III

Noaptea târziu ajunseră la deluşorul pe care se înălţa fuzelajul navei. Pentru a grăbi marşul şi a evita întâlnirea cu locuitorii lăstărişului, îl traversară în locul unde tufişurile erau separate între ele la peste zece metri, ca şi când lear fi despărţit un plug uriaş; pe brazdele acoperite de muşchi se înmulţeau numai licheni catifelaţi.

Întunericul învălui brusc câmpia, în momentul în care silueta oblică a rachetei se conturase clar; se descurcară chiar fără lanterne. Le era foame, dar, mai mult decât flămânzi, erau aşa de obosiţi, încât hotărâră să ridice cortul afară. Fizicianul, pe care îl mistuia setea — li se terminase apa la înapoiere —, traversă tunelul spre interiorul navei. Lipsi destul de mult timp. Tocmai fixau cortul umflat, când auziră strigătul lui, chiar de sub pământ. Săriră înăuntru şil ajutară să iasă la suprafaţă. Mâinile îi tremurau. Era atât de surescitat, încât abia vorbea.

— Ce sa întâmplat? Linişteştete! strigară care mai de care.

Coordonatorul îl prinse zdravăn de braţe.

— Acolo — arătă spre corpul întunecat — acolo a fost cineva!

— Ce spui?

— După ce ţiai dat seama?

— Cine a fost?

— Nu ştiu!

— Atunci de unde ştii că a fost cineva?!

— După… urme. Din întâmplare am intrat în sala de comandă — înainte era plină cu pământ, acum e goală!

— Cum aşa, goală?

— A dispărut pământul!

— Unde a dispărut?

— Nu ştiu!

— Teai uitat şi în celelalte cabine?

— Da. Adică… Uitasem că în cabina de navigaţie era pământ şi la început nu mam gândit la nimic, fiindcă miera sete. Am mers la magazie, am găsit apa, dar nam avut cu ce so scot, deci mam dus în cabina ta — se uită la Cibernetician — şi acolo…

— Ce dracu' era acolo?

— Totul era acoperit de nişte mucozităţi!

— Mucozităţi?

— Da, o mucozitate transparentă, cleioasă — cu siguranţă încă mai am urme pe bocanci! Nam văzut nimic, abia ulterior am simţit că mi se lipesc tălpile.

— E posibil să se fi scurs ceva din recipiente, sau să fi avut loc vreo reacţie chimică, doar ştii că în laborator jumătate din vase sau spart.

— Nu vorbi prostii. Îndreaptă lumina spre picioarele mele!

Pata de lumină porni în jos, se iviră bocancii Fizicianului, pe alocuri lucioşi, parcă acoperiţi cu un strat de lac incolor.

— Asta nui o dovadă că acolo ar fi fost cineva, spuse încet Chimistul.

— Eu nici atunci nu miam dat seama. Am luat cana şi mam întors la magazie. Am simţit cum mi se lipesc tălpile, dar nam acordat atenţie. Am băut apă şi, când mam întors, mia venit în minte, nici eu nu ştiu de ce, să mă uit în bibliotecă. Eram uşor neliniştit, dar numi închipuiam aşa ceva. Am deschis uşa, am aprins lumina şi am constatat că nu mai era nici urmă de pământ! Doar eu însumi aruncasem acolo pământ. Îndată miam reamintit că şi în cabina de comandă ar fi trebuit să fie!

— Şi mai departe ce sa întâmplat? întrebă Coordonatorul.

— Nimic. Am dat fuga aici!

— Sar putea să mai fie încă acolo, în cabina de comandă, sau în cealaltă magazie, spuse cu jumătate de gură Ciberneticianul.

— Naş crede, mormăi Coordonatorul.

Lanterna pe care o ţinea Doctorul lumina o fâşie de sol; se strânseseră toţi în jurul Fizicianului, care încă mai respira grăbit.

— Să mergem acolo, sau cum să facem? reflectă cu voce tare Chimistul, dar se vedea că nu se grăbeşte deloc.

— Mai arată o dată bocancii, spuse Coordonatorul.

Privi cu atenţie stratul lucios, uscat, care se lipise de piele. Fu cât pe aici să se izbească involuntar cap în cap cu Doctorul, care se aplecase şi el aproape concomitent. Se uitară unul la celălalt. Nici unul nu rosti un cuvânt.

— Trebuie să facem ceva! spuse Ciberneticianul disperat.

