CAPITOLUL UNU

Nam luat nimic cu mine, nici măcar o haină. Nui nevoie, miau spus. Miau permis sămi păstrez puloverul negru: nu bate la ochi. Însă pentru cămașă a fost nevoie să mă lupt. Am spus că voi învăța treptat să mă descurc fără lucruri. Chiar la rampă, sub pântecele navei, unde neam oprit, înghesuiți de mulțime, Abs mia întins mâna cu un zâmbet înțelegător:

— Iao încet…

Și asta îmi amintesc. Nu iam strivit degetele. Eram destul de calm. El voia să mai adauge ceva. Lam scutit de oboseală, întorcândumă cu spatele, de parcă nu observasem nimic, am urcat treptele și am intrat. Stewardesa ma condus printre șirurile de fotolii, până în față. Nu dorisem un compartiment particular. Mam întrebat dacă îi spuseseră asta. Fotoliul meu sa depliat silențios. Fata ia reglat spătarul, mia surâs și a plecat. Mam așezat. Pernele mau înghițit, moi, așa cum erau peste tot. Spătarul era atât de înalt, încât deabia îi puteam zări pe ceilalți pasageri. Izbutisem deja să mă obișnuiesc cu straiele multicolore ale femeilor, dar pe bărbați continuam săi suspectez, irațional, de afectare, și continuam să sper în taină că voi da peste cineva îmbrăcat normal — un reflex jalnic. Pasagerii sau așezat repede; nimeni nu avea bagaje. Nici măcar o geantă, sau un pachețel. Chiar și femeile. Acestea păreau a fi mai multe. În fața mea: două mulatre în blănuri galbenverdepapagal, zbârlite aidoma penelor — se părea că stilul acesta păsăresc era la modă. Ceva mai departe, un cuplu cu un copil. După stridența luminilor de seleniu ale platformelor și tunelurilor, după insuportabila incandescență acută a străzilor, lumina din plafonul concav părea o licărire. Nu știam ce să fac cu mâinile, așa că mi leam pus pe genunchi. Toți își ocupaseră locurile. Opt șiruri de fotolii cenușii, un curent de aer cu aromă de brad, o pauză în conversații. Mă așteptam la anunțarea decolării, la niște semnale, la solicitarea dea ne pune centurile de siguranță, dar nu se întâmplă nimic din toate acestea. Pe plafonul mat începură să se deplaseze umbre vagi, din față spre spate, ca niște păsări din hârtie. Ce dracui cu păsările astea? mam întrebat nedumerit. Înseamnă ceva? Amorțisem de atâta încordare de a nu face ceva greșit. Și deacum era a patra zi. Din primul moment. Invariabil, eram depășit de orice sar fi petrecut, și efortul permanent de a înțelege cea mai simplă situație sau conversație transforma tensiunea respectivă întro senzație oribil de asemănătoare cu disperarea. Eram sigur că ceilalți simțeau la fel, dar nu discutam despre asta, nici chiar când rămâneam singuri. Glumeam doar asupra mușchilor noștri, asupra acelei forțe excesive care rămăsese în noi și, întradevăr trebuia să fim permanent atenți — la început, când voiam să mă ridic, pur și simplu țâșneam către tavan, iar orice obiect pe care îl apucam în mână îmi părea făcut din hârtie, gol. Am învățat totuși destul de repede sămi controlez trupul. Dând mâna cu diverși oameni, nu le mai zdrobeam degetele. Asta a fost ușor. Din păcate însă, și cel mai puțin important.

