I

Calculele fuseseră eronate. De fapt nu trecuseră pe deasupra atmosferei, ci se izbiseră de ea. Naveta pătrunsese în pătura superioară de aer cu un bubuit din cauza căruia îi dureau timpanele. Turtiţi în fotolii, simţiră comprimarea amortizoarelor, ecranele frontale se luminară şi se stinseră, iar perna de gaze încinse care apăsa asupra părţii din faţă învălui dispozitivele exterioare; frânarea fusese insuficientă şi întârziată. Un miros de cauciuc ars inundase sala de comandă; sub presiunea deceleraţiei orbiseră şi asurziseră. Era sfârşitul, dar nici unul nu putea gândi astfel; nu mai aveau putere nici săşi umfle toracele ca să tragă aer în piept; în locul lor făceau această operaţiune aparatele de oxigen, care pompau în ei ca în nişte baloane sparte. Deodată bubuitul încetă.

Se aprinseră luminile de avarie, câte şase pe fiecare parte. Oamenii se zvârcoleau; deasupra tabloului de comandă, spart şi strivit, se declanşase semnalul de alarmă; bucăţi de izolaţie, resturi de plexiglas alunecau foşnind pe podea, un şuierat intens se înstăpânise.

— Ce sa…, mormăi Doctorul, scuipând furtunul de cauciuc.

— Stai culcat! îl avertiză Coordonatorul, cu privirea spre singurul ecran rămas nedeteriorat.

Nava se rostogoli de parcă o izbise un berbec, plasele de nailon cei susţineau zvâcniră ca nişte strune, pentru o clipă totul atârnă ca în vârful unui balansoar răsturnat, apoi racheta începu să duduie.

Muşchii încordaţi în aşteptarea ultimei lovituri se relaxară. Din vârful coloanei verticale a jetului propulsor, nava cobora lent, duzele duduiră timp de câteva minute, ca de obicei, apoi pereţii fură cuprinşi de un tremur. Vibraţia deveni tot mai insuportabilă, suspensiile turbinelor cedaseră. Se uitară unul la altul. Nimeni nu scoase un cuvânt. Ştiau că totul depinde de rotoare, dacă se vor toci sau vor rezista.

Sala de comandă începu să vibreze brusc, de parcă era izbită din afară cu un ciocan de oţel, întrun ritm nebunesc. Lentila groasă şi concavă a ultimului ecran se acoperi cât ai clipi din ochi cu un dens păienjeniş de crăpături, cadranul ei fosforescent se stinse; în lumina leşioasă de jos, de la becurile de avarie, îşi vedeau umbrele mărite pe pereţii înclinaţi, duduitul se preschimbă întrun bubuit continuu, sub ei ceva trosnea, se dezmembra, fuzelajul, cuprins de zgâlţâituri groaznice, zbura, zbura întruna, orbit, mort; ei se chirciseră, îşi opriseră respiraţia; era întuneric beznă, haos; corpurile lor, proiectate deodată pe toată lungimea firelor de nailon, nu ajunseră la tablourile sparte, de care sar fi rănit; atârnau oblic, legănânduse încet ca nişte pendule greoaie…

Nava se prăbuşi ca un munte, cu un bufnet surd; bulgării de pământ desprinşi alunecau pe blindajul exterior, lovindul uşor.

Totul încremeni. Sub ei sâsâiau cablurile, ceva bolborosea îngrozitor, rapid, tot mai rapid, un zgomot de apă curgând, amestecat cu un sfârâit pătrunzător, continuu, ca şi când un lichid picura pe o tablă încinsă.

— Trăim! exclamă Chimistul.

Spusese asta întro beznă totală. Nu vedea nimic. Atârna în husa lui de nailon ca întrun sac. Asta însemna că nava zăcea înclinată. Dacă ar fi fost verticală, aşternutul ar fi stat orizontal. Ceva pâlpâi. Flăcăruia palidă a vechii brichete a Doctorului.

— Echipajul? întrebă Coordonatorul.

O frânghie a hamacului său plesnise, iar el se răsucea încet, neputincios, încercând fără succes să se prindă de ceva ieşit din perete şi întinzând mâna prin ochiul de nailon.

— Primul! spuse Inginerul.

— Al doilea! se auzi vocea Chimistului.

— Al treilea! reacţionă Fizicianul.

— Al patrulea! spuse Ciberneticianul, care se ţinea cu mâna de frunte.

— Al cincilea! încheie Doctorul.

— Suntem toţi. Felicitări! Vocea Coordonatorului era liniştită. Automatele?

Se aşternu tăcerea.

— Automatele!

Linişte. Bricheta începu să ardă degetele Doctorului. O stinse. Se lăsă din nou întunericul.

— Am susţinut mereu că suntem croiţi dintrun material bun, spuse Doctorul în întuneric.

— Are cineva un cuţit?

— Eu. Să tai frânghiile?

— Dacă poţi ieşi fără să le tai, e mai bine! Eu nu pot.

— Să încerc!