— Dar nu sa întâmplat nimic! Vreun exemplar din fauna locală a pătruns în interiorul navei şi, negăsind nimic care săl intereseze, a dispărut, spuse Coordonatorul.

— Cu siguranţă, o râmă, nui aşa? Una cam cât un rechin, sau cât doi rechini, interveni Ciberneticianul. Ce sa întâmplat cu pământul?

— Întradevăr, cam straniu. Sar putea…

Fără aşi exprima gândul până la capăt, Doctorul începu să umble de colocolo. Îi vedeau silueta în lumina lanternei. Pata de lumină, când se concentra jos pe sol, când alerga palidă în noapte.

— Hei, strigă el deodată, hei! Am găsit!

Alergară întracolo. Stătea pe un val de pământ lung de câţiva metri, parcă bătătorit şi acoperit icicolo de o peliculă subţire, lucioasă.

— Se pare că întradevăr e vorba de o râmă, adăugă Fizicianul cu o voce improprie.

— În acest caz trebuie să înnoptăm totuşi în rachetă, decise Coordonatorul. Mai întâi facem un control ca să ne asigurăm, iar apoi închidem trapa.

— Omule, asta va dura toată noaptea, noi încă nu neam uitat în toate cabinele! se văicări Chimistul.

— Navem încotro!

Lăsară cortul umflat în voia soartei şi coborâră în tunel.

O bună bucată de timp umblară prin navă, luminând toate ungherele şi cotloanele. Fizicianului i se păru că în cabina de comandă resturile tablourilor fuseseră mutate dintrun loc în altul, dar nimeni nu era sigur de acest lucru. Apoi Inginerul se întrebă dacă lăsase sculele pentru confecţionarea lopeţilor în starea în care le găsiseră acum.

— Nare importanţă, spuse Doctorul nerăbdător, no să ne jucăm acum dea detectivii, sa făcut ora două!

Se întinseră pe saltelele scoase din cabină la ora trei, şi asta numai datorită faptului că Inginerul, în loc să mai examineze celelalte două niveluri ale sălii maşinilor, hotărî pur şi simplu să baricadeze uşa din interiorul navei care ducea spre ea. Aerul din încăperea închisă li se părea sufocant, plutea în el un miros dezagreabil; erau tare obosiţi, abia îşi scoaseră ghetele şi combinezoanele, stinseră lumina şi căzură întrun somn greu, liniştit.

Doctorul se trezi în plină beznă, lucid dea binelea. Îşi duse ceasul la ochi, o clipă nuşi dădu seama ce oră era, nu prea se potrivea cu întunericul din jur, uitase că se află în navă, sub pământ. În sfârşit, descifră din coroniţa scânteilor verzi de pe disc că se apropia ora opt. Astal miră. Dormise atât de puţin! Mormăi cu regret şi vru să se întoarcă pe partea cealaltă, când deodată rămase nemişcat.

În fundul navei se întâmpla ceva — mai curând simţea, decât auzea. Podeaua transmitea un tremur uşor. Undeva, foarte departe, zumzăia ceva, abia perceptibil, iar el se ridică imediat în capul oaselor. Inima începu săi bată mai tare.

„Sa întors!" Se gândi la făptura ale cărei mucozităţi le descoperise Fizicianul. „Încearcă să forţeze trapa de intrare", fu gândul următor.

Nava porni deodată să tremure de parcă o forţă uriaşă ar fi vrut să o îndese şi mai mult în pământ. Unul dintre cei care dormeau gemu neliniştit în somn. O clipă Doctorul avu impresia că i se face părul măciucă. Nava cântărea şaisprezece mii de tone. Podeaua începu să vibreze. Era o vibraţie inegală, năvalnică. Deodată, îşi dădu seama.

Era vreunul dintre agregatele de pornire. Cineva îl pusese în mişcare!

— Sculaţivă! strigă, căutânduşi pe pipăite lanterna.

Oamenii se treziră brusc, se izbiră unul de celălalt în întunericul beznă, se auziră strigăte amestecate. Doctorul găsi în sfârşit lanterna şi o aprinse. Explică în câteva cuvinte ce se întâmpla. Inginerul, încă ameţit de somn, asculta ecoul îndepărtat. Zvâcniri succesive zgâlţâiau corpul navei şi un geamăt sporea în intensitate.

— Compresoarele ajutajelor din stânga! şuieră el. Coordonatorul îşi încheia combinezonul în tăcere, ceilalţi se îmbrăcau în grabă. În cămaşă şi şort, aşa cum se sculase, Inginerul ieşi pe coridor; în drum smulse lanterna din mâna Doctorului.

