi muşcă buza până la sânge. Şeful făcu din cap un semn de îmbărbătare şi apăsă el însuşi pe butoanele de trezire.

— Daţi-mi mai repede rezumatul observaţiilor! Să calculăm izogravele[36]!

Astronava se legănă din nou. Pe ecran trecu cu rapiditate colosală ceva extraordinar de mare, care dispăru într-o clipă.

— Iată şi răspunsul… am depăşit o planetă. Mai repede la lucru, grăbiţi-vă! Privirea şefului se opri la indicatoarele de consum ale carburanţilor. Îşi încleşta mâna mai tare pe speteaza fotoliului, voi să spună ceva, dar tăcu.