Se auziră nişte zgomote, o respiraţie grăbită, ceva se lovi şi răsună un trosnet de cioburi.

— Sunt jos. Adică pe perete! exclamă Chimistul. Vocea lui venea parcă din străfundul întunericului. Doctore, aprinde un pic bricheta. Să te ajut?

— Grăbeştete. Mi se termină gazul!

Bricheta licări din nou. Chimistul se învârtea pe lângă crisalida Coordonatorului, dar nui ajungea decât până la tălpi. În sfârşit, reuşi săi desfacă clema laterală şi Coordonatorul căzu greoi în picioare. În doi lucrară mai repede. După o clipă stăteau toţi pe peretele înclinat al cabinei de comandă, tapisat cu material semielastic.

— Cu ce începem? întrebă Doctorul.

Pipăi marginile rănii de pe fruntea Ciberneticianului şi aplică un leucoplast pe care îl avea în buzunar. Întotdeauna purta la el diferite nimicuri utile.

— Să vedem dacă vom reuşi să ieşim, răspunse Coordonatorul. Mai întâi trebuie să avem lumină. Ei, cum e? Gata? Doctore, luminează puţin, poate mai e curent la capetele tabloului, cel puţin la semnalizatorul de alarmă.

De data aceasta bricheta nu scoase decât scântei. Doctorul frecă piatra până i se luă pielea de pe deget; scânteie deasupra fragmentelor unei plăci zdrobite, în care cotrobăiau, aşezaţi în genunchi, Coordonatorul şi Inginerul.

— Este? întrebă Chimistul, stând în spatele lor pentru că nu mai avea loc.

— Deocamdată nimic. Nu are nimeni un chibrit?

— Ultima dată am văzut chibrituri acum trei ani. La un muzeu, mărturisi confuz Inginerul, care încerca să rupă cu dinţii izolaţia de la capătul firului.

Deodată o scânteie albăstruie lumină mâna Coordonatorului, făcută pâlnie.

— Este! strigă el. Acum ne trebuie un bec!

Găsiră unul bun la semnalizatorul de alarmă de deasupra tabloului lateral. Un licăr puternic lumină cabina, ce arăta ca o parte dintrun tunel ascendent, cu pereţii conici. Sus, deasupra lor, acolo unde era acum tavanul, se vedea uşa închisă.

— Peste şapte metri! spuse încruntat Chimistul. Cum o să ajungem acolo?

— Am văzut cândva la circ o coloană vie, formată din cinci oameni, unul în cârca celuilalt, replică Doctorul.

— Pentru noi e prea greu. O să ne suim pe podea, răspunse Coordonatorul.

Luă cuţitul din mâna Chimistului şi începu să taie adânc în stratul de burete al podelei.

— Trepte?

— Dar nu se mai aude glasul Ciberneticianului! se miră deodată Inginerul, aşezânduse pe resturile tabloului de distribuţie.

Legă voltmetrul la cablurile ieşite în afară.

— A rămas văduv! răspunse zâmbind Doctorul. Ce e un cibernetician fără automate?!

— Să le răsucesc, spuse Ciberneticianul şi se uită prin orificiile ecranelor sparte.

Licuriciul electric se îngălbenea încet, devenind tot mai palid şi mai şters.

— Şi acumulatoarele? mormăi Fizicianul.

Inginerul se ridică.

— Aşa se pare.

După un sfert de oră expediţia de şase persoane porni spre fundul, sau mai curând în susul navei. Mai întâi ajunse întrun coridor, iar de acolo, în diferite cabine. În cea a Doctorului găsiră o lanternă. Doctorului îi plăcea să aibă o mulţime de lucruri mărunte. O luară. Peste tot dădură de distrugeri. Mobilierul prins de podea nu se deteriorase, însă dispozitivele, instrumentele, vehiculele auxiliare, rezervele alcătuiau un talmeşbalmeş în care se cufundau până deasupra genunchilor.

— Acum să încercăm să ieşim, propuse Coordonatorul când se aflară din nou pe coridor.

— Şi scafandrele?

— Sunt în camerele de presiune. Nar fi trebuit să li se întâmple nimic. Eden are o atmosferă suportabilă.

— A mai ajuns cineva aici vreodată?

— Da, acum zececincisprezece ani, o sondă cosmică din patrula de cercetare, atunci când a dispărut Altair cu nava sa. Ţineţi minte?

— Dar nici un om?

— Nu, nimeni!

Capacul interior al ecluzei atârna oblic deasupra capetelor lor. Impresia ciudată determinată de noua configuraţie a încăperilor pereţii deveniseră acum pardoseală, iar plafoanele pereţi dispăru încetul cu încetul.

— Întradevăr, no să ne descurcăm fără o scară adevărată, zise Coordonatorul.

Luminară bine capacul cu lanterna Doctorului. Pata de lumină îl înconjură. Era închis ermetic.

— Nu arată rău! aprecie Ciberneticianul. Stătea în picioare, cu privirea îndreptată în sus.