— Ce vrei să faci?

Alergară în urma lui. Se îndrepta spre cabina de comandă. Podeaua pe care alergau duduia, tremura tot mai febril.

— Paletele pot ceda în orice moment, gâfâi Inginerul pătrunzând în cabina de comandă, deblocată de. intrus.

Sări brusc şi trase maneta. O lumină se aprinse în colţ. Inginerul şi Coordonatorul traseră din lăcaşul de pe perete electrojectorul, îl scoaseră din cutie, apoi în cea mai mare grabă se conectară la instalaţia de încărcare; ceasul de control era spart, dar tubul alungit al ţevii bătea în albastru, ceea ce însemna că exista curent pentru încărcare.

Podeaua trepida şi tot ceea ce nu era fixat de ea ţopăia; sculele de metal se zgâlţâiau în rafturi, un obiect de sticlă căzu şi se sparse, auziră zgomotul de cioburi. Resturile carcasei de plastic reacţionau printro rezonanţă amplificată; deodată se lăsă o tăcere ca de mormânt. Concomitent, singura lumină se stinse. Doctorul aprinse imediat lanterna.

— Lai încărcat? întrebă Fizicianul.

— În două serii! E bine şi aşa! strigă Inginerul smulgând, mai curând decât să desfacă, dispozitivul de fixare.

Luă electrojectorul, îl aplecă cu tubul de aluminiu în jos, apăsă mânerul cu palma şi porni pe coridor în direcţia sălii maşinilor. Erau la jumătatea drumului, lângă bibliotecă. Deodată se auzi un scrâşnet diabolic, prelung, douătrei zvâcnituri zgâlţâiră întreaga navă, în sala maşinilor ceva se prăbuşi cu bubuit îngrozitor, după care se aşternu o linişte adâncă.

Inginerul şi Coordonatorul, umăr lângă umăr, ajunseră la uşa blindată. Coordonatorul trase zăvorul vizorului şi se uită înăuntru.

— Daţimi lanterna, spuse.

Doctorul io întinse imediat, dar nu era uşor să lumineze în interior prin orificiul strâmt de sticlă şi să se uite în acelaşi timp. Inginerul deschise al doilea vizor, îşi fixă ochii în el şi inspiră, reţinând aerul în plămâni.

— E la pământ, spuse după câteva clipe.

— Ce? Cine? se auziră vocile din spatele său.

— Oaspetele. Luminează mai bine, ceva mai jos, aşa! Nu se mişcă, nimic nu se mişcă.

Făcu o pauză.

— E cât un elefant de mare, constată pe un ton fără inflexiuni.

— A atins liniile de acumulare? se interesă Coordonatorul, care nu vedea nimic, deoarece capătul reflectorului pe carel fixase în vizor acoperea întreg orificiul.

— Mai curând a pătruns în cablurile rupte. Văd capetele ieşind de sub el.

— Capetele cui? ardea de nerăbdare să afle Fizicianul.

— Ale cablului de înaltă tensiune. Da. Nu se mişcă. Ce facem, deschidem?

— Trebuie, răspunse Doctorul şi începu să tragă zăvorul principal.

— Poate doar se preface, interveni cineva din spate.

— Numai un cadavru se poate preface atât de bine, replică Doctorul, care reuşise săşi apropie faţa de celălalt vizor înainte ca lumina lanternei să dispară.

Zăvoarele de oţel alunecară încet în lăcaşele lor. Uşa se deschise. Preţ de câteva clipe nimeni nu trecu pragul. Fizicianul şi Ciberneticianul se uitau peste umerii celor din faţă. Înăuntru, pe plăcile sparte ale ecranului, prins între pereţii împinşi cu forţa în lături, zăcea lucind uşor în lumină un morman ghebos. Uneori, pe suprafaţa lui trecea câte un fior aproape imperceptibil.

— Trăieşte, spuse cu voce înăbuşită Fizicianul.

În aer se ridică un miros ascuţit, respingător, ca de blană arsă, firişoare vineţii de fum se pierdură definitiv în raza de lumină.

— Pentru orice eventualitate, spuse Inginerul.