Brusc, vecinul din stânga — corpolent, bronzat, cu ochii prea intens strălucitori (datorită lentilelor de contact?) — dispăru; fotoliul său se extinse, părțile laterale ridicânduse și uninduse ca să formeze un cocon de formă ovoidală. Câțiva alți pasageri dispărură în asemenea separeuri. Sarcofaguri dilatate. Ce făceau oare acolo înăutru? Asemenea lucruri am tot întâlnit, dar atâta vreme cât nu mă afectau în mod direct nu le luam în seamă. Curios, îi tratam cu indiferență pe cei care căscau gura la noi aflând ce eram. Uluirea lor nu mă preocupa cine știe ce, deși pricepusem imediat că nu era vorba de nici o fărâmă de admirație. Cei care îmi stârneau antipatia erau cei ce aveau grijă de noi — echipele de la Adaptare. Principalul vizat era Dr. Abs, deoarece mă trata ca orice medic pus în fața unui pacient anormal, prefăcânduse, în mod strălucit, de altfel, că avea dea face cu un caz destul de obișnuit. Când asta devenea imposibil, trecea la glume. Mă săturasem de stilul lui direct și de jovialitatea lui. Dacă ar fi fost întrebat (sau așa, cel puțin, credeam eu), orice individ de pe stradă ar fi răspuns că Olaf sau eu eram asemănători lui — nu noi eram neobișnuiți, ci trecutul nostru, el era neobișnuit. Pe de altă parte, Dr. Abs în schimb și toți cei de la Adaptare știau bine că eram în mod hotărât diferiți. Această diferență nu era un semn de distincție, ci doar o barieră în calea comunicării, a celui mai banal schimb de cuvinte, ce mai! a deschiderii unei uși, căreia iau dispărut clanțele — cu cât timp în urmă? — nu mai țineam minte, cincizeci sau șaizeci de ani.

Decolarea fu neașteptată. Nu se petrecu nici un fel de modificare a greutății, nici un sunet nu pătrunse în interiorul sigilat ermetic, umbrele traversau plafonul cu aceeași regularitate — sar putea să fi fost obișnuința înrădăcinată dea lungul atâtor ani, un vechi instinct, care mă anunță că la un anumit moment ne găseam în spațiu, deoarece era o certitudine, nu o presupunere.

Mă preocupa însă cu totul altceva. Zăceam pe jumătate lăsat pe spate, cu picioarele întinse, nemișcat. Ei cedaseră prea ușor înaintea hotărârii mele. Nici măcar Oswamm nu se opusese cine știe ce. Contraargumentele aduse de el și de Abs erau neconvingătoare — eu însumi aș fi putut găsi ceva mai bun. Insistaseră asupra unui singur aspect: fiecare dintre noi să zboare separat. Nici măcar numi purtaseră pică pentru că izbutisem săl stârneasc pe Olaf (deoarece, dacă naș fi fost eu, cu siguranță el ar fi acceptat să rămână mai mult timp acolo). Asta fusese ciudat. Mă așteptasem la complicații, ceva care urma sămi strice planul în ultimele minute, dar nu se întâmplase nimic, și iată că zburam. Această ultimă călătorie avea să dureze cincisprezece minute.

Era limpede, ceea ce hotărâsem, precum și modul de realizare, faptul că aveam să le solicit devansarea plecării nu îi surprinsese. Probabil că aveau catalogată reacția de acest tip, era un model comportamental caracteristic unui viteaz ca mine; căpătase un anumit număr în tabelele lor psihotehnice. Îmi permiseseră să zbor — de ce? Deoarece experiența le spusese că nu aveam să fiu capabil să mă descurc pe cont propriu? Totuși cum putea fi vorba de așa ceva, când această întreagă escapadă „de independență” implica zborul de la un terminal la altul, unde mă aștepta cineva din sucursala pământeană Adapt, iar eu nu trebuia să fac altceva decât săl caut întrun loc prestabilit?

Se întâmplă ceva. Am auzit glasuri ridicate. Mam aplecat peste brațul fotoliului meu. La câteva rânduri în față, o femeie împinse stewardesa, care, cu o mișcare lentă, de automat, cauzată parcă de împingere — deși aceasta nu fusese întratât de violentă — se împletici mergând cu spatele pe culoarul de trecere, iar femeia repetă:

— Nu permit! No las să matingă.

Nu zăream chipul femeii. Tovarășul ei o apucă de braț, spunândui ceva pentru a o calma. Care era înțelesul acestei scene? Ceilalți pasageri no băgau în seamă. Pentru a suta oară eram cuprins de un sentiment de teribilă înstrăinare. Am ridicat ochii spre stewardesa care se oprise lângă mine șimi zâmbea ca mai înainte. Nu era doar un zâmbet exterior de politețe oficială, un zâmbet care să mascheze un incident neplăcut. Femeia nu se prefăcea a fi calmă, era calmă cu adevărat.

— Ceva de băut? Prum, extram, morr, cidru?

Un glas melodios. Am clătinat din cap. Voiam săi spun ceva amabil, dar nam putut pronunța decât întrebarea stereotipă:

— Când aterizăm?

— Peste șase minute. Doriți să mâncați ceva? Nu trebuie să vă grăbiți. Puteți rămâne să mâncați chiar după aterizare.

— Nu, mulțumesc.