— Întradevăr! fu de acord Inginerul.

Se gândea că forţa uriaşă, care presase suporturile în aşa fel încât tabloul de alimentare prins între ele se făcuse zob, putea să înţepenească şi capacul, dar păstră acest gând pentru el. Coordonatorul îi aruncă o privire Ciberneticianului şi dori săl roage să se aplece şi să se bage sub perete, dar îşi aminti de fiarele îndoite pe care le văzuse în camera automatelor şi i se adresă Chimistului:

— Ţine picioarele depărtate şi mâinile pe genunchi, aşa o săţi fie mai bine!

— Visul meu dintotdeauna era să ajung la circ! îl asigură Chimistul şi se aplecă.

Coordonatorul îi puse o talpă pe umăr, se agăţă, se ridică şi, lipinduse de peretele vizat, atinse cu vârful degetelor maneta îngroşată la capăt ca o măciucă. Trase de ea, apoi o zgâlţâi şi se atârnă de ea. Atunci aceasta cedă scrâşnind, ca şi cum dispozitivul de închidere ar fi fost plin cu sticlă pisată. Efectuă un sfert de răsucire şi se opri.

— Tragi în direcţia corectă? întrebă Doctorul, care lumina de jos cu lanterna. Nava e culcată!

— Am ţinut seama de asta!

— Mai tare nu poţi?

Coordonatorul nu răspunse. Atârna pe perete, agăţat cu o mână de manetă. Încercă prudent să se prindă şi cu cealaltă mână. Era foarte greu, dar până la urmă reuşi. Atârnând acum ca la trapez, îşi strânse picioarele pentru a nul lovi pe Chimist, chircit sub el, şi trase de câteva ori, ridicânduse mai întâi în braţe şi lăsânduse apoi cu toată greutatea corpului, până când gemu, izbinduşi puternic trupul de perete.

După a treia sau a patra încercare, maneta mai cedase puţin, mai erau cinci centimetri până la capăt. Coordonatorul îşi adună puterile şi se mai lăsă o dată în jos.

Maneta se izbi cu scrâşnet puternic de braţul opus. Zăvorul interior era tras.

— A mers ca pe roate! se bucură Fizicianul.

Inginerul tăcea. Ştia el ce ştia! Urma deschiderea capacului, ceea ce nu era deloc uşor. Inginerul încercă săl mişte, apăsând mânerul dispozitivului hidraulic, dar ştia dinainte că no să reuşească. Ţevile plesniseră în mai multe locuri şi tot lichidul se scursese. Maneta manuală îşi arăta deasupra lor mânerul rotund ca o aureolă, când Doctorul ridică lanterna. Era prea sus — peste patru metri — pentru posibilităţile lor întrale gimnasticii.

Începură să care din toate cabinele aparatele distruse, pernele, cărţile — deosebit de utilă se dovedi biblioteca, mai ales atlasele stelare, foarte mari şi groase.

Făcură din ele o piramidă ca din cărămizi. Înălţarea maldărului de doi metri le luă aproape o oră. O dată, o parte a alunecat şi atunci se apucară să lucreze sistematic, sub supravegherea Inginerului.

— Totuşi munca fizică e groaznică! spuse gâfâind Doctorul.

Lanterna stătea înfiptă întro nişă a ventilatorului şi le lumina calea în timp ce alergau spre bibliotecă şi reveneau cu teancuri de cărţi.

— Nu miam imaginat niciodată că în călătoriile spre stele pot exista condiţii atât de primitive! continuă Doctorul.

Numai el mai vorbea. În sfârşit, susţinut de colegi, Coordonatorul se urcă atent pe piramida astfel înălţată şi atinse cu degetele mânerul.

— Najung! Îmi lipsesc cinci centimetri. Nu pot să sar fiindcă sar surpa totul!

— Am aici Teoria zborurilor rapide exclamă Doctorul, cântărind în mână o carte voluminoasă.

— Cred că e exact ce ne trebuie.

Coordonatorul se agăţă de mâner. Îl luminau cu lanterna. Umbra lui se mişca pe suprafaţa albă a plasticului ce acoperea fostul plafon. Deodată vârful piramidei se mişcă.

— Atenţie! şuieră Fizicianul.

— Nam de unde să mă sprijin! gâlgâi ca sugrumat Coordonatorul. Ţineţi bine, la toţi dracii! se răsti el.

Mânerul îi alunecă din mâini, o clipă rămase suspendat în aer, dar până la urmă îşi recăpătă echilibrul. Nici unul nu se mai uita în sus. Împreunânduşi mâinile, sprijineau din toate părţile labila construcţie din cărţi, ca să nu se dărâme.

— Nu mai înjura! Dacă începem, no să mai terminăm! îl preveni de jos Doctorul.

Coordonatorul prinse iarăşi mânerul. Deodată se auzi un scrâşnet lung, după care urmă foşnetul surd al tomurilor în mişcare. Coordonatorul atârna în aer deasupra lor, dar mânerul de care era agăţat efectuase întreaga rotaţie.

