II

SE LĂSASE SEARA. Gura neagră a tunelului se căsca la poalele pantei blânde a unui deluşor. Departe, dincolo de orizontul deasupra căruia luceau primele stele, la mare depărtare, se înălţau nişte forme neclare, suple, asemănătoare arborilor. Lumina care provenea doar din dâra joasă a amurgului era atât de slabă, încât culorile din jur se contopeau întrun cenuşiu uniform. În stânga celor ce stăteau în picioare, nemişcaţi, se înălţa oblic în văzduh uriaşul fuselaj bulbucat al navei. Inginerul îi aprecie lungimea la şaptezeci de metri, ceea ce însemna că în cădere pătrunsese peste patruzeci de metri în inima dealului. În momentul acela însă, nimeni nu acorda atenţie cilindrului uriaş, ce se profila negru pe cer, cu. ajutajele de zbor atârnândui neputincioase la capăt. Inspirau avid aerul răcoros, cu miros greu perceptibil, necunoscut, imposibil de definit, şi priveau în tăcere drept înainte. Abia acum îi cuprinsese sentimentul neputinţei totale — mânerele de oţel ale sapelor le scăpaseră fără să vrea din mâini. Stăteau, plimbânduşi lent privirea peste întinderea nemărginită, pustie, cu orizontul învăluit în întuneric, cu stelele tremurând leneş, egal, deasupra lui.

— Steaua Polară? întrebă deodată Chimistul cu glas şoptit, arătând o stea joasă care mijea uşor pe cerul întunecat din partea de răsărit.

— Nu, de aici nu se vede… acum suntem… da, suntem sub Polul Sud al Galaxiei. O clipă… Undeva ar trebui să fie Crucea Sudului.

Priveau toţi, cu capetele ridicate, cerul aproape complet negru, puternic brăzdat de constelaţii. Începură să le pronunţe denumirile, să le indice cu degetele, ceea ce îi făcu să se învioreze o clipă. Stelele erau singurele absolut familiare, deasupra acestei câmpii moarte, pustii, străine.

— Se lasă din ce în ce mai frig, ca în deşert, spuse Coordonatorul.

— Navem încotro, astăzi şi aşa nu mai facem nimic. Trebuie să ne întoarcem înăuntru.

— Cum, în cavoul acela? se indignă Ciberneticianul.

— Fără cavoul acela, în mai puţin de două zile am dispărea aici, răspunse cu răceală Coordonatorul. Nu vă comportaţi ca nişte copii!

Fără a mai scoate o vorbă, se întoarse pornind cu pas măsurat spre orificiul a cărui pată neagră se contura abia vizibil la câţiva metri mai sus de panta dealului şi, lăsânduşi picioarele înăuntru, se trase cu totul în jos. O clipă i se mai văzu doar capul. Dispăru. Cei rămaşi se priviră în tăcere.

— Mergem, mormăi Fizicianul, pe jumătate întrebător, pe jumătate afirmativ.

Porniră în urma lui, cu oarecare reţinere. După ce primii se strecuraseră prin orificiul strâmt, Chimistul, stând lângă Cibernetician, îi spuse:

— Ai observat ce miros ciudat are aerul aici?

— Da, are un iz amărui. Îi cunoşti compoziţia?

— E asemănător celui de pe Pământ, plus un oarecare amestec, dar inofensiv. Nu mai reţin datele, sunt întrun volumaş verde, pe raftul al doilea din biblio…

Se întrerupse, fiindcă îşi aduse aminte că el însuşi umpluse biblioteca cu pământ.

— Firar să fie…, spuse fără mânie, cu o mare tristeţe, şi porni spre groapa cea neagră.

Când rămase singur, Ciberneticianul avu o senzaţie ciudată. Nu era teama, ci sentimentul apăsător al rătăcirii, al îngrozitoarei ostilităţi a peisajului — şi, în plus, acea reîntoarcere în adâncul tunelului de argilă avea în sine ceva umilitor, „ca nişte viermi", gândi el, lăsânduşi capul în jos şi strecurânduse în tunel. Nu rezistă însă; scufundat până la umeri, îşi înălţă capul, privi în sus şi se despărţi din priviri de stelele ce pâlpâiau cuminţi.

A doua zi, cineva dori să iasă cu proviziile la suprafaţă şi să ia acolo micul dejun, dar Coordonatorul se opuse, afirmând că ar fi o complicaţie inutilă. Mâncară deci la lumina celor două lanterne, sub trapa de la intrare, sorbind cafeaua rece. Deodată, Ciberneticianul spuse:

— De fapt, cum se face că aerul e tot timpul respirabil?

Coordonatorul zâmbi. Pe obrajii supţi avea dâre cenuşii.

— Buteliile cu oxigen sunt întregi. Stăm mai prost cu purificarea. Doar un singur filtru automat funcţionează normal — fireşte, cel chimic, de avarie, pentru că toate celelalte, electrice, au cedat. Peste circa şaseşapte zile am începe să ne asfixiem.

— Ştiai asta? zise alene Ciberneticianul.

Coordonatorul nu răspunse.

— Ceo să facem? întrebă Fizicianul.

Spălară vasele întrun castron cu apă. Doctorul le ştergea cu unul dintre prosoapele sale.

— Aici există oxigen, spuse Doctorul, aruncând cu zgomot farfuria de aluminiu peste celelalte vase, ceea ce înseamnă că există viaţă. Ce ştii despre asta?

— Aproape nimic. O sondă cosmică a prelevat un eşantion din atmosferă şi pe asta se bazează toată ştiinţa noastră.

— Cum aşa? Nici măcar nu a aterizat?

— Nu!

— Întradevăr, o grămadă de cunoştinţe, spuse Ciberneticianul. Se străduia săşi spele farfuria cu spirt, turnând dintro sticluţă pe o bucăţică de vată. Aveau foarte puţină apă bună pentru uzul obişnuit. Fizicianul îşi privi profilul în lumina lămpii, folosind drept oglinjoară suprafaţa lucioasă a climatizatorului.

— E bine şi atât, replică liniştit Coordonatorul. Dacă aerul ar fi avut altă compoziţie, dacă nar fi avut oxigen, var fi ucis.

— Poftim? Ciberneticianului era cât peaci săi scape sticluţa.

— Şi pe mine, fireşte. Nu am fi avut nici o şansă la un miliard. Acum o avem.

Tăcură.

— Prezenţa oxigenului presupune existenţa plantelor şi a animalelor? întrebă Inginerul.

— Nu neapărat, răspunse Chimistul. Pe planetele Alfa ale Micului Câine există oxigen, dar nici urmă de plante sau animale.

— Dar ce există?

— Lumenoizi!

— Lumenoizi? Adică bacterii?

— Nu sunt bacterii.

— Nare importanţă! interveni Doctorul. Puse vasele la locul lor şi închise conservele cu mâncare. Acum chiar că avem necazuri. Apărătorul nu poate fi pornit, nui aşa?

— Apărătorul? Nici nam apucat săl văd! recunoscu Ciberneticianul. Nu se poate ajunge la el. Toate automatele sau desprins din lăcaşele lor. E un talmeşbalmeş şi near trebui o macara de două tone pentru a desface toate fiarele. Apărătorul zace chiar la fund.

— Dar o armă, ceva, trebuie să avem! ridică glasul Coordonatorul.

— Există electrojectoarele.

— Sunt curios cu ce le încarci?!

— Nu există curent în cabina de comandă? Parcă era!

— Nu există, se pare că a avut loc un scurtcircuit în sala acumulatorilor!

— De ce nu sunt încărcate electrojectoarele?

— Instrucţiunile interzic transportarea electrojectoarelor încărcate! îngăimă fără chef Inginerul.

— Să le ia dracu' de ins…

— Încetează!

La auzul vocii Coordonatorului, Ciberneticianul se întoarse, ridicând din umeri. Doctorul ieşi. Inginerul aduse din cabina sa un rucsac uşor de nailon, vârî în buzunarele lui cutiile plate cu raţia strictă de hrană, când apăru Doctorul. Ţinea în mână un cilindru scurt, oxidat, cu un robinet la capăt.

— Cei asta? se interesă Inginerul.

— O armă!

— Ce armă mai e şi asta?

— Gaz somnifer.

Inginerul începu să râdă.

— De unde ştii că ceea ce trăieşte pe această planetă poate fi adormit cu gazul tău? Şi cum vrei să te aperi cu asta în caz de atac prin narcoză cu picături?

— În caz de mare primejdie, vei putea cel puţin săţi asiguri narcoza, spuse Chimistul.

Toţi râseră, iar Doctorul mai tare decât ceilalţi.

— Orice fiinţă care respiră oxigen poate fi adormită cu asta, spuse, iar în privinţa apărării, priveşte!