Stewardesa se îndepărtă. În aer, chiar înaintea ochilor mei, pe speteaza fotoliului din față, se aprinse un indicator STRATO, parcă scris cu capătul arzător al unei țigări. Mam aplecat înainte, ca să văd de unde provenea indicatorul, și mam strâmbat. Spătarul fotoliului meu se deplasase odată cu mine, agățânduse elastic de umeri. Știam deja că mobilierul se adapta fiecărei modificări a poziției, dar uitam mereu. Nu era o senzație plăcută — aveam impresia că cineva îmi urmărea fiecare gest. Am vrut să revin la poziția inițială, dar probabil că mam mișcat prea repede. Fotoliul înțelese greșit și se rabată aproape complet orizontal, aidoma unui pat. Am sărit în picioare. Era idiot! încă o dovadă. În cele din urmă, mam așezat. Literele roșietice STRATO pâlpâiră și se transformară în altele: TERMINAL. Nici o zgâlțâitură, nici un avertisment, nici o sonerie. Nimic. Un glas îndepărtat răsună precum goarna unui poștalion, patru uși ovale se deschiseră în capătul unui culoar, și înăuntru năvăli un vuiet atotcuprinzător, cavernos, precum cel al mării. Vocile pasagerilor care își părăseau locurile erau complet înecate în el. Am rămas în fotoliu în vreme ce ei ieșeau, un șir de siluete plutind prin fața luminilor din exterior, verde, violaceu, purpuriu — un adevărat bal mascat. Apoi dispărură. Mam ridicat. Mecanic, miam aranjat puloverul. Cumva mă simțeam nelalocul meu, cu mâinile goale. Prin ușa deschisă pătrundea un aer mai rece. Mam răsucit. Stewardesa stătea lângă peretele despărțitor, fără săl atingă cu spatele. Purta pe chip același zâmbet senin, adresat șirurilor goale de fotolii, care acum, singure, începuseră să se plieze, să se strângă aidoma unor flori cărnoase, unele mai repede, altele ceva mai încet — acestea erau singurele mișcări în vuietul uriaș amintind de ocean, ce se revărsa prin deschizăturile ovale. „No lăsa să matingă!” Brusc am descoperit în zâmbetul ei ceva suspect. Din ușă iam spus:

— La revedere…

— Recepționat.

Semnificația acelui răspuns, atât de ciudat pe buzele unei tinere frumoase, nam priceputo imediat, pentru că mia ajuns la urechi când eram cu spatele la stewardesă, pe jumătate ieșit. Coborâsem piciorul în căutarea unei trepte, dar nu exista nici o treaptă. Între fuselajul metalic și marginea platformei se căsca o deschidere lată de un metru. Dezechilibrat, nepregătit pentru o asemenea capcană, am executat o săritură stângace și, în aer încă, am simțit un câmp de forță invizibil prinzândumă de dedesubt, astfel încât am plutit în gol și mam trezit cu picioarele atingând moale o suprafață albă, elastică. Probabil că în timpul săriturii nu avusesem o expresie prea inteligentă întipărită pe față — am simțit mai multe priviri amuzate, sau cel puțin așa mi sa părut. Racheta cu care sosisem se afla acum întrun doc adânc, despărțită de marginile platformelor printrun abis neprotejat. Ca din întâmplare, mam apropiat de zona aceea și, pentru a doua oară, am simțit o rezistență invizibilă care mă împiedica să traversez hotarul cel alb. Aș fi dorit să descopăr sursa acestei forțe ciudate, dar brusc, de parcă maș fi deșteptat din somn, miam dat seama: mă găseam pe Pământ.