— Şi aşa mai departe, încă de unsprezece ori! spuse, urcânduse pe platforma de luptă construită din cărţi.

Abia după două ore răzbiră chepengul. Când începu să se deschidă, scoaseră în cor un strigăt de triumf. După ce se deschise de tot, atârna la jumătatea înălţimii coridorului, alcătuind parcă o punte orizontală, pe care se putea intra în ecluză fără mari dificultăţi.

Găsiră intacte scafandrele, în dulapul plat din perete care acum stătea orizontal. Călcară pe uşa acestuia.

— Ieşim toţi, sau cum facem?… întrebă Chimistul.

— Mai întâi încercăm să deschidem intrarea!

Era acoperită. Parcă forma un întreg cu corpul navei. Pârghiile nu se puteau mişca, deşi împingeau toţi şase umăr lângă umăr, apoi încercară prin răsucire filetele, lăsânduse când întro parte, când în cealaltă, dar în zadar.

— Se vede că a zbura până la destinaţie nu înseamnă nimic. Cel mai greu e uneori să aterizezi! conchise Doctorul.

— Felicitări pentru umor! mârâi printre dinţi Inginerul.

Sudoarea îi intra în ochi. Se aşezară pe uşa dulapului din perete.

— Mie foame! recunoscu Ciberneticianul în tăcerea generală.

— În acest caz trebuie să mâncăm! declară Fizicianul şi se oferi să meargă la magazie.

— Mai degrabă la bucătărie. În instalaţia frigorifică poate că…

— Singur nu mă descurc. Trebuie să dau la o parte o jumătate de tonă de fier vechi până ajung la provizii. Cine are chef să mă însoţească'?

Doctorul se oferi primul. Chimistul se ridică fără multă tragere de inimă. Când capetele lor dispărură după marginea chepengului înclinat, iar ultima licărire a lanternei pe care o luaseră se stinse, Coordonatorul spuse cu voce scăzută:

— Aş prefera să nu vorbesc. Vă daţi seama de situaţie?

— Da! spuse Inginerul în bezna din jur.

Atinse cu mâna talpa Coordonatorului şi nuşi retrase degetele. Avea nevoie să simtă pe cineva aproape.

— Crezi că chepengul poate fi tăiat?

— Cu ce? întrebă Inginerul.

— Cu arzătorul electric sau cu gaz. Avem autogen şi…

— Ai mai auzit de autogen care să taie un sfert de metru de ceramită? Fii serios!

Tăcură. Din fundul navei, ca din adâncul unui rezervor metalic subteran, se auzi un zgomot surd.

— Aşadar ce facem? Ce? izbucni enervat Ciberneticianul.

Auziră cum îi trosnesc articulaţiile. Se ridicase.

— Stai jos! spuse blând, dar ferm, Coordonatorul.

— Credeţi că… chepengul sa sudat de blindaj?

— Nu neapărat, răspunse Inginerul.

— Ţiai dat seama ce sa întâmplat?

— Nu chiar! Am intrat cu viteză cosmică în atmosferă, acolo unde aceasta nu trebuia să existe!

— De ce? Pilotul automat nu putea să greşească.

— El na greşit, ci noi! preciză Coordonatorul. Am uitat de corecţia cozii.

— Ce coadă? Ce tot spui?

— Trena de gaz pe care o trage după sine orice planetă cu atmosferă. Nu ştiai?

— A, da, da! Am nimerit în această coadă? Dar ea ar fi trebuit să fie extrem de rarefiată.

— Zece la minus şase, răspunse Coordonatorul, sau cam aşa ceva, dar am avut peste şaptezeci de kilometri pe secundă, dragule. Nea stopat ca un zid. Asta a fost prima zguduitură, vă amintiţi?

— Da, reluă Inginerul, şi când am pătruns în atmosferă, am avut mai mult cu zece sau chiar doisprezece. În mod normal, ar fi trebuit să se facă praf, mă mir cum a rezistat!

— Nava?

— E calculată la o supraîncărcare de douăzeci de ori mai mare, dar înainte ca ecranul să se spargă, am văzut cu ochii mei cum sărise săgeata de pe scală. Scala are o rezervă de până la treizeci!

— Şi noi?

— Ce e cu noi?

— Cum deam rezistat? Vrei să spui că deceleraţia completă a fost de treizeci g?

— Nu în permanenţă. În momentele de vârf, cu siguranţă. Frânele au dat tot ceau putut. De aceea sa ajuns la pulsaţie.

— Dar automatele au redresat şi, dacă nar fi fost compresoarele…, spuse cu o urmă de smerenie în glas Ciberneticianul.

În fundul navei ceva se rostogoli cu zgomot, ca o roată pe o tablă. Apoi nu se mai auzi nimic.

— Ce ai cu compresoarele? întrebă Inginerul. Când o să mergem în sala maşinilor, o săţi arăt că au făcut de cinci ori mai mult decât erau proiectate. Nus decât nişte agregate auxiliare. Mai întâi li sau topit lagărele, iar când a intervenit pulsaţia…

— Să fie rezonanţa?