Apăsă pe trăgaciul de la baza cilindrului. Un jet de vapori de lichid subţire ca acul ţâşni în fundul întunecat al coridorului.

— Ei, în lipsă de ceva mai bun…, spuse Inginerul fără convingere.

— Mergem? întrebă Doctorul, băgând cilindrul în buzunarul combinezonului.

— Mergem.

Soarele atârna sus de tot; era mic, mai îndepărtat, însă şi mai încins decât cel de deasupra Pământului. Dar altceva îi uimi pe toţi: nu era deloc rotund! Se uitau la el printre degete, prin hârtie de culoare roşuînchis, pe jumătate transparentă, provenită de la împachetarea truselor individuale împotriva radiaţiilor.

— Turtit ca urmare a vitezei de rotaţie în jurul axei sale, nu? îl întrebă Chimistul pe Coordonator.

— Da. Mult mai bine se vedea asta în timpul zborului. Nu ţii minte?

— Poate că atunci, cum să spun, nu mă interesa nimic din toate astea…

Întorcânduşi feţele de la soare, toţi se uitau la navă. Fuzelajul alb ţâşnea oblic din dealul scund în care se înfipsese. Semăna cu afetul unui tun gigantic. Învelişul, lăptos la umbră, argintiu la soare, părea neafectat. Inginerul se apropie de locul în care fuzelajul intrase în pământ, trecu peste buza rotunjită a ridicăturii care înconjura ca un guler de pământ corpul înfipt în pantă şişi lăsă mâna să alunece pe blindaj.

— Nui rea deloc ceramita asta, spuse fără să se întoarcă. Dacă aş putea să mă uit la ajutaje…, şi privi neputincios în sus, în direcţia lor, cum atârnau deasupra câmpiei.

— O să ai timp să le vezi, spuse Fizicianul. Acum să mergem întro mică recunoaştere, ce ziceţi?

Coordonatorul se urcase pe vârful unei movile. Ceilalţi îl prinseră din urmă. Scăldată în soare, câmpia se întindea uniform, în toate părţile, netedă, îngălbenită; departe se înălţau siluetele suple, sesizate cu o zi în urmă, dar la lumina puternică se văzu că nu era vorba de copaci. Cerul, albastru la fel ca pe Pământ, căpăta la orizont o nuanţă vizibil verzuie. Nori firavi, pufoşi, alunecau spre nord, aproape imperceptibil.

Coordonatorul verifica punctele cardinale cu o busolă mică, pe care o avea fixată la încheietura mâinii. Doctorul se aplecă şi izbi solul cu piciorul.

— De ce nu creşte nimic aici? spuse cu mirare în glas..

Asta îi surprinse pe toţi. Întradevăr, câmpia era goală cât vedeau cu ochii.

— Parese că e o zonă cuprinsă de fenomenul de stepă, răspunse nesigur Chimistul. Vedeţi în depărtare petele acelea? Spre apus sunt din ce în ce mai galbene. Bănuiesc că acolo e deşertul de unde vântul aduce aici nisipul. Fiindcă dealul este argilos.

— Despre asta neam convins pe pielea noastră! zise Doctorul.

— Trebuie să ne facem măcar un plan general al expediţiei, spuse Coordonatorul. Proviziile pe care leam luat ne ajung pentru două zile.

— Apa e cea mai puţină, interveni Ciberneticianul.

— Până găsim apă aici, trebuie să facem economie. Dacă e oxigen, se va găsi şi apă. Cred că o să procedăm în felul următor: de la bază, abordăm o serie de incursiuni în linie dreaptă, mergând de fiecare dată atât de departe cât să ne putem întoarce în siguranţă şi fără prea mare grabă.

— Maximum treizeci de kilometri întro singură direcţie, observă Fizicianul.

— De acord. Este vorba doar de o recunoaştere preliminară.

— Staţi puţin, spuse Inginerul, care stătuse până atunci retras, cufundat parcă în gânduri sumbre, nu vi se pare că procedăm ca nişte nebuni? Am avut parte de o catastrofă pe o planetă necunoscută. Am reuşit să ieşim din navă. În loc să ne apucăm de ce este mai important, în loc să ne punem toate foiţele în repararea, în repunerea în funcţiune a ceea ce se mai poate, în recuperarea rachetei şi aşa mai departe, pornim în excursii aiurea, fără arme, fără nici un fel de mijloace de apărare, fără a avea vreo idee despre ce ni se poate întâmpla?!

Coordonatorul îl ascultă în tăcere. Îşi purtă privirea de la unul la altul. Toţi erau neraşi, iar barba de trei zile le dădea în mod vizibil o înfăţişare de sălbăticie. Cuvintele Inginerului făcură impresie, dar nimeni nu reacţiona, ca şi când aşteptau ce urma să le mai spună.

— Şase oameni nu vor dezgropa nava, Henryk, spuse Coordonatorul, cântărinduşi cuvintele cu grijă, ştii asta foarte bine. În actuala situaţie, pornirea celui mai mic agregat cere o perioadă de timp pe care nici măcar nu o putem defini. Planeta este locuită. Dar nu ştim nimic despre ea. Nam înconjurato nici înainte de catastrofă. Neam apropiat dinspre emisfera nordică şi dintro eroare fatală am căzut întro coadă gazoasă. Căzând, am ajuns la linia terminatorului. Am stat lângă ecranul care sa fisurat ultimul. Am văzut, sau cel puţin mi sa părut că am văzut, ceva ce arăta a… oraş.

— De ce nu neai spus nimic despre acest lucru? îl întrebă încet Inginerul.

— Chiar, de ce? îl secondă Fizicianul.

— Pentru că nu sunt sigur. Nu ştiu nici măcar în ce parte săl caut. Nava se răsucea. Miam pierdut orientarea. Cu toate acestea există o şansă, destul de firavă, să obţinem un oarecare ajutor. Regret că trebuie sa vo spun, dar fiecare dintre voi ştie perfect că în general avem şanse foarte reduse. Mai mult, avem nevoie de apă. O parte însemnată din rezerva de apă a inundat nivelul de jos şi este infestată. Astfel încât consider că putem să ne permitem un anumit risc.

— Sunt de acord, spuse Doctorul.

— Şi eu, adăugă Fizicianul.

— Fie, mormăi Ciberneticianul şi se depărtă câţiva paşi, privind spre sud, de parcă nar fi dorit să audă ce spun ceilalţi.

Chimistul încuviinţă din cap, Inginerul nu răspunse, coborî doar de pe deal, îşi aruncă rucsacul pe umeri şi întrebă:

— Încotro?

— Spre nord, răspunse Coordonatorul.

Inginerul o luă din loc, urmat de ceilalţi. După câteva minute, când se uitară în jur, dealul nu se mai vedea aproape deloc. Doar fuzelajul navei se înălţa spre cer ca ţeava unui tun de câmp.

Era foarte cald. Pe măsură ce înaintau, umbrele lor se scurtau, bocancii se afundau în nisip, se auzea doar pasul egal şi respiraţia grăbită. Se apropiau de una dintre formele acelea suple, pe care în amurg le luaseră drept arbori. Încetiniră pasul. Din terenul cafeniu se înălţa un trunchi vertical, cenuşiu, ca pielea de elefant, cu un uşor luciu metalic. La bază, trunchiul nu depăşea în grosime braţul unui bărbat; în partea de sus se continua cu un fel de cupă largă, care la vârf, la vreo doi metri deasupra solului, se extindea întro formă plată. Nu se putea vedea dacă în partea de sus cupa era deschisă sau nu. Aproape că nu se mişca. Oamenii se opriră la câţiva metri de bizara formaţiune, iar când Inginerul porni spre ea şi ridică mâna pentru a atinge „trunchiul", Doctorul strigă:

— Stop!

Inginerul se retrase instinctiv. Doctorul îl trase de braţ, luă o pietricică de pe sol, nu mai mare decât un bob de fasole, şi o aruncă în sus, în aer. Piatra descrise un arc abrupt şi căzu direct pe suprafaţa uşor încreţită a cupei. Toţi se înfiorară, atât de violentă şi de neaşteptată fusese reacţia. „Cupa" se închise, scoase un sâsâit scurt, asemenea gazului deschis, şi întreaga coloană cenuşie, vibrând acum febril, se afundă în sol, absorbită parcă de acesta. Cavitatea creată se umplu pentru o clipă de o unsoare cafenie, spumoasă, apoi pe suprafaţa ei începură să plutească fire de nisip, ca o mantie care devenea tot mai groasă, pentru ca după alte câteva secunde să nu mai rămână nici urmă de groapă; suprafaţa solului nisipos devenise netedă ca peste tot în jur. Încă nu le trecuse uluirea, când Chimistul strigă:

— Priviţi!