Ridică electrojectorul apăsândui mânerul transparent pe şold şil îndreptă spre o parte a masei diforme. Se auzi un fâsâit. Descărcarea fără scântei nimeri trunchiul ridicat abrupt în partea centrală, ceva mai jos de cocoaşă. Uriaşul corp se strânse, se umflă şi parcă se prăbuşi în sine, lăţinduse şi mai mult. Marginile superioare ale pereţilor începură să tremure, îndoite de o forţă uriaşă.

— Gata! exclamă Inginerul.

Trecu pragul înalt de oţel.

Intrară toţi. În zădar se străduiră să identifice picioarele, tentaculele, capul fiinţei; zăcea pe porţiunea smulsă a transformatorului, diformă, cocoaşa se revărsase toată întro parte, ca un sac larg, plin cu gelatină. Doctorul atinse marginea corpului inert. Se aplecă.

— Totul este mai degrabă…, mormăi el. Mirosiţi, îi îndemnă.

Întinse palma spre ei; pe vârful degetelor strălucea ceva ca untura de peşte. Chimistul îşi învinse primul instinctul de scârbă.

— Îl recunoşti, nui aşa? întrebă Doctorul.

Mirosiră toţi şi recunoscură mirosul amărui din halele fabricii.

Doctorul găsi întrun colţ o manivelă ce se putea desprinde de pe axă, fixă un capăt al ei sub trup şi încercă săl răstoarne întro parte. Deodată alunecă, vârful manivelei străpunse pielea şi oţelul intră aproape până la jumătate înăuntru.

— Gata, neam aranjat, nu era de ajuns epava, acum avem şi cimitir! mârâi furios Ciberneticianul.

— Mai bine miai da o mână de ajutor, replică indignat Doctorul, care se căznea singur să răstoarne namila.

— Stai puţin, drăguţule, spuse Inginerul, cum a fost posibil ca animalul ăsta să pună în mişcare agregatul?

Toţi îl priviră uluiţi.

— Întradevăr…, bolborosi Fizicianul. Hm! Şi cei cu asta? adăugă el stupid.

— Chiar dear fi să crăpăm, trebuie săl întoarcem. Trebuie neapărat! se aprinse Doctorul. Hai, toţi, nu, din partea asta. Aşa! Să nu vă fie scârbă! Hei, cei acolo?

— Aşteaptă, spuse Inginerul.

Ieşi, dar reveni după o clipă cu răngile pe care le folosiseră la săpatul tunelului. Le băgară ca pe nişte leviere sub trupul inert şi, la comanda Doctorului, ridicară. Ciberneticianul începu să tremure când palma, alunecândui pe oţelul lucios, atinse pielea făpturii. Cu un plescăit dizgraţios, aceasta se prăbuşi greoi întro parte. Toţi se dădură în lături. Cineva ţipă.

Ca dintro gigantică scoică, alungită ca un fus, se desprindea dintre faldurile de muşchi ca nişte aripi groase şi încreţite, un trunchi mic cu două mânuţe, ce alunecă prin propria sa greutate în jos, până ce atinse cu degetele noduroase podeaua. Nu era mai mare decât bustul unui copil, cum atârna aşa pe mucoasele elastice ale firelor palidgălbui, legănânduse din ce în ce mai încet, până muri. Doctorul avu primul curajul să se apropie de el, îi prinse vârful membrelor moi, cu mai multe articulaţii, şi micul tors palidstrăveziu se întinse, arătânduşi feţişoara plată, fără ochi, cu nări căscate şi cu ceva sfâşiat, ca o limbă muşcată, în locul unde e limba omenească.

— Un locuitor al Edenului…, spuse sec Chimistul.

Inginerul, prea afectat pentru a vorbi, se aşezase pe cilindrul generatorului şi fără săşi dea seama îşi ştergea de zor mâinile de pânza combinezonului.

— Deci, e o creatură, sau două? întrebă Fizicianul.

Se uită de aproape cum atinge Doctorul bustul inert.

— Două întruna, sau una în două — sar putea să fie simbionţi, nu e exclus să se separe periodic.

— Aşa, ca monstrul cu părul negru? adăugă Fizicianul.

Doctorul încuviinţă din cap fără a întrerupe examinarea.

— Dar ăsta nare picioare, nici ochi, nici cap, nimic! spuse Inginerul.

Îşi aprinse o ţigară, ceea ce nu mai făcuse niciodată.

— Nu se ştie, vom vedea, replică Doctorul. Cred că naveţi nimic împotrivă dacăi fac autopsia. Oricum trebuie ciopârţit, altminteri nu poate fi scos de aici. Aş lua pe cineva să mă asiste, dar sar putea să nu fie prea plăcut. Se oferă cineva?

— Eu!

— Şi eu, răspunseră aproape în acelaşi timp Coordonatorul şi Ciberneticianul.

Doctorul se ridică în picioare.

— Doi, e şi mai bine. O să caut acum instrumentele. Durează puţin. Trebuie să vă spun că şederea noastră aici se complică prea mult — până la urmă o să fie nevoie de o săptămână pentru a curăţa o singură gheată. E imposibil să terminăm ceva din ceea ce am început.

Inginerul şi Fizicianul ieşiră pe coridor. Coordonatorul, întorcânduse din sala de operaţie cu şortul de cauciuc pe el şi mânecile suflecate, se opri lângă ei. Aducea o tavă nichelată cu instrumente chirurgicale.

— Ştiţi cum funcţionează pulverizatorul, spuse. Dacă doriţi să fumaţi, mergeţi sus.

Porniră deci spre tunel, Chimistul îi însoţea. Pentru orice eventualitate, luă electrojectorul lăsat de Inginer în sala maşinilor.

Soarele atârna sus, mic, turtit; în zare aerul încins tremura deasupra nisipurilor ca gelatina. Se aşezară în fâşia lungă de umbră pe care o proiecta, de sus, fuzelajul rachetei.

— Straniu animal, iar faptul că a putut să pornească generatorul este extraordinar, se miră Inginerul.

Îşi şterse obrazul. Barba nul mai înţepa; pe toţi îi deranjau bărbile, repetau mereu că trebuie să se bărbierească, dar nimeni nu avea timp de aşa ceva.

— Dar acum, la drept vorbind, din toate astea mă bucură cel mai mult că generatorul a dat curent. Asta înseamnă că circuitele sunt întregi.

— Şi scurtcircuitul? observă Fizicianul.

— Nui nimic, a sărit siguranţa automată, nui mare lucru. Partea mecanică sa distrus complet, dar pentru asta găsim noi o soluţie. Lagăre — avem seturi de rezervă, trebuie doar să căutăm. Desigur, teoretic şi bobina poate fi pusă la punct, dar cu mâinile goale am încărunţi lucrând la ea. Acum mă gândesc că pur şi simplu nu mam apucat să fac o verificare riguroasă, fiindcă mă temeam că acolo totul e făcut zob şi atunci ştiţi ce sar fi întâmplat cu noi!

— Reactorul, se hazarda Chimistul.

Inginerul se strâmbă.

— Şi reactorul. Reactorului o săi vină rândul. Mai întâi trebuie să avem curent. Fără curent nu facem nimic. Infiltraţiile instalaţiei de răcire pot fi eliminate în cinci minute, dar trebuie sudate tuburile. Pentru asta, din nou avem nevoie de curent.

— Şi ai de gând să te apuci de maşini, acum? întrebă Fizicianul cu speranţă în glas.

— Da. Elaborăm un plan de reparaţii, am vorbit despre asta cu Coordonatorul. Mai întâi ar trebui să avem cel puţin un agregat în stare de funcţionare. Fireşte, nimic nu se poate face fără risc, pentru că agregatul trebuie pus în funcţiune fără energie atomică dracu' ştie cum! Firar să fie… Până când instalaţia electrică nu funcţionează, habar nam ce se întâmplă în pila atomică.

— Nui nici o problemă, cu neutroni acţionează chiar fără telecomandă, spuse Fizicianul, pila a trecut de la sine în stare inactivă. Cel mult la pornire sar putea ca temperatura să fie puţin cam mare, dacă răcirea…

— Mulţumesc. Pila se poate dizolva şi tu spui că „nui nici o problemă"?

Se certară astfel tot mai aprins, apoi se mai liniştiră şi începură să discute ceva mai cumpătat şi, fiindcă nici unul navea chef să coboare în navă, desenau schemele pe nisip, când deodată la capătul tunelului apăru capul Doctorului carei strigă.

Se ridicară brusc.

— Ei, ceai aflat?

— Dintrun anumit punct de vedere, puţine, din altul destul de multe, răspunse Doctorul, care arăta oarecum ciudat, pentru că în timp ce vorbea, doar capul îi ieşea deasupra solului. Puţine lucruri — continuă el — fiindcă, oricât ar suna de straniu, nu sunt sigur dacă e vorba de o fiinţă sau de două. În orice caz, e un animal. Posedă două sisteme de circulaţie sanguină, dar nu sunt complet separate. Cel mare — purtătorul — se mişcă, după câte cred, în salturi sau prin paşi.

— E o mare diferenţă, spuse Inginerul.

— Şi aşa, şi aşa, explică Doctorul. Ceea ce arată a cocoaşă reprezintă tubul digestiv.

— În spate?

— Nu era spatele! Când a fost electrocutat a căzut cu abdomenul în sus!

— Vrei să spui că fiinţa aceea mai mică, asemănătoare cu… Inginerul nuşi duse gândul până la capăt.

— Cu un copil, adăugă liniştit Doctorul, da, umbla cumva pe partea de la suprafaţă a purtătorului — în orice caz, acest lucru e posibil. Ei, nu la suprafaţă — se corectă el — probabil, de cele mai multe ori stătea înăuntrul acelui înveliş mai mare, are acolo un fel de cuib ca o pungă. Singurul lucru cu care îl pot compara e marsupiul cangurului, dar asemănarea e foarte mică şi nefuncţională.

— Şi presupui că e o fiinţă inteligentă? Eu cred că da, spuse Fizicianul.

— Trebuie să fi fost inteligentă, de vreme ce a reuşit să deschidă uşa, so închidă în urma sa, ca să nu mai vorbim de pornirea maşinilor, spuse Doctorul, care nu prea manifesta dorinţa de a ieşi la suprafaţă. Mai interesant e că nu are sistem nervos, în accepţiunea noastră.

— Cum asta?! sări Ciberneticianul.

Doctorul îşi încruntă sprâncenele.

— Ce săi faci! Aşa este. Sunt acolo o serie de organe al căror rol nici măcar nul bănuiesc. Există măduvă, dar în cutia craniană nu este creier. Adică e ceva acolo, dar orice anatomist miar spune că sunt un ignorant dacă aş încerca săi sugerez că ar fi vorba de creier… Un fel de glande, dar parcă de absorbţie, iar între plămâni — pentru că are trei plămâni — am găsit iarăşi ceva extrem de bizar. Ceva care nu mia plăcut deloc. Lam pus întro baie de formol, mai târziu o să vedeţi. Deocamdată avem treburi mai urgente. Sala maşinilor arată, din păcate, ca o măcelărie. Trebuie scos şi îngropat totul cât mai repede, în navă e cald şi nu strică să ne grăbim, mai ales pe căldura asta. Puteţi să vă puneţi ochelari fumurii, să vă legaţi la nas, mirosul nu e dizgraţios, dar atâta cantitate de carne crudă…

— Tu glumeşti? întrebă încet Fizicianul.

— Nu!

Doctorul ieşi în sfârşit din tunel. Peste şortul de cauciuc mai avea unul alb, stropit cu roşu de sus până jos.

— Îmi pare rău, sar putea să leşinaţi, dar navem încotro. Hai, grăbiţivă!

Se întoarse şi dispăru. Ceilalţi se uitară unul la altul şi se afundară pe rând în tunel.

Munca de cioclu, cum o numise Chimistul, se termină abia la amiază târziu. Lucraseră semidezbrăcaţi pentru a nuşi păta combinezoanele, scoţând mormanul îngrozitor cu ce apucaseră cu găleţi, cu tărgi de tablă; îngropară rămăşiţele ciopârţite la două sute de paşi distanţă de navă, pe vârful dealului şi, în ciuda indicaţiei Coordonatorului de a economisi apa, folosiră cinci găleţi pentru a se spăla. Până să se coaguleze, sângele creaturii semăna cu cel uman, dar îşi schimba repede culoarea în portocaliu, uscânduse întrun fel de pulbere gălbuie, fărâmicioasă. Echipajul, frânt de oboseală, se aşeză la umbră sub navă. Gândul la mâncare nici măcar nu le trecea prin minte; toţi beau cafea şi apă şi unul după altul începură să moţăie, deşi trebuia să fie analizată prima etapă a lucrărilor de reparaţii. Când se deşteptară se făcuse deja noapte. Din nou au fost nevoiţi să meargă la magazie după alimente, să deschidă conservele, să le încălzească, iar după ce mâncară, să spele vasele; la miezul nopţii, întrucât toţi erau odihniţi, hotărâră pe neaşteptate să nu se culce, ci să treacă la lucrările preliminare.

Când înlăturară vechiturile de plastic şi de metal de pe generatorul de avarie, inimile le bătură mai tare. Lucrară cu leviere manuale, pierdură ore în şir pentru a da la o parte maldărul de oţel în căutarea oricărei piese de rezervă, a oricărui fleac, piuliţă sau cheie. La sfârşit reuşiră să examineze generatorul lateral în întregime. Înlocuiră lagărul defect cu unul nou şi readuseră în stare de funcţionare paletele compresorului mic. De altfel, Inginerul făcu operaţiunea pe cât de simplu, pe atât de primitiv: întrucât paletele de rezervă erau Întrun număr insuficient, tăie pur şi simplu fiecare a doua paletă — desigur, rotorul urma să lucreze cu eficienţă mai mică, dar era gata de pus în funcţiune. La cinci dimineaţa, Coordonatorul anunţă încheierea activităţii, apreciind că vor întreprinde mai multe expediţii, măcar pentru aşi completa rezervele de apă. Motive se vor găsi destule, dar nuşi puteau perturba ritmul de somn şi de veghe.

— Să dormim până la ziuă şi ne apucăm iarăşi de treabă! hotărî el.

Restul nopţii se scurse liniştit. De dimineaţă nimeni nu avea chef să iasă la suprafaţă, toţi erau dornici să continue lucrul, şi cât mai repede. Inginerul alcătui ceva în genul primului set de scale şi nu mai fură nevoiţi să alerge prin toate cabinele pentru orice fleac. Mai întâi verificară distribuţia, atât de afectată de scurtcircuite, încât a trebuit să o refacă aproape complet. Resturile erau înlocuite cu părţi demontate fără milă de la celelalte agregate care nu funcţionau, apoi trecură la pornirea alternatorului. Transpus în viaţă, planul elaborat de Inginer era mai curând temerar: dinamul era turat de un compresor transformat în turbină acţionată de oxigenul din butelie. În condiţii normale, mecanismul de avarie era pornit cu vapori de apă la înaltă presiune de la reactor, căci reactorul — inima navei — este considerat cel mai rezistent dintre toate elementele; acum însă, ca urmare a distrugerii totale a instalaţiei electrice, nici măcar nu puteau să se gândească la aşa ceva. Au fost nevoiţi aşadar să utilizeze rezerva strictă de oxigen. Preţiosul gaz se risipea doar aparent, căci se bizuiau pe faptul că atunci când maşinile vor fi puse în funcţiune vor putea umple la loc recipientele golite, cu oxigen atmosferic. Nu exista altă cale — pornirea pilei atomice fără electricitate ar fi însemnat o nebunie. Cei drept, Inginerul, fără a vorbi nimănui despre asta, ar fi fost în stare şi de acest gest nebunesc, în cazul că proiectul bazat pe oxigen nar fi reuşit. Nu se ştia dacă oxigenul comprimat nu se va epuiza mai înainte ca pila atomică să fie activată. Doctorul stătea în nişa mică de sub podeaua nivelului superior al sălii maşinilor şi, cu glas tare, anunţa cifrele presiunii în scădere pe manometrele de oxigen. Ceilalţi cinci lucrau sus, agitânduse ca întrun cazan fierbinte. Fizicianul stătea lângă tabloul provizoriu de distribuţie al pilei — montat în aşa fel încât oricărui specialist de pe Pământ care lar fi văzut i sar fi ridicat părul măciucă. Inginerul, atârnând cu capul în jos sub corpul generatorului, fixa periile segmenţilor, negru de unsoare; Coordonatorul stătea alături de Cibernetician şi amândoi se uitau la cadranul deocamdată inert al contorului cu neutroni, în timp ce Chimistul alerga între ei ca un ucenic care distribuie sculele.

Oxigenul sâsâia, compresorul, pe post de turbină cu gaz, vuia furios, zbârnâind şi vibrând, rotorul — pe care Inginerul îl tratase în mod barbar — nu era bine echilibrat, turaţia generatorului creştea, ezitarea lui iniţială se transformă întrun cântec din ce în ce mai puternic, lămpile atârnate sub plafonul cablurilor întinse aiurea răspândeau o lumină albă, intensă.

— Două sute optsprezece — două sute doi — o sută nouăzeci şi cinci — se auzea vocea monotonă a Doctorului, invizibil, distorsionată de ecoul tablei.

Inginerul ieşi de sub dinam, ştergânduşi de unsoare şi de transpiraţie faţa bărboasă.

— Gata, răsuflă el.

Mâinile îi tremurau de atâta efort, încât nici măcar nu sesiză când Fizicianul îi spuse:

— O pornesc pe prima!

— O sută optzeci — o sută şaizeci şi trei — o sută şaizeci — număra la intervale egale Doctorul, întrecând vuietul dinamului, care începuse să alimenteze electric reactorul şi cu fiecare moment avea nevoie de mai mult oxigen pentru a întreţine turaţia.

— Sarcina completă! gemu Inginerul uitânduse la indicatoarele electrice.

— Le dau drumul la toate, adăugă Fizicianul pe un ton disperat, întretăiat, crispânduse instinctiv, de parcă sar fi aşteptat să primească o lovitură.

Apăsă cu ambele mâini mânerele negre. Deschise gura. Nedânduşi seama, Coordonatorul îl strângea de braţ din ce în ce mai tare. Se uitau la cadranele dreptunghiulare, fără geam, cu indicatoarele îndreptate în pripă: controlul densităţii fluxului de neutroni rapizi, controlul asupra circulaţiei pompelor electromagnetice, indicatorul de infestare cu izotopi şi termovaporii interiori compacţi ai pilei. Dinamul gemea, urla, scânteile ţâşneau pe sub segmenţii ce nu erau perfect etanşi. În interiorul pilei, dincolo de blindajul gros, lucios, stăpânea o linişte funebră. Indicatoarele nici nu se mişcară. Deodată toate se înceţoşară în faţa Fizicianului şi îşi pierdură conturul; el închise ochii, iar când îi deschise, plini de lacrimi, le observă în poziţie de lucru.

— A depăşit punctul critic!!! strigă şi începu să suspine, fără a da drumul celor două mânere.

Simţi cum i se înmoaie muşchii. Avea impresia că va exploda. Îi venea greu să vorbească, atât de încordate îi erau maxilarele.

— Nouăzeci — optzeci şi unu — şaptezeci şi doi…, striga uniform Doctorul.

— Acum!!! ţipă Inginerul şi, cu mâna în uriaşa mănuşă roşie, acţionă comutatorul principal.

Generatorul gemu şi începu săşi piardă din turaţie. Se năpusti asupra compresorului şi închise ambele ieşiri.

— Patruzeci şi şase — patruzeci şi şase — patruzeci şi şase, repeta uniform Doctorul.

Turbina încetă să mai ia oxigen din recipient. Lămpile păliră, se făcea tot mai întuneric.

— Patruzeci şi şase — patruzeci şi şase…, striga Doctorul.

Deodată lămpile începură să lumineze mai tare. Dinamul abia se mai rotea, dar era curent; toate voltmetrele indicau creşterea tensiunii.

— Patruzeci şi şase — patruzeci şi şase…, repeta întruna Doctorul, care nu ştia nimic acolo unde se afla, în nişa sa de metal.

Fizicianul se aşeză pe podea şişi acoperi faţa cu palmele. Se aşternuse liniştea. Rotorul generatorului vuia ca un bas, se rotea din ce în ce mai lent, până se opri.

— Patruzeci şi şase… patruzeci şi şase…, repeta mereu Doctorul.

— Cum stăm cu scurgerile? întrebă Coordonatorul.

— La parametri normali, răspunse Ciberneticianul.

— Se vede că a curs înainte, în momentul de vârf al deceleraţiei, dar automatul a izbutit să cimenteze înainte de a se produce scurtcircuitul.

Nu mai adăugă nimic, dar fiecare înţelese cât era de mândru de acest automat. Cu o mână îşi strângea degetele de la cealaltă, pe furiş, fiindcă îi tremurau.

— Patruzeci şi şase…, insista Doctorul.

— Omule, încetează! se burzului spre el, din fundul nişei, Chimistul. Nu mai e nevoie! Pila produce curent!

Se lăsă o clipă tăcerea. Pila funcţiona ca întotdeauna, fără zgomot. Între ghizdurile de oţel apăru figura Doctorului, palidă, acoperită de barba întunecată.

— Zău? întrebă el şi începu să râdă înfundat.

— Cei cu el? izbucni răutăcios Ciberneticianul. Încetează!

Doctorul se căţără sus, se aşeză lângă Fizician şişi fixă privirile pe aparatele de control, ca şi ceilalţi.

Nimeni nu putea aprecia cât a durat acest moment.

— Ştiţi ce? spuse Doctorul cu o voce proaspătă. Toţi se uitară spre el, parcă treziţi din somn. Niciodată nam fost aşa de fericit, şopti şişi întoarse faţa.