— Şi rezonanţa. De fapt ar fi trebuit să ne împrăştiem pe o distanţă de câţiva kilometri, ca nava aceea de mărfuri de pe Neptun, ţiaminteşti? O să te convingi singur când o să vezi sala maşinilor. Pot săţi spun dinainte cei acolo!

— Nu mă grăbesc deloc să văd sala maşinilor. Ce naiba, de ce stau atât de mult? E un întuneric de te dor ochii.

— O să avem şi lumină, nuţi fie teamă, spuse Inginerul.

Continua, parcă fără să vrea, să ţină vârfurile degetelor sprijinite de talpa Coordonatorului, care nu se mişca şi tăcea.

— În sala maşinilor o să mergem doar aşa, de plictiseală, ce altceva avem de făcut?

— Chiar crezi că no să ieşim de aici?

— Nu, glumesc, îmi plac glumele de felul acesta!

— Încetează! interveni Coordonatorul. În primul rând există ieşirea secundară.

— Omule, aia este exact sub noi. Nava sa înfipt serios, nu sunt sigur dacă chepengul iese deasupra solului.

— Şi cei cu asta? Avem scule, putem săpa un tunel.

— Şi intrarea agregatelor? continuă Ciberneticianul.

— Inundată, explică laconic Inginerul. Mam uitat la aparatura de control. Cred că a plesnit unul dintre rezervoarele principale. Acolo sunt cel puţin doi metri de apă. Probabil e contaminată.

— De unde ştii?

— Aşa se întâmplă întotdeauna. Radiatorul reactorului cedează primul. Nu ştiai? Mai bine uită de intrarea agregatelor. Trebuie să ieşim pe aici, dacă…

— Săpăm un tunel, adăugă încet Coordonatorul.

— Teoretic este posibil, confirmă pe neaşteptate Inginerul. Tăcură. Se auzeau paşi din ce în ce mai aproape. Pe coridor, sub ei, apăru o lumină; mijiră ochii, orbiţi.

— Şuncă, pesmeţi, limbă sau ştiu eu ceo fi în cutia asta… totul din raţia strictă. Aici e ciocolata, iar aici, termosurile. Veniţi sus! îi chemă Doctorul.

— Intrară în cămară, luminară cu lanterna şi deschiseră conservele. Aduseseră şi farfurii de aluminiu. Mâncau în tăcere la lumina lanternei.

— Termosurile sunt întregi! se miră deodată Ciberneticianul.

Îşi turnă cafea în cană.

— Ciudat, dar aşa e. Cu conservele nu stăm rău. Dar congelatorul, frigiderele, cuptoarele, micul sintetizator, aparatura de purificare, filtrele de apă — asteas praf!

— Şi aparatele de purificare? întrebă Ciberneticianul.

— Şi. Poate că sar putea repara, dacă am avea cu ce. Dar e un cerc vicios: ca să pornim fie şi cel mai simplu semiautomat pentru reparaţii, avem nevoie de curent. Ca să avem curent, trebuie să reparăm agregatul, iar pentru asta e nevoie iarăşi de semiautomat.

— Vaţi oprit aici, savanţilor întrale tehnicii? Şi? Undei raza de speranţă? întrebă Doctorul, ungânduşi un pesmet cu unt şi punând deasupra o felie de şuncă. Fără a aştepta răspunsul, continuă: În copilărie am citit, cred, mai multe cărţi despre cosmonauţi decât cântăreşte defuncta noastră rachetă şi totuşi nam găsit nici o istorioară, nici o poveste care să semene cu ceea ce ni sa întâmplat nouă. De ce? Nu pricep!

— Pentru că e un subiect plictisitor! explică în batjocură Ciberneticianul.

— Da, e o noutate. Un Robinson interplanetar, spuse Doctorul. Închise termosul. Când o sa mă întorc, o să încerc săl descriu, dacă îmi va permite talentul.

Se lăsă deodată liniştea. Adunară cutiile de conserve, până când Fizicianului îi veni ideea să le păstreze în dulapul cu scafandre, aşa că trecură lângă perete, fiindcă altminteri uşa dulapului nu se putea deschide.

— Ştiţi, în timp ce scotoceam prin magazie, am auzit nişte zgomote ciudate, spuse Chimistul.

— Ce zgomote?

— Un fel de gemete şi trosnete, de parcă ceva ne strângea, ne presa!

— Să se fi prăbuşit vreo stâncă asupra noastră? întrebă Ciberneticianul.

— E cu totul altceva, interveni Inginerul. La intrarea în atmosferă stratul exterior a atins o temperatură foarte ridicată, sar putea chiar să se fi topit, iar acum părţi ale lui se răcesc, se deplasează, apar tensiuni interioare, şi de aici acele zgomote…

— O, şi încă cum se mai aud! Fiţi atenţi!