Se uitară în jur. Cu o clipă în urmă, la o distanţă de câteva zeci de metri îi înconjurau trei sau patru forme similare, înalte şi înguste; acum nu mai rămăsese nici una.

— Sau scufundat toate? se miră Ciberneticianul.

Priviră mai atent, dar nu văzură nici cea mai mică urmă lăsată de „cupe". Soarele încingea tot mai tare şi căldura toridă devenise insuportabilă. Porniră mai departe. După o oră alcătuiau o lungă caravană. Primul mergea Doctorul, ducând acum rucsacul, în urma lui, Coordonatorul. Chimistul încheia coloana. Toţi îşi descheiaseră combinezoanele, unii îşi suflecaseră manşetele; scăldaţi în sudoare, cu gura uscată, se târau încet prin câmpie. La orizont apăru o dâră lungă.

Doctorul se opri şil aşteptă pe Coordonator.

— Ce crezi, cât am făcut?

Acesta se uită în urmă, înspre linia orizontului, unde rămăsese nava. Nu se mai vedea.

— Planeta are o rază mai mică decât cea terestră, spuse. Tuşi, şişi şterse faţa cu batista. Am făcut în jur de opt kilometri, conchise el.

Doctorul abia mai vedea prin crăpăturile pleoapelor umflate. Pe părul negru ca pana corbului îşi legase o fâşie de pânză. Din când în când o umezea cu apă din bidon.

— Totuşi e o nebunie, ştii? spuse şi râse pe neaşteptate.

Amândoi priviră în direcţia unde până de curând nava se mai contura deasupra orizontului printro linie oblică subţire. Acum, acolo se vedeau doar siluetele zvelte ale „cupelor", palidcenuşii de la distanţa. Se iviseră din nou la locul lor, fără ca ei să prindă de veste. Ceilalţi se apropiară. Chimistul întinse pe pământ foaia de cort rulată şi se aşeză, sau mai curând se aruncă pe ea.

— Nu prea se văd urme ale civilizaţiei de aici, spuse Ciberneticianul, scotocinduşi buzunarele.

Găsi pastilele vitaminizate întro cutie turtită şii servi pe toţi.

— Pe Pământ nai fi dat peste un asemenea pustiu, nu? adăugă Inginerul. Nici drumuri, nici maşini zburătoare.

— Sper că nu te aşteptai ca tocmai aici să găsim copia fidelă a civilizaţiei pământene! fornăi Fizicianul.

— Sistemul este stabil, începu Doctorul, şi civilizaţia se putea dezvolta pe Eden vreme mai îndelungată decât pe Pământ, astfel că…

— Cu condiţia să existe o civilizaţie! A celor cu înfăţişare umană, adăugă Coordonatorul. Să mergem mai departe, întro jumătate de oră trebuie să ajungem aia… — arătă fâşia subţire de la orizont.

— Dar cei acolo?

— Nu ştiu, dar e ceva. Poate găsim apă.

— Deocamdată maş mulţumi cu puţină umbră, zise Inginerul cu voce răguşită.

Îşi clăti gura şi gâtul cu o înghiţitură de apă.

Curelele rucsacurilor strânse la spate scârţâiră; grupul se desfăşură iarăşi şi porni în ordine prin nisipuri. Trecură pe lângă câteva „cupe" şi observară şi alte formaţiuni mai mari, care păreau că se sprijină cu ajutorul lianelor sau al lăstarilor crescuţi până la sol, dar nici una nu era mai aproape de două sute de metri, astfel că nu mai avură chef să se abată de pe linia de marş. Soarele atinsese zenitul, când peisajul îşi schimbă înfăţişarea.

Era din ce în ce mai puţin nisip — în dune lungi, plate; se desprindea de sub el pământul roşiatic, ars de soare. Ici şi acolo crescuseră insuliţe de muşchi albicios, acum mort. Izbit de bocanci, se transforma întrun fel de praf, care cădea pe sol ca o hârtie arsă. Fâşia întrezărită se diviza în grupuri singulare ale unor forme de relief stranii; de asemenea, culoarea solului devenise mai deschisă, fiind mai curând un verde presărat cu albastru. O mireasmă delicată, adusă de adierea dinspre nord, le îmbie nările şi o adulmecară cu o curiozitate bănuitoare. Când ajunseră aproape de peretele uşor înclinat al formelor întunecoase, încâlcite, cei care mergeau în faţă încetiniră, astfel încât cei din urmă să li se poată alătura şi, întrun grup dezordonat, merseră mai departe până când se opriră în faţa frontului nemişcat al bizarelor forme.

De la distanţa de o sută de paşi, ele încă mai puteau să pară lăstari, tufişuri în care se adăposteau numeroase cuiburi mari, vineţii — nu atât datorită asemănării propriuzise, cât mai ales efortului ochilor, care se străduiau să claseze formele străine în ceva familiar.

— Parc — ar fi nişte păianjeni! spuse nesigur Fizicianul şi, deodată, tuturor li se păru că văd nişte tulpini păienjenoase cu corpuri mici, fusiforme, acoperite cu o epidermă densă, proeminentă, stând nemişcate pe picioarele neobişnuit de lungi şi de subţiri, strânse sub burtă.

— Astea sunt plante! strigă Doctorul.

Se apropie încet de un „păianjen" înalt, cenuşiuverzui. În esenţă, „picioarele" se dovedeau a fi nişte tulpini groase cu umflături acoperite cu păr, ce puteau fi luate drept articulaţii ale genunchiului. Tulpinile, ieşind din solul acoperit cu muşchi, în număr de şase, şapte sau opt, se adunau în partea de sus ca întrun arc, întrun „corp" gros, în formă de con, înconjurat de fire de păienjeniş, strălucind în soare. „Păianjenii" plante creşteau aproape unul de celălalt, dar se putea trece printre ei; pe alocuri, tulpinile dădeau noi lăstari şi rămurele mai deschise la culoare, asemănătoare frunzelor de pe Pământ, terminate la capăt cu muguri închişi. Doctorul aruncă din nou, în felul său caracteristic, mai întâi o pietricică în „conurile" suspendate la câţiva metri deasupra solului, iar când văzu că nu se întâmplă nimic, examină tulpina. În final o tăie cu cuţitul. Din interior curgeau picături mici de sevă apoasă, gălbuie, care începu de îndată să se precipite şi săşi schimbe culoarea în portocaliu şi roşcat, până ce, după câteva secunde, se coagulă întro substanţă asemănătoare răşinii, cu un puternic miros parfumat, care la început le plăcuse, dar apoi îl găsiră respingător.

Înăuntrul bizarului „codru" era ceva mai multă răcoare decât pe câmpie.

Doar coroanele exotice ale plantelor ofereau ceva umbră; de altfel, pe măsură ce se afundau în acel hăţiş, umbra se îndesea; se străduiau pe cât posibil să nu atingă tulpinile, mai ales ramurile albicioase, care le stârneau o repulsie inexplicabilă.

Terenul semăna cu un burete moale, emanând un fel de aburi umezi în care era greu să respiri; pe feţe, pe mâini le alunecau umbrele „boschetelor", când mai mari, când mai mici; unele ramuri erau subţiri şi spinii lor aveau culoarea portocaliu intens, altele uscate, veştede, mortificate — din ele atârnau fire de păienjeniş lungi, flasce. Când vântul adia, întreg păienjenişul scotea un foşnet surd, neplăcut, neavând nimic comun cu freamătul molcom al codrilor pământeni, ci reamintind parcă de frecarea a mii şi mii de hârtii zgrunţuroase. Uneori anumite plante le baricadau calea şi erau nevoiţi să caute alt culoar prin ramificaţiile împletite. În felul acesta înaintau ceva mai lent decât pe câmpie. După un timp încetară să se tot uite în sus, spre „coroanele" de spini, şi să caute asemănări cu cuiburile, conurile de pin sau crisalidele viermilor de mătase.

Deodată Doctorul, care mergea în frunte, observă chiar în faţa lui un fir de păr gros, negru, atârnând — un fel de aţă zdravănă, lucioasă, sau sârmă lăcuită; simţi nevoia săl dea la o parte cu mâna, dar fiindcă nu mai întâlnise aşa ceva până atunci, îşi ridică ochii instinctiv şi încremeni pe loc.

Ceva palid, sidefiu, atârnat ca un bulb printre tulpinile ce se adunau laolaltă chiar la baza uneia dintre „crisalide", îl privea nemişcat — simţi această privire înainte de a observa unde erau ochii creaturii fără formă; nui putea desluşi nici capul, nici picioarele — vedea doar o piele întinsă ca un sac diform, lucind uşor. Din pâlnia întunecoasă şi alungită se desprindea firul de păr negru gros, atârnând pe o lungime de doi metri.