Un val de trecători mă luă cu el; înghesuit, mam deplasat înainte împreună cu mulțimea. Am avut nevoie de un moment să percep, întradevăr, mărimea sălii. Era oare o sală? Nici un perete: o explozie aeriană, sclipitor de albă, de aripi incredibile; între ele, coloane, construite nu din materie, ci din mișcări amețitoare. Erau jeturi verticale dintrun lichid mai dens decât apa, iluminate din interior de reflectoare colorate? Nu… erau tunele verticale din sticlă prin care circulau în sus vehicule având viteze colosale? Acum eram complet derutat. Permanent împins și înghesuit în furnicarul mulțimii, am încercat să mă îndrept spre un spațiu mai liber, însă aici nu exista așa ceva. Fiind cu un cap mai înalt decât cei din jur, am izbutit să văd că racheta, goală acum, se îndepărta — ba nu, noi eram cei care glisam înainte, odată cu platforma. De deasupra, luminile izbucneau în vâlvătăi, iar în ele oamenii scânteiau și pâlpâiau. Acum suprafața netedă pe care stăteam laolaltă începu să urce și am zărit dedesubt, în depărtare, benzi duble albe, ticsite de oameni, și hăuri căscânduse întunecate lângă fuselajele inerte — erau zeci de nave, identice cu a noastră. Platforma mișcătoare viră, acceleră și continuă să urce. Vuind, răvășind părul oamenilor datorită curenților puternici de aer, trecură pe lângă noi, ca pe niște imposibile viaducte (erau parcă suspendate, fără piloni de sprijin), siluete ovale, vibrând de viteză și lăsând în urmă dâre lungi de flăcări — luminile lor de semnalizare; iar apoi suprafața care ne purta începu să se dividă dea lungul unor invizibile linii de sudură; banda mea trecu printrun interior plin cu oameni stând atât așezați cât și în picioare; îi înconjura o mulțime de străfulgerări micuțe, de parcă se ocupau cu lansarea unor jocuri de artificii colorate.

Nu știam încotro să privesc. În fața mea stătea un bărbat îmbrăcat în ceva pufos, aidoma blănii, care, când era atinsă de lumină, scânteia ca metalul. Ținea de braț o femeie în stacojiu. Purta pe ea ceva, parcă numai ochi mari, ochi de păun, iar ochii clipeau. Nu era iluzie — întradevăr, ochii de pe veșmintele ei se deschideau și se închideau. Banda, pe care mă aflam înapoia celor dpi și printre alți vreo duzină de oameni, își spori viteza. Între suprafețe de sticlă de culoarea alburie a fumului se deschideau pasaje iluminate colorat, cu plafoane transparente, călcate continuu de sute de tălpi mergând pe deasupra, la etajul superior; vuietul atotcuprinzător când creștea, când scădea, pe măsură ce mii de glasuri omenești și sunete — de neînțeles pentru mine, limpezi pentru ei — erau înghițite de fiecare tunel succesiv al acestei călătorii a cărei destinație no cunoșteam. În depărtare, spațiul continua să fie brăzdat de fulgerele unor vehicule necunoscute mie — poate aparate de zbor, deoarece din când în când își schimbau brusc direcția, în jos sau în sus, spiralând în spațiu; așteptam, fără să vreau, un accident teribil, deoarece nu zăream nici fire de ghidaj, nici șine, în caz că ar fi fost trenuri suspendate. Când uraganele încețoșate de mișcarea vertiginoasă se opreau pentru un moment măcar, dinapoia lor se iveau, maiestuoase și lente, suprafețe uriașe pline de oameni, aidoma unor stații zburătoare, îndreptânduse în diferite direcții, trecând una pe lângă cealaltă, urcând și pârând că se contopesc datorită iluziilor perspectivei. Era dificil săți oprești ochiul pe ceva care nu se găsea în mișcare, deoarece toată arhitectura înconjurătoare părea că este alcătuită numai din mișcare, din schimbări și chiar ceea ce, inițial, crezusem că este un tavan boltit erau, de fapt, etaje suprapuse, etaje care acum lăsau loc altora, și mai înalte. Deodată, o lumină purpurie intensă, de parcă un foc atomic izbucnise undeva, hăt departe în inima clădirii, pătrunse prin sticla plafoanelor, a coloanelor misterioase, reflectânduse în suprafețe argintii; sângera în fiecare colț, în interiorul coridoarelor ce lunecau în jur, în trăsăturile oamenilor. Verdele necontenitelor neoane săltărețe deveni întunecat; albul lăptos al contraforților parabolici se transformă în trandafiriu. În această bruscă saturare a văzduhului cu roșu pândea o prevestire a catastrofei, sau cel puțin așa mi se părea, însă nimeni nu acorda cea mai mică atenție schimbării. Nu miam putut da seama când sa limpezit totul.

De ambele părți ale rampei noastre apărură cercuri verzi, rotitoare, ca niște unde de neon suspendate în aer, după care, unii oameni coborâră spre ramificația ce se apropia a unei alte rampe sau promenade; am observat că puteai păși prin liniile verzi ale acelor lumini fără probleme, de parcă ar fi fost imateriale.

Pentru o vreme mam lăsat purtat de banda albă, până ce miam