Tăcură. Doar feţele le erau luminate de lanterna aşezată pe roata plată de deasupra intrării. În interiorul navei se auzi un geamăt prelung, o serie de trosnituri scurte, atenuate, şi se lăsă iarăşi liniştea.

— Sau poate e un automat? se întrebă, cu speranţă în glas, Ciberneticianul.

— Doar ai văzut tu însuţi!

— Da, dar nu neam uitat la rezerve. Ciberneticianul se aplecă spre latura întunecoasă a coridorului şi, stând chiar pe marginea chepengului, strigă: Automatele de rezervă!

Vocea bubui în spaţiul închis. Îi răspunse tăcerea.

— Vino încoace, să cercetăm serios ieşirea, îl îndemnă Inginerul. Îngenunche în faţa plăcii uşor curbate şi, apropiinduşi ochii de marginea ei, o lumină centimetru cu centimetru. Plimbă pata de lumină dea lungul etanşării…

— În interior nu sa topit nimic, de altfel nui de mirare, ceramita nu e conducătoare de căldură.

— Să mai încercăm o dată! propuse Doctorul, punând mâna pe mâner.

— Nare rost! protestă Chimistul.

Inginerul puse palma pe chepeng şi se ridică drept în picioare.

— Băieţi, e nevoie de apă! De multă apă rece!

— Pentru ce?

— Atingeţi chepengul. E fierbinte, nu?

Câteva mâini se întinseră în acelaşi timp să îl atingă.

— Aproape că frige! spuse cineva.

— Norocul nostru!

— Cum aşa?

— Corpul e încins, sa dilatat. Şi chepengul la fel. Dacă vom răci chepengul, se va contracta şi sar putea micşora!

— Numai cu apă nu ajunge. Poate a mai rămas nişte gheaţă. Ar trebui să fie în lăzile frigorifice! spuse Coordonatorul.

Alergară unul după altul spre fundul coridorului, care duduia sub greutatea paşilor.

Coordonatorul rămase lângă ieşire împreună cu Inginerul.

— Cedează, spuse încet, de parcă ar fi vorbit singur.

— Dacă nu sa topit, mormăi Inginerul. Cu mâinile desfăcute, pipăi marginea, examinândui temperatura. Ceramita începe să curgă la peste trei mii şapte sute de grade. Nai observat cât a avut stratul ultima oară?

— Ultima oară toate cadranele arătau datele de anul trecut. Când am frânat erau peste două mii şi jumătate, dacă nu mă înşel.

— Două mii şi jumătate de grade, astă nui nimic!

— Da, dar pe urmă?

Deasupra chepengului apăru figura Chimistului. Îşi agăţase lanterna de gât şi lumina se clătina, alunecând pe bucăţile de gheaţă care ieşeau din găleată. Le dădu Coordonatorului.

— Stai puţin… De fapt, cum o săl răcim? se frământă Inginerul. O clipă!

Dispăru în întuneric. Imediat i se auziră din nou paşii. Doctorul aduse două găleţi cu apă, în care plutea gheaţă. Chimistul ţinea lanterna, Doctorul împreună cu Fizicianul începură să toarne apă peste chepeng. Se scurgea pe podea, pe coridor. Când stropiră chepengul a zecea oară, li se păru că aud ceva, ca un scârţâit slab. Aduseră un reflector mare de la un scafandru, cu fixare printro bandă la înălţimea pieptului. Raza lui mai spori puţin lumina. Inginerul aruncă pe podea un braţ din plăcile de plastic ale capitonajului. Începură să căptuşească chepengul cu resturi de gheaţă, împingândule cu plastic, perne umflate, cu cărţile pe care le aducea între timp Fizicianul; în sfârşit, când abia mai putură săşi îndrepte spinările, iar din ziduleţul de gheaţă mai rămăsese puţin — atât de repede se topise în contact cu placa încinsă a intrării —, Ciberneticianul prinse mânerul cu ambele mâini şi încercă săl răsucească.

— Aşteaptă, nu e gata! strigă furios Inginerul, dar mânerul se răsuci ciudat de uşor.

Săriră cu toţii la o parte. Se răsucea tot mai repede. Inginerul prinse mânerul triplului zăvor care asigura capacul, trase, se auzi un sunet asemănător unui geam gros spart şi… intră ceva care îi apăsă la început uşor, apoi îi izbi pe cei din apropiere, iar din afară năvăli cu zgomot o avalanşă neagră, acoperindui până la genunchi pe cei de vizavi. Chimistul şi Coordonatorul, care stăteau cel mai aproape, fură aruncaţi întro parte. Capacul îl lipi pe Chimist de peretele lateral, în aşa fel încât nu se mai putea mişca, dar nu păţi nimic. Coordonatorul abia reuşi să sară întro parte în ultima clipă, cât peaci săl răstoarne pe Doctor. Rămaseră nemişcaţi. Lanterna Doctorului fusese acoperită şi se stinsese; lumina doar reflectorul de pe pieptul Inginerului.

— Cei asta? se miră Ciberneticianul cu un glas nefiresc. Stătea în rând cu ceilalţi, ultimul, pe marginea platformei.

— Un eşantion de pe planeta Eden! răspunse Coordonatorul.

Îl ajută pe Chimist să se desprindă de după capacul atârnat lângă perete.

— Da, adăugă Inginerul, toată intrarea e acoperită, probabil că am pătruns serios în adâncime!

— E prima aterizare SUB suprafaţa unei planete necunoscute, nui aşa? întrebă Doctorul.

Deodată toţi începură să râdă. Ciberneticianul hohotea în asemenea hal, încât îi dăduseră lacrimile.

— Destul! strigă aspru Coordonatorul. No să stăm aşa până dimineaţă. Băieţi, după scule, trebuie să săpăm!

Chimistul se aplecă şi ridică un bolovan greu, compact, din. movila care se formase pe podea, în faţa intrării. Prin orificiul oval pătrundea mereu pământ; din când în când fărâmături, lucind a unsoare negricioasă, se rostogoleau pe suprafaţa micului povârniş până pe coridor.

Se retraseră pe coridor, fiindcă pe platformă nu mai era nici măcar loc de stat jos; Coordonatorul şi Inginerul coborâră ultimii.

— Oare cât de adânc am pătruns? îl întrebă Coordonatorul, cu jumătate de glas, pe Inginer.

Mergeau pe coridor unul lângă altul. Departe, înaintea lor, se vedea o pată de lumină alunecând rapid. Inginerul îi dăduse Chimistului reflectorul.

— Cât de adânc?… Asta depinde de prea mulţi factori. Tagerssen sa înfipt în sol la o adâncime de optzeci de metri!

— Da, dar ce a mai rămas din el şi din rachetă?!

— Şi sonda aceea de pe Lună? Pentru a o dezgropa, au săpat zdravăn în stâncă! În stâncă!

— Pe Lună este pumex…

— De unde să ştim ce o fi aici?

— Ai văzut că seamănă cu un fel de pietriş…

— La intrare, dar mai departe?

Cu sculele stăteau foarte prost. Nava, ca toate cele de cursă lungă, avea pe punte un dublu ansamblu de automate şi de semiautomate comandate de la distanţă, pentru orice fel de lucrări, chiar şi pentru cele de la suprafaţa solului, impuse de diversele condiţii planetare. Aceste aparate însă nu funcţionau; fără sursă de curent, nici nu putea fi vorba de punerea lor în funcţiune. Chiar şi singura unealtă mai mare de care dispuneau, excavatorul acţionat cu micropilă atomică, avea nevoie de electricitate pentru a fi pornită. Era absolut necesară alcătuirea unui inventar de unelte dea dreptul primitive, lopeţi şi târnăcoape. Dar şi aici întâmpinară dificultăţi uriaşe. După cinci ore de trudă, echipajul se întoarse pe coridor spre ecluză, aducând trei sape îndoite şi turtite la capete, două bare de oţel şi târând plăci mari de tablă pentru consolidarea pereţilor din dreptul săpăturilor. În afară de găleţi, pentru căratul pământului improvizaseră câteva cutii mari de plastic, cărora le fixaseră de o parte şi de alta ţevi scurte din aluminiu, drept mânere. De la momentul catastrofei trecuseră circa optsprezece ore şi abia se mai ţineau pe picioare de oboseală. Doctorul conveni că aveau nevoie măcar de câteva ore de somn. Dar trebuia mai întâi să pregătească aşternutul, fie şi provizoriu, deoarece paturile din încăperile de dormit, fixate în podea, stăteau acum în poziţie verticală. Demontarea lor dădea multă bătaie de cap, aşa că târâră în bibliotecă saltelele umflate — aproape jumătate din cărţi fuseseră scoase pe coridor — şi se lungiră curând cu toţii.

Constatară îndată că, în afară de Chimist şi de Inginer, nimeni nu putea să adoarmă. Doctorul se sculă din nou şi porni cu lanterna în căutare de somnifere. Asta îi luă aproape o oră, întrucât trebui săşi facă loc spre sala de pansamente, prin vestibulul acesteia, baricadat cu maldăre de aparate şi instrumente de analiză făcute zob. Căzuseră toate din dulapul aflat în perete şi blocau accesul spre uşă. În sfârşit, ceasul său indica ora patru dimineaţa, după orarul navei; distribui tabletele, lanterna se stinse şi în scurt timp ritmurile respiraţiei liniştite umplură încăperea întunecată.

Se treziră surprinzător de repede, aproape toţi, cu excepţia Ciberneticianului, care înghiţise o doză prea mare de pilule şi era ameţit. Inginerul acuză din nou o durere acută la umăr. Doctorul descoperi în locul respectiv o umflătură dureroasă; probabil că îşi forţase umărul atunci când se luptaseră cu manetele trapei de intrare.

Moralul le era scăzut. Nimeni, nici măcar Doctorul, nu scotea o vorbă. La celelalte provizii nu puteau ajunge, pentru că în faţa uşii dulapului cu scafandre se ridicase o movilă uriaşă de moloz, astfel că Fizicianul şi Chimistul se mai duseră o dată la cămara din bucătărie, de unde se întoarseră cu alte cutii de conserve. Când trecură la săparea tunelului, se făcuse ora nouă.

Munca înainta în ritm de melc. În orificiul oval al intrării nu te puteai mişca în voie, oamenii desprindeau bucăţi tari de pământ cu lamele sapelor improvizate, iar cei din spate le scoteau pe coridor. După o clipă de meditaţie, hotărâră să depoziteze pământul în cabina de navigaţie, fiind cea mai apropiată şi neconţinând nimic din ceea ce lear fi trebuit în scurtă vreme.

După patru ore sala se umpluse cu pământ până la genunchii unui om, iar tunelul măsura doi metri lungime. Materialul era compact, tare, dar nu asta era problema, ci faptul că ascuţişul barelor şi al lamelor rămânea în el, iar tijele lor, apăsate prea brutal din cauza înverşunării cu care lucrau oamenii, se îndoiau; cel mai bine se comporta lama de oţel din mâinile Coordonatorului.

Inginerul se temea ca nu cumva plafonul de pământ să cedeze şi avea grijă săl susţină cu orice mijloace. Spre seară, când, mânjiţi de argilă, se aşezaseră la masă, tunelul săpat înspre trapă, înaintând abrupt în sus cu o înclinaţie de aproape şaptezeci de grade, măsura abia cinci metri şi jumătate.

Inginerul se mai uită o dată la puţul prin care se putea ajunge la nivelul inferior; acolo, spre pupa, la o distanţă de treizeci de metri de la intrarea principală se afla, în blindaj, trapa de avarie, dar nu văzu decât oglinda neagră a apei; era mai sus decât în ziua precedentă, ceea ce însemna că încă un rezervor se fisurase şi conţinutul lui se scurgea încet înăuntru. Apa — descoperi el numaidecât, cu un mic aparat Geiger — era infestată radioactiv şi acoperea complet accesul… Se întoarse la tovarăşii săi fără a scoate o vorbă despre ceea ce descoperise.

— Dacă lucrurile merg bine, o să ieşim mâine, dacă merg ceva mai prost, peste două zile, interveni Ciberneticianul, bând a treia ceaşcă de cafea din termos.

Toţi simţeau nevoia să bea.

— De unde ştii? se miră Inginerul.

— Simt asta.

— El are intuiţia de care nu dispun automatele sale, râse Doctorul.

Pe măsură ce ziua se apropia de sfârşit, era întro dispoziţie din ce în ce mai bună. Când ceilalţi îl înlocuiau în partea frontală a săpăturilor, el alerga spre cabinele navei, îmbogăţind în felul acesta echipajul cu două lanterne magnetoelectrice, o maşină de tuns, ciocolată vitaminizată şi un set întreg de prosoape. Toţi erau murdari de noroi, combinezoanele li se umpluseră de pete şi de unsoare; din cauza lipsei de curent electric nu se bărbieriseră, iar maşina de tuns, pe care o adusese Doctorul, nu o luară în seamă. De altfel, nici el nu o folosi.

Ziua următoare fu dedicată în întregime săpării tunelului; pământul din cabina de navigaţie ajunsese atât de sus, încât era din ce în ce mai greu să fie aruncat pe uşă. Sosi rândul bibliotecii. Doctorul avu anumite reţineri în această privinţă, dar Chimistul, cu care căra targa făcută din foaie de tablă, răsturnă fără a ezita grămada de moloz pe cărţi.

Tunelul se deschise întrun mod cu totul neaşteptat. Solul devenise de la un timp mai uscat şi parcă mai puţin compact, dar nimeni nu luă în seamă această observaţie a Fizicianului. Molozul depus în interiorul rachetei li se părea acelaşi. Schimbul din faţă, Inginerul şi Coordonatorul, tocmai preluase uneltele încinse de strânsoarea mâinilor, când după primele lovituri aplicate în peretele natural ce prezenta mai multe umflături, una dintre acestea dispăru deodată, iar prin orificiul format pătrunse o uşoară adiere de aer. Se putea simţi suflul său blajin — presiunea din exterior era ceva mai mare decât cea din tunel şi din navă. Uneltele începură să lucreze febril, nimeni nu mai căra pământul, restul echipajului, neavând cum săi ajute pe cei din faţă din cauza locului strâmt, stătea în spate, în grup compact. După ultimele lovituri, Inginerul dădu să iasă, dar Coordonatorul îl opri. El hotărî mai întâi să fie lărgită ieşirea. Ordonă să fie cărată în navă şi ultima rămăşiţă de pământ, pentru a facilita drumul prin tunel, astfel încât mai trecură câteva minute bune până când cei şase oameni ieşiră târâş, prin orificiul nefasonat, la suprafaţa planetei.