— Cei acolo? întrebă Inginerul, care tocmai se apropiase de el. Doctorul nui răspunse, celălalt îşi purtă privirile în sus şi nu mai mişcă.

— Cu ce se uită el? întrebă Inginerul şi se retrase instinctiv un pas, întratât îl umpluse de scârbă acea făptură care parcă îl pironea cu o privire lacomă, extrem de intensă, deşi nui vedea şi nici nui intuia ochii.

— Oh! Ce porcărie! şuieră din spate Chimistul.

Toţi se opriră în spatele Inginerului şi al Doctorului, care se retrase mai întâi de sub făptura suspendată — ceilalţi se dădură la o parte —, scoase din buzunarul combinezonului cilindrul oxidat, îl îndreptă cu o mişcare cumpătată spre corpul bulbucat, mai deschis la culoare decât plantele din jur, şi apăsă pe trăgaci.

Atunci, întro fracţiune de secundă, se întâmplară foarte multe lucruri deodată. Mai întâi văzură un licăr atât de puternic, încât nu mai distinseră absolut nimic, cu excepţia Doctorului, care tocmai în acel moment clipise. Jetul subţire încă mai plutea în aer, când tulpinile se îndoiră şi începură să trosnească învăluite întrun nor de vapori negri; în acelaşi timp creatura alunecase jos cu un plescăit greu, umed. Rămase nemişcată circa o secundă, ca un balon cenuşiu, plin cu tuberculi, din care ieşise aerul. Apoi firul de păr dispăru şi, pe muşchiul buretos, la picioarele lor începură să se târască în toate părţile, cu mişcări de melc, fragmentele diforme şi bulbucate ale creaturii; înainte ca vreunul dintre ei să poată mişca sau reacţiona, fuga, sau mai curând împrăştierea se încheiase, ultimele bucăţele ale ciudatei vietăţi, mici ca nişte omizi, se infiltrau de zor în subsol, la baza tulpinilor; locul rămase gol. Doar în nări mai persista un miros dulceag, insuportabil.

— Să fi fost o colonie?… spuse nesigur Chimistul.

Ridică mâna la ochi şi se frecă, iar ceilalţi mijiră pleoapele; petele negre încă li se mai învârteau în ochii orbiţi.

— E pluribus unum, răspunse Doctorul, sau mai degrabă uno plures, nu ştiu cum e corect în latină, dar cred că este tocmai o asemenea plurifăptură, care se divizează la nevoie…

— Pute îngrozitor, spuse Fizicianul. Hai să plecăm de aici!

— Să plecăm, acceptă Doctorul.

Când se aflară la peste zece metri de locul respectiv, el adăugă pe neaşteptate:

— Sunt curios ce sar fi întâmplat dacă aş fi atins firul acela…

— Satisfacerea curiozităţii tear fi putut costa scump, zise Chimistul.

— Sau poate nu mar fi costat nimic. Ştii doar cât de des evoluţia le oferă fiinţelor absolut inofensive veşminte aparent înfricoşătoare.

— Of, lăsaţi baltă discuţia asta! Acolo, în margine, locul se mai luminează, strigă Ciberneticianul. Nu ştiu ce dracu' am căutat în pădurea asta de păianjeni!

Auziră susurul unui izvor şi se opriră. Apoi porniră din nou. Se auzea când mai tare, când mai încet, uneori dispărând cu totul, dar nu reuşiră săl descopere. Tufişul se rărise, terenul era mult mai moale, mersul devenise anevoios, călcau parcă pe un covor mocirlos, uneori sub tălpi scârţâia ceva ca iarba udă, dar nicăieri nu era nici o urmă de apă.

Deodată ajunseră la marginea unei adâncituri circulare, cu diametrul de câteva zeci de metri. Nişte plante cu opt braţe se înălţau înăuntru, la distanţă una de alta, şi păreau foarte bătrâne — tulpinile se despărţiseră, incapabile parcă să mai susţină bulbul central, şi reaminteau de „păianjenii" uriaşi, uscaţi, întro măsură mult mai mare decât toate cele întâlnite până acolo. Fundul adânciturii era acoperit pe alocuri cu bucăţi ruginii, dinţate, de materie poroasă, parţial înfipte în sol, parţial împletite cu lăstarii plantelor. Inginerul coborî rapid panta abruptă, deşi nu prea înaltă, şi — lucru ciudat — adâncitura li se păru, abia când se aflară acolo, privindo de sus, un crater, loc al unei catastrofe.

— Parcăi de la o bombă! spuse Fizicianul.

Stătea pe creasta unui povârniş şi se uita cum Inginerul ajunge la resturile mari de la poalele celui mai înalt „păianjen", încercând să le mişte din loc.

— Fier?! strigă Coordonatorul.

— Nu! răspunse Inginerul şi dispăru printre bucăţile unui fel de con cu suprafaţa laterală spartă.

Se desprinse dintre tulpinile care se rupeau, trosnind când le dădea la o parte, şi reapăru cu o expresie mohorâtă. I se întinseră câteva mâini, se căţără sus şi, văzând că ceilalţi aşteaptă să le spună ceva, dădu din umeri.

— Nu ştiu ce e, mărturisi el, habar nam. E gol. Dedesubt nu e nimic. Coroziune avansată, o poveste veche care sa petrecut poate acum trei sute de ani…

Ocoliră în tăcere craterul şi se îndreptară spre tufişuri, acolo unde acestea erau mai scunde. La un moment dat se întrerupseră, sau mai curând se separară în două părţi, între ele întinzânduse un defileu atât de strâmt, încât un om de abia se putea strecura, un fel de coridor, uluitor de drept. De ambele părţi tulpinile parcă fuseseră retezate şi strivite. Îngroşările mari, în formă de con — parţial împinse în lături, spre celelalte plante păienjenoase, parţial băgate în pământ — erau aplatizate, uscate şi vârfurile lor trosneau sub bocanci ca scoarţa uscată a copacilor. Se hotărâră să meargă pe traseul acesta, decupat în tufişuri, deplasânduse unul după altul, fiind nevoiţi să împingă la o parte resturile de tulpini uscate, dar şi aşa înaintau mai repede decât până atunci. Descriind un arc mare de cerc, coridorul ducea tot mai vizibil spre nord; lăsară în urmă ultimele resturi de plante, degenerate, moarte, şi dădură întro câmpie de partea cealaltă a tufărişului. În locul unde „defileul" părăsea tufişurile, se observa o urmă firavă pe care în primul moment o luară drept potecă. Pe solul gol era săpată o brazdă sau un şănţuleţ, adânc de peste zece centimetri şi tot atât de lat. În el creşteau licheni verzuiargintii, catifelaţi la pipăit. Acest bizar „gazon", cum îl denumise Doctorul, se întindea drept înainte în zare, terminânduse înaintea unei centuri luminoase, întinse ca un zid, de la o margine la alta a câmpiei, şi închizândule întreg orizontul.

Deasupra acelei centuri străluceau nişte ridicături ascuţite, asemănătoare vârfurilor gotice ale turnurilor învelite cu tablă argintie. Ei mergeau repede şi aproape la fiecare pas distingeau noi detalii. Pe mai mulţi kilometri în lateral se întindea o suprafaţă intersectată de arcuri regulate, ca acoperişul unui hangar de dimensiuni hiperbolice. Arcurile erau întoarse cu convexitatea în jos, iar sub ele pâlpâia ceva cenuşiu, ca şi cum din plafon curgea praf mărunt sau apă tulbure, pulverizată. Când se mai apropiată, vântul aduse mireasma amăruie, dar plăcută a unor flori necunoscute. Mergeau micşorând intervalul dintre ei. Acoperişul arcuit se înălţa parcă tot mai sus, fiecare arc ca o arcadă gigantică răsturnată întinzânduse pe o distanţă de aproape un kilometru. Sus de tot, în locul unde se împreunau două arcuri, pe fundalul norilor, întro tăietură vizibilă strălucea ceva puternic, ca şi când oglinzi special dispuse acolo reflectau în jos razele solare. Lumina pâlpâia ritmic.

Peretele din dreptul lor — alcătuit din pârâiaşe sau şnururi de culoare albcenuşie — înfăţişa un soi de peristaltică — se mişca, dinspre stânga spre dreapta şi linii convexe se unduiau pe el, periodic. Arăta ca o cortină dintrun material neobişnuit, prin spatele căreia treceau la intervale regulate nişte elefanţi, de fapt nişte animale mult mai mari decât elefanţii, izbindo cu părţile laterale. Când ajunseră în locul în care se termina acea cărăruie îngustă, ca întro fundătură acoperită cu muşchi catifelaţi, intensitatea mirosului amar devenise insuportabilă.

Ciberneticianul începu să tuşească.

— Sar putea să fie o emanaţie otrăvitoare, spuse el.

Se opriră toţi; jos, la picioarele lor, jucau umbre scurte, diforme, în timp ce priveau trecerea ritmică a ciudatelor valuri. Când porniră iarăşi şi nui mai despărţeau decât câţiva paşi de „cortină", aceasta li se păru uniformă, împletită parcă din fire groase, mate. Doctorul luă o pietricică şi o aruncă în faţa lui. Toţi văzură piatra zburând. Ea dispăru de parcă sar fi topit sau evaporat, fără a atinge suprafaţa mişcătoare.

— A căzut înăuntru? îngăimă nesigur Ciberneticianul.

— Da' de unde! strigă Chimistul. Nici măcar na atins asta… asta…

Doctorul luă un pumn de pietricele şi bulgări de pământ, le aruncă rând pe rând şi toate dispărură la câţiva centimetri de cortină, fără a ajunge la ea. Inginerul desfăcu o cheie din micul set de chei şi o aruncă înspre suprafaţă. Cheia răsună ca şi când sar fi izbit de metal şi se făcu nevăzută.

— Şi acum ce facem? întrebă Ciberneticianul uitânduse la Coordonator.

Acesta nu răspunse. Doctorul îşi lăsă raniţa jos, scoase din ea o conservă, tăie cu cuţitul o bucăţică de carne în aspic şi o aruncă în „cortină". O fărâmă de aspic se lipi de suprafaţa mată şi atârnă de ea o clipă, apoi începu să dispară ca şi când sar fi topit.

— Ştiţi ce, spuse Doctorul, cu ochii lucind, ăstai un fel de filtru, o perdea selectivă, ceva asemănător…

Chimistul găsi la inelul de la cureaua rucsacului său un fir uscat, frânt, dintro plantă „păianjen", care se agăţase acolo când se strecuraseră prin lăstăriş. Fără a sta pe gânduri, îl aruncă în perdeaua vălurită, dar ramura plăpândă, izbinduse, căzu la picioarele lui.

— Un selector!… exclamă el nesigur.

— Da, sigur că da!

Doctorul se apropie de „cortină" până ce capătul umbrei sale ajunse la marginea ei; îşi îndreptă arma neagră şi apăsă trăgaciul.

Jetul subţire ca acul abia atinse învelişul uscat şi în el apăru un orificiu în formă de suveică, dând la iveală un spaţiu mare, întunecat, cu scântei alergând în sus şi în jos. În interior zburdau o mulţime de flăcărui albicioase şi trandafirii. Doctorul se retrase brusc. Tuşea şi se înăbuşea, iar mirosul amar îi ardea nările şi gâtul; toţi se îndepărtară din nou şi se opriră. Orificiul în formă de lentilă se restrânsese. Valurile în alergare, apropiinduse de el, încetineau, îl ocoleau în partea de sus şi de jos şi curgeau în grabă mai departe. Se micşora din ce în ce mai mult. Deodată, din interior se ivi ceva negru, având la vârf un fel de excrescenţă în formă de deget, înconjură rapid marginile găurii, care se închise pe loc şi se pomeniră iarăşi în faţa învelişului ce se vălurea şi se umfla în ritmuri egale.

Inginerul propuse un fel de consfătuire. După expresia Doctorului, aceasta nar fi însemnat decât recunoaşterea încurcăturii în care se aflau. Până la urmă hotărâră săşi continue drumul dea lungul uriaşei construcţii; îşi luară raniţele şi porniră. Parcurseră astfel în jur de trei kilometri. Pe drum întâlniră zece „gazoane" înguste ce dădeau în câmpie. Un timp se gândiră ce reprezentau ele — ipoteza că ar fi avut ceva comun cu agricultura căzu ca neverosimilă. Doctorul încercă chiar să smulgă dintro fâşie verdeînchis câţiva licheni asemănători muşchilor şi, examinândui, constată că prezentau bulbi de mărimea unor perle în care creşteau seminţe mici, tari, de culoare neagră.

Amiaza trecuse de mult. Li se făcuse foame. Se opriră aşadar să mănânce câte ceva — în plin soare, fiindcă nicăieri nu era umbră, iar în lăstărişul care se întindea la o distanţă de opt sute de metri nu intenţionau să se mai întoarcă; păduricea de „păianjeni" nu le lăsase o impresie favorabilă.

— După poveştile pe care leam citit ca băieţandru, spuse Doctorul cu gura plină, în acea perdea blestemată ar apărea acum o gaură din care ţâşneşte foc şi de acolo ar ieşi un tip cu trei mâini şi un singur picior, dar foarte gros, care ar avea la subsuoară un telecomunicator interplanetar sau ar fi un telepat stelar şi near da de înţeles că este reprezentantul unei civilizaţii extrem de dezvoltate, care…

— Mai bine ai înceta cu prostiile, spuse Coordonatorul. Îşi turnă din termosulbidon apă în cană, care se acoperi numaidecât de rouă. Mai bine neam gândi ce avem de făcut.

— Eu cred, spuse Doctorul, că trebuie să intrăm acolo!

Se ridică de parcă ar fi intenţionat chiar să facă acest lucru.

— Sunt curios pe unde…, replică leneş Fizicianul.

— Cred că nu eşti în toate minţile! strigă în gura mare Ciberneticianul.

— Ba cred că sunt în toate minţile. Evident, putem să hoinărim mai departe, cu condiţia ca tipii cu un singur picior să ne arunce câte ceva deale gurii.

— Sper că nu vorbeşti serios?! se minună Inginerul.

— Ba da, şi ştii de ce? Pentru că mam săturat!

Se răsuci pe călcâie.

— Stai! strigă Coordonatorul.

Doctorul porni direct spre perete fără a lua în seamă chemările lor. Se afla la un metru faţă de perdea, când se ridicară şi alergară după el. Auzind tropăitul de picioare, întinse mâna şi atinse perdeaua.

Mâna dispăru. Doctorul rămase nemişcat preţ de o secundă, apoi făcu un pas înainte şi încetă să mai existe. Cei cinci se opriră cu respiraţia tăiată, cu picioarele îndoite în locul în care se vedea urma pantofului său stâng. Deodată, în aer, deasupra perdelei, se ivi capul Doctorului. Avea gâtul retezat parcă de cuţit, din ochi îi curgeau lacrimi, strănuta puternic, convulsiv.

— Aici înăuntru e cam sufocant, spuse el, şi te furnică nasul al naibii de tare, dar câteva minute se poate rezista. E vreun lacrimator, sau aşa ceva. Intraţi după mine, nu o să vă doară nimic. În general nici no să simţiţi ceva anume..

Şi la înălţimea unde ar fi trebuit săi fie umărul, din aer se desprinse braţul.

— Firai tu să fii! icni Inginerul, mai cu teamă, mai cu admiraţie, şii prinse mâna Doctorului, care îl trase în aşa fel încât şi el dispăru din ochii celorlalţi. Unul după altul se apropiară de perdeaua unduitoare. Ultimul fu Ciberneticianul. Ezită şi i se puse un nod în gât; inima îi bătea ca un ciocan. Închise ochii şi făcu un pas înainte. Îl împresură deodată întunericul, apoi se lumină din nou.

Se afla lângă ceilalţi, pe fundul unui. spaţiu imens, dominat de un gâfâit astmatic, şuierător. Din partea de jos, oblic în sus, de sus, vertical în jos, dintro parte în alta alergau cilindri sau coloane uriaşe, de grosime neuniformă, întretăinduse; pe alocuri îşi măreau volumul, în altă parte se subţiau, învârtinduse totodată în jurul propriilor lor axe lungi; se acopereau reciproc, vibrau, iar din străfundul acestei păduri de corpuri lucioase, în continuă mişcare, se auzea un plescăit tot mai rapid, care înceta deodată, urmat de câteva bolboroseli, şi seria de sunete se relua.

Era greu să rezişti mirosului amar. Unul după altul începură să strănute, ochii le lăcrimau. Acoperinduşi fiecare faţa cu batista, se îndepărtară puţin de perdeaua care din interior arăta ca o cascadă de lichid negru, siropos.

— În sfârşit, suntem acasă — astai o fabrică, o fabrică automată! reuşi să articuleze Inginerul între două strănuturi.

Parcă se mai obişnuiseră un pic cu mirosul amar, şocul strănutului trecuse, se uitau cu ochii mijiţi, lăcrimând.

Încă zece paşi pe solul elastic ca un cauciuc întins şi în el apărură puţuri negre din care ţâşneau obiecte strălucitoare întrun asemenea ritm, încât era imposibil să le distingă forma. Erau de mărimea capului uman, păreau că se aprind, zburau sus şi una din şirul de coloane încovoiate de deasupra lor, ca o lulea, le înghiţea fără a înceta să se rotească. Obiectele nu dispăreau dintro dată, fiindcă prin pereţii coloanei supuşi vibraţiilor transpărea, ca printro sticlă de culoare închisă, lumina lor trandafirie, din ce în ce mai slabă, astfel încât se vedea cum îşi continuă drumul mai departe prin inima „coloanei".

— Producţie de serie, pe bandă, mormăi Inginerul, cu batista la nas.

Înconjurară puţurile călcând prudent. De unde venea lumina? Plafonul era semitransparent, un halou cenuşiu se pierdea în marea tuburilor agile. Toate aceste formaţiuni suple păreau că acţionează la o singură comandă; în acelaşi ritm din puţuri ţâşneau în sus obiecte încinse şi acelaşi lucru se întâmpla la mare înălţime, acolo unde, sub plafon, se vedeau de asemenea arcuri desenate în aer de mărgelele roşii ale corpurilor zburătoare, dar de dimensiuni mult mai mari.

— Trebuie să găsim depozitul produselor finite, sau cel puţin să înţelegem ce reprezintă acest produs, ardea de curiozitate Inginerul.

Coordonatorul îi atinse braţul.

— Oare ce fel de energie să fie?

Inginerul ridică din umeri.

— Habar nam!

— Mă tem că produsul final o săl găsim după un an. Hala asta se întinde pe o lungime de kilometri întregi, interveni Fizicianul.

Un lucru curios: cu cât pătrundeau mai adânc în interiorul halei, cu atât respirau mai uşor, ca şi când mirosul amar era emanat doar în zona din apropierea „cortinei".

— No să ne rătăcim? se îngrijoră Ciberneticianul.

Coordonatorul duse busola la ochi.

— Nu. Văd că indică bine… Sar părea că aici nu există nici un fel de metale şi nici electromagneţi.

De mai bine de o oră rătăceau prin tumultuoasa pădure a neobişnuitei fabrici, până ce în jurul lor se deschise un spaţiu larg. Se putea simţi adierea de aer proaspăt, rece, parcă ventilat; multidirecţionalele coloane se despărţiseră, iar ei ajunseră la capătul unei uriaşe instalaţii în formă de cochilie. De sus coborau spre ea ramuri încovoiate; fâlfâind în aer ca un bici, se terminau la capete cu un fel de bulbi turtiţi, din care zburau rostogolinduse violent o droaie de obiecte negre, acoperite parcă cu un lac lucios, ce cădeau apoi în interiorul cochiliei, întrun loc pe care însă nul vedeau, întrucât se afla la câţiva metri deasupra capetelor lor.

Peretele cochiliei bulbucate ca o lentilă de culoare griînchis începu să se unduiască drept în faţa lor, ceva îl zgâlţâia din interior, se umflă — involuntar făcură câţiva paşi înapoi, întratât de înfricoşător arăta băşica cenuşiumurdar ce se tot lăbărţa — şi deodată plesni fără zgomot, iar din orificiul rotund năvăli un şuvoi de corpuri negre. În aceeaşi clipă, mai jos, dintrun puţ larg, pornea o cuvă cu marginile întoarse şi obiectele cădeau în ea, răsunând ca şi când sar fi lovit de o pernă groasă de cauciuc; cuva sălta, zgâlţâită de trepidaţiile care ordonau obiectele întrun mod uluitor, încât după câteva secunde se odihneau pe fundul ei neted aranjate în patrulatere egale.

— Producţia finită, strigă Inginerul, alergând spre buza albiei şi aplecânduse imediat pentru a prinde un capăt al obiectului negru aflat mai aproape.

Coordonatorul îl prinse de cordonul combinezonului în ultima clipă şi numai datorită acestui fapt Inginerul nu căzu cu capul în cuvă, fiindcă nu voia să dea drumul obiectului, iar săl ridice singur nu putea. Fizicianul şi Doctorul îl ajutară şi abia reuşiră să tragă în sus, cu eforturi comune, uriaşa greutate.

Era de mărimea trunchiului uman; la jumătate avea nişte segmente deschise, transparente, în care străluceau şiruri implantate de cristale din ce în ce mai mărunte, cu luciu metalic, nişte orificii înconjurate de protuberanţe în formă de ureche, iar la suprafaţă, un mozaic poros la pipăit, dintrun material extrem de tare, de culoare violetînchis, care la lumină se înnegrea. Întrun cuvânt, era extrem de complicat. Inginerul îngenunche lângă el, îi examină orificiile din toate părţile, încercă săi găsească anumite părţi mobile, îl pipăi, îl ciocăni, fără ca să fie deranjat de cineva. Toată treaba dură destul de mult; între timp, Doctorul se uită la ceea ce se întâmpla în cuvă. Formând, un patrulater regulat din aceleaşi corpuri precum cel lângă care se chircise Inginerul, cuva se ridică încet pe un suport gros, vibrând parcă din cauza efortului, şi deodată începu să se înmoaie, dar numai dintro parte, schimbânduşi forma întrun fel de lingură uriaşă. În acel moment, din faţă ieşi în relief un fel de rât puternic ce se deschise şi dinăuntrul lui răbufni un miros amar de ars; cu un plescăit oribil, botul căscat absorbi toate obiectele, se închise de parcă lear fi înghiţit şi dintro dată tot acest rât uriaş începu să se lumineze pe dinăuntru. Doctorul văzu miezul de foc aprins în interior, obiectele care se topeau, dizolvânduse şi formând o pastă portocalie omogenă, încinsă. Lumina se stinse, râtul începu să se întunece. Uitând de tovarăşii săi, Doctorul porni dea lungul celor două coloane mari în al căror interior curgeau acum, ca întrun esofag monstruos, granulele de foc ale materiei; se afundă în labirint şi cu capul ridicat, frecânduşi mereu ochii înlăcrimaţi, încerca să urmărească drumul pastei incandescente. Uneori aceasta îi dispărea din vedere, apoi dădea iarăşi de urmele ei, pentru că strălucea din adâncul pâraielor negre ce se agitau ca şerpii, până ce deodată se opri întrun loc care i se părea cunoscut; văzu cum corpurile scăldate în foc, parţial modelate, zboară întrun fel de prăpastie, în timp ce de alături ţâşneau altele, ca azvârlite dintrun puţ deschis; coloanele negre, groase, atârnând în partea de sus, una lângă alta, le aspirau ca nişte trompe de elefant; şiruri roşiatice de jar mocnit se îndreptau înspre adâncul coloanelor, micşorânduse la înălţime; Doctorul umbla întruna cu capul ridicat, uitând de toate, şirurile io luau înainte, dar asta navea importanţă pentru că necontenit soseau alte eşaloane; la un moment dat, fu gatagata să se răstoarne şi scoase un strigăt înăbuşit. Se afla iarăşi întrun loc pustiu, în faţa lui se contura uriaşul melc în formă de cupolă, o droaie de obiecte negre, răcite deja pe tot parcursul îndelungatei călătorii, se prăbuşiră în interiorul acestuia.

Doctorul cuprinse cu braţele laturile melcului, pentru că acum ştia în ce parte ar trebui să se producă „naşterea", şi iată că se află iarăşi alături de cei care încă mai examinau, strânşi în jurul Inginerului, obiectul negru, în timp ce marea băşică, spărgânduse, scuipa mereu „producţia finită" în cuva reapărută în valea adâncă.

— Hei! Puteţi să nu vă mai obosiţi! Ştiu totul! O să vă spun îndată!

— Unde ai fost? Începusem sămi fac griji! îi reproşă Coordonatorul. Întradevăr ai descoperit ceva? Inginerul nu înţelege nimic!

— Dear fi nimic, tot ar fi bine! mormăi Inginerul.

Se ridică în picioare, izbi furios obiectul negru şişi aţinti privirea mânioasă asupra Doctorului.

— Şi, mă rog, ceai descoperit?

— Aşadar, lucrurile arată astfel, spuse Doctorul cu un zâmbet ciudat: aceste obiecte sunt absorbite acolo — arătă spre botul care tocmai se deschidea. Acum el se încinge în interior, vedeţi? Toate se vor topi, se vor amesteca, vor porni în sus în şarje, acolo începe prelucrarea, când încă mai sunt puţin stacojii de căldură, zboară jos sub pământ. Acolo mai trebuie să fie un nivel, din nou li se face ceva, revin prin puţul acesta aproape albe, dar fără săşi fi pierdut strălucirea complet, fac o excursie chiar până aproape de acoperiş, cad în zona asta — le arătă melcul — apoi, în depozitul „producţiei finite", de aici pornesc înapoi spre bot, se topesc în el şi aşa mereu — la nesfârşit — se modelează, prin anumite forme, se topesc, se modelează.

— Tu ai înnebunit? spuse în şoaptă Inginerul. Pe frunte îi apărură broboane mari de sudoare.

— Nu mă crezi? Poţi să verifici şi singur!

Inginerul verifică de două ori. Dură mai bine de o oră. Când reveniră lângă cuva pe care tocmai o umplea o nouă serie din „produsul finit", organizânduse în patrulater, începuse să se însereze şi hala devenise cenuşie. Inginerul arăta ca un nebun — tremura de furie, figura îi era cuprinsă de convulsii; ceilalţi, nu mai puţin uluiţi, nu trăiau însă întreaga descoperire atât de violent.

— Trebuie să ieşim de aici cât mai repede, spuse Coordonatorul, pe întuneric sar putea să nu ne fie deloc uşor.

Îl prinse de braţ pe Inginer. Acesta se lăsă tras anevoie; deodată se smulse şi alergă spre obiectul negru pe care îl părăsiseră şi îl ridică cu greu.

— Vrei săl iei cu tine? spuse Coordonatorul. Bine. Băieţi, daţii o mână de ajutor!

Fizicianul prinse protuberanţele ca nişte urechi şi, împreună cu Inginerul, cărară amândoi obiectul negru. Ajunseră astfel până la graniţa curbată a încăperii. Doctorul porni liniştit spre peretele „cascadei", sticlos ca siropul, şi ajunse din nou în câmpie, în seara răcoroasă. Trase cu nesaţ în piept aerul proaspăt. Ceilalţi ieşiră în urma lui, Inginerul şi Fizicianul aduseră cu greu obiectul până în locul unde îşi lăsaseră rucsacul şi îi dădură drumul jos.

Aprinseră aragazul portabil, încălziră puţină apă, pregătiră supă de carne concentrată şi începură să înfulece. Mâncau în tăcere. Între timp se întunecase dea binelea, apăruseră stelele. Strălucirea lor se înteţea aproape cu fiecare clipă şt hăţişurile confuze ale îndepărtatului lăstăriş se topiseră în beznă; doar flacăra albăstruie a buteliei, legănată de uşoare adieri, oferea puţină lumină. Peretele înalt al halei din spatele lor, cufundat în noapte, nu scotea nici cel mai mic zgomot. Nu se vedea nici măcar dacă valurile mai aleargă pe el.

— Aici se face întuneric ca la noi la tropice, spuse Chimistul. Am căzut în regiunea ecuatorială, nui aşa?

— Se pare că da, răspunse Coordonatorul, deşi nu ştiu nici măcar înclinaţia planetei faţă de eliptică.

— Cum aşa? Ar trebui să se cunoască!

— Desigur, datele sunt pe navă.

Tăcură. Îi luă cu frig, aşa că se înveliră cu păturile, iar Fizicianul se apucă să instaleze cortul. Umflă pânza până ce se întinse, părând o emisferă turtită cu o mică intrare deasupra solului, căută împrejur câteva pietre cu care sar fi putut fixa marginea cortului pentru a nu fi ridicată de vânt — aveau ţăruşi, dar nimic cu ce săi bată —, nu găsi nimic, astfel încât reveni cu mâinile goale la colegii care stăteau în jurul focului albăstrui.

Deodată privirea îi căzu asupra obiectului greu, adus din hală, îl ridică şi fixă cu ajutorul lui marginea cortului.

— Cel puţin a folosit la ceva, spuse Doctorul, care îi luase seama.

Inginerul stătea chircit, îşi sprijinise capul pe braţe şi era foarte abătut. Nu scotea nici o vorbă, chiar şi farfuria o ceruse cu un mormăit nedesluşit.

— Şi acum ce facem, dragilor? întrebă el deodată, îndreptânduse.

— Ne culcăm, bineînţeles! răspunse liniştit Doctorul.

Îşi scoase pe îndelete o ţigară din pachet, o aprinse şi trase din ea cu nesaţ.

— Şi mâine? întrebă Inginerul şi se vedea că liniştea lui aparentă era ca o membrană subţire întinsă la maximum.

— Henryk, te comporţi ca un copil, spuse Coordonatorul, începând săşi cureţe cratiţa cu pământ. Mâine vom cerceta următoarea secţie a halei. Astăzi am văzut, din câte am putut aprecia, circa patru sute de metri.

— Crezi că o să găsim altceva?

— Nu ştiu. Mai avem la dispoziţie o zi. Dupăamiază va trebui să ne întoarcem la navă.

— Mă bucur nespus, mormăi Inginerul. Se ridică, se întinse, gemu. Parcă am toate oasele frânte, mărturisi el.

— Şi noi la fel, îl asigură binevoitor Doctorul. Ascultă, chiar nu poţi să ne spui nimic despre asta? arătă cu chiştocul aprins al ţigării spre forma aproape invizibilă care apăsa marginea foii de cort.

— Pot, de ce să nu pot? Este o instalaţie care ajută ca mai întâi să o…

— Nu, serios. Doar are anumite părţi. Eu nu mă pricep!

— Crezi că eu mă pricep? izbucni Inginerul. E rodul gândirii unui nebun. Arătă cu mâna în direcţia halei, care nu se vedea. Sau, mai curând, a unor nebuni. Civilizaţia unor demenţi, iată ce este blestematul acesta de Eden! Ceea ce am cărat este produs printro serie întreagă de procese, adăugă el mai liniştit. Presare, fixarea segmentelor transparente, prelucrarea termică, lustruire. Sunt nişte polimeri moleculari şi nişte cristale anorganice. La ce folosesc, nu ştiu. Asta e doar o parte, nu un întreg. Dar chiar scoasă din moara aia zăpăcită, această parte în sine mi se pare o tâmpenie.

— Ce vrei să spui? îl întrebă Coordonatorul.

Chimistul strângea farfuriile şi alimentele şi îşi desfăcea pătura. Doctorul stinse ţigara şi, cu multă grijă, puse cealaltă jumătate în pachet.

— Nu am argumente. Acolo, în interior, există anumite elemente. Ele nu se leagă prin nimic. Ca şi când ar fi un circuit electric închis în sine, dar întretăiat prin intercalarea unui izolator. Asta nar putea funcţiona. Aşa mi se pare. În definitiv, după atâţia ani, omul îşi formează o anumită intuiţie profesională. Sar putea să mă înşel, evident, dar nu, prefer să nici nu vorbesc despre asta!

Coordonatorul se ridică. Ceilalţi îi urmară exemplul. Când stinseră arzătorul, îi învălui bezna înfricoşătoare. Stelele înalte nu dădeau lumină, ci luceau doar intens pe cerul ce părea ciudat de jos.

— Deneb, spuse încet Fizicianul.

Se uitară pe cer.

— Unde, acolo? întrebă Doctorul. Vorbeau cu voci scăzute fără săşi dea seama.

— Da, dar aceea mai mică de alături e Gamma Cygni. Teribil de luminoasă!

— De trei ori mai luminoasă decât se vede de pe Pământ, confirmă Coordonatorul.

— E frig şi până acasăi cale lungă, mormăi Doctorul.

Nimeni nu mai spuse nimic. Intrară pe rând în baniţa umflată a cortului. Erau atât de obosiţi încât, când Doctorul le ură în întuneric, după obiceiul său, noapte bună, îi răspunse doar respiraţia celor adormiţi.

El nu adormise, încă se mai gândea că procedaseră în mod nechibzuit; pe timpul nopţii, din lăstărişul apropiat putea să iasă vreo bazaconie, ar fi trebuit să stea cineva de pază. O clipă îi trecu prin minte să se ofere să ocupe el însuşi acest post, dar zâmbi încă Odată în întuneric, se întoarse pe partea cealaltă şi oftă. Nici nu prinse de veste când se cufundă întrun somn greu.

A doua zi dimineaţă îi întâmpină soarele. Pe cer erau mai mulţi nori albi, învolburaţi. Micul dejun fu destul de modest, restul alimentelor păstrândul pentru ultima masă; pentru alte provizii ar fi trebuit să se întoarcă ia navă.

— Măcar dacă neam putea spăla! se plânse Ciberneticianul. Nu mi sa mai întâmplat aşa ceva, să put tot a sudoare, groaznic! Trebuie să fie apă pe undeva!

— Undei apă, e şi frizer, răspunse senin Doctorul, uitânduse întro oglinjoară. Mă tem însă că frizerul de pe planeta asta mai întâi te bărbiereşte şi apoi îţi implantează tot părul la loc. E chiar foarte posibil, să ştii!

— Şi în mormânt ai să glumeşti, se aprinse Inginerul apoi se simţi încurcat şi adăugă: Scuzămă, nam vrut…

— Nu face nimic, răspunse Doctorul, în mormânt, nu, dar cât e cu putinţă… Ei, mergem?

Împachetară lucrurile, dezumflară cortul şi, împovăraţi, porniră dea lungul cortinei ce se unduia ritmic, până ce se îndepărtară mai mult de un kilometru de locul de tabără.

— Nu ştiu, poate greşesc, dar cortina arată aici parcă mai înaltă, spuse Fizicianul privind printre pleoapele întredeschise spre arcurile ce alergau în ambele direcţii; vârfurile lor scânteiau sus ca un foc argintiu.

Lăsară încărcătura întrun singur loc şi porniră spre hală. Pătrunseră ca şi în ziua precedentă, fără să li se întâmple nimic. Fizicianul şi Ciberneticianul rămaseră în urmă.

— Ce crezi, ce să fie cu dispariţia asta? îl întrebă Cibemeticianul. Se întâmplă atâtea lucruri, că ieri am uitat complet chestia asta!

— Ceva cu refracţia, răspunse Fizicianul cu convingere.

— Pe ce se sprijină plafonul? Doar nu pe asta!

Arătă perdeaua umflată de valuri, de care se apropiau.

— Nu ştiu, poate că elementele de susţinere sunt ascunse undeva în interior sau pe partea cealaltă.

— „Alice în Ţara Minunilor"! îi salută dinăuntru vocea Doctorului. Începem? Astăzi strănut ceva mai rar! Sar putea să fie vorba de adaptare. În ce parte mergem mai întâi?

Împrejurimile semănau destul de mult cu cele pe care le văzuseră cu o zi mai înainte. Se mişcară însă mai sigur şi mai repede. La început, li se păru chiar că totul este identic ca dincolo. Coloane, puţuri, pădurea de esofaguri oblice, pulsând şi vibrând, scântei, întreg ansamblul de operaţiuni se derula în acelaşi ritm.

Privind însă „produsele finite", al căror rezervor ca o cuvă îl găsiră după câtva timp, descoperiră că sunt altele, mai mari şi cu altă formă decât cele din ziua precedentă. Asta nu era tot. Acele produse, prinse de altfel la ieşire şi reintroduse în circuit, la fel ca dincolo, nu semănau perfect. În esenţă reaminteau de partea superioară a jumătăţii unui ou. Diferite urme de pe această jumătate sugerau că se vor îmbina cu alte părţi — din ea ieşeau capetele unor ţevi în care se mişcau nişte plăci în formă de lentilă, un fel de supape sau ventile. Când comparară între ele mai multe obiecte de acest fel, constatară că unele aveau două coarne deschise, altele trei sau chiar patru, aceste elemente suplimentare fiind mai mici şi deseori parcă neterminate, ca şi cum prelucrarea sar fi oprit undeva la jumătate. Placa în formă de lentilă umplea uneori întregul lumen al canalului, alteori doar o parte a acestuia, iar pe alocuri lipsea cu totul — odată îi găsiră doar germenul, un fel de bob degenerat, ceva mai mare decât mazărea. Suprafaţa „oului" era şlefuită la unele, la alte exemplare părea poroasă; la un exemplar găsiră doi germeni, parţial uniţi între ei şi comunicând printrun mic orificiu, plăcile alcătuind un fel de „opt". Doctorul îi numi „gemeni siamezi". Această parte avea în plus coarne din ce în ce mai mici; cele mai mici nu se deschideau deloc în afară, aşa cum se întâmpla cu celelalte.

— Ce zici despre toate astea? îl întrebă, stând în genunchi. Coordonatorul pe Inginer, care scotocea prin toată colecţia pescuită din „depozitul" albiei.

— Deocamdată nimic. Mergem mai departe, spuse Inginerul, ridicânduse, dar starea de spirit i se schimbase simţitor.

Înţeleseseră deja că hala se împărţea întrun fel de secţii succesive, nedespărţite între ele prin nimic în afară de unitatea interioară a ciclului de operaţiuni efectuate. Instalaţia de producţie, adică pădurea care şerpuia, îşi strângea tentaculele, gâfâia, era peste tot la fel.

Câteva sute de metri mai departe, dădură peste o secţie care, efectuând aceleaşi mişcări ca şi cea dinainte, zvârcolinduse, plescăind, gâfâind, căra în canalele sale, arunca în puţurile deschise, cobora de la înălţime, absorbea, prelucra, strângea şi topea… nimic.

Peste tot unde în secţiile anterioare se puteau observa semifabricate sau obiecte deja prelucrate pe cale de a se răci, toată această preumblare în dreapta şi în stânga, în sus, în jos, era înlocuită aici de un vid.

Crezând iniţial că produsul este atât de transparent încât nu se vede, Inginerul se aplecă mult în afara rampelor, încercând să apuce ceva din ceea ce ar fi trebuit să zboare din gâtlejurile deschise, dar nu găsi nimic.

— Idioată poveste! exclamă Chimistul consternat.

Inginerul nu părea deloc impresionat.

— Foarte interesant, spuse el şi porniră mai departe.

Se apropiară de zona din care venea un zgomot tot mai mare. Era înfundat, dar cu atât mai asurzitor — ca şi când milioane de piei grele, umede, cădeau pe o membrană care nu era bine întinsă. Deodată se făcu mai multă lumină. Din zecile de ţurţuri în formă de măciucă, ce se legănau cu capetele în jos chiar din plafon, zbura o adevărată ploaie de obiecte negre, se loveau de laturile groase ale diafragmelor când dintro parte, când din cealaltă, întinzânduse vertical şi pulsând regulat ca şi cum ar fi fost umflate cu un gaz — diafragmele erau cenuşiitransparente ca nişte băşici — şi, înşfăcate la jumătatea drumului de braţele şerpuitoare, ce lucrau atât de repede, încât se constituiau în adevărate vârtejuri, aterizau undeva în adâncuri. Aici obiectele se aşezau în ordine unul lângă altul, în patrulatere, în şiruri perfecte, iar din partea opusă se târa la anumite intervale de timp un corp uriaş, turtit ca un cap de rechin, şi printrun suspin prelung sorbea câteva şiruri deodată din „producţia finită".

— Depozitul, explică flegmatic Inginerul. De sus vin dea gata, iar dincolo e un fel de transportor — le ia şi le reintroduce în circuit.

— De unde ştii că le reintroduce? Sar putea ca aici să nu fie aşa! ricana Fizicianul.

— Am dedus, datorită faptului că depozitul e plin.

Nimeni nu înţelesese bine ce voia să spună, dar tăcură şi trecură mai departe.

Se făcuse ora patru, când Coordonatorul hotărî întoarcerea. Stăteau pe fundul unei secţii alcătuite din două sectoare. Primul producea discuri groase, prevăzute cu mânere ca nişte urechi, celălalt reteza mânerele şi fixa în locul lor inele eliptice, după care discurile se îndreptau spre subsol, de unde se întorceau netede, „rase", cum spunea Doctorul, pentru a fi supuse din nou procesului de sudare a mânerelorurechi.

Când ieşiră în câmpie, deasupra căreia soarele atârna încă destul de sus, şi păşiră în direcţia unde lăsaseră cortul şi obiectele, Inginerul spuse:

— Încetîncet, lucrurile încep să se lege.

— Nu zău! exclamă Chimistul cu o anumită doză de ironie.

— Da, confirmă Coordonatorul. Ce crezi despre toate astea? se adresă Doctorului.

— E un cadavru, răspunse acesta.

— Cum, un cadavru? întrebă Chimistul care nu înţelegea nimic.

— Un cadavru care se mişcă, adăugă Doctorul.

Merseră un timp în tăcere.

— Pot să aflu până la urmă ce rost au toate astea? întrebă, nu fără iritare, Chimistul.

— Un complex dirijat de la distanţă pentru a produce diferite părţi componente, care cu timpul sa dereglat complet, fiindcă a fost lăsat la voia întâmplării, explică Inginerul.

— Aha! Cam de câtă vreme?

— Nu ştiu.

— Cu o foarte mare aproximaţie şi un risc de a greşi la fel de mare, se poate lansa ipoteza a cel puţin câteva zeci de ani, spuse Ciberneticianul.

— Dar e posibil şi mai mult. Nu maş mira dacă mi sar spune că asta sa întâmplat acum două sute de ani!.

— Sau acum o mie de ani, interveni flegmatic Coordonatorul.

— După cum ştii, electrocreierele de veghe se dereglează întrun ritm egal cu coeficientul…, începu Ciberneticianul, dar Inginerul îl întrerupse:

— Ele pot funcţiona pe alte baze decât ale noastre şi în general nici măcar nu ştim dacă sunt sisteme electronice. Personal, mă îndoiesc. Construcţia este nemetalică, semilichidă.

— Să lăsăm amănuntele, spuse Doctorul. Ce credeţi despre toate astea? Adică, în ce lumină vedeţi lucrurile? Eu le văd mai curând întruna sumbră.

— Te gândeşti la locuitorii planetei?

— Mă gândesc la locuitorii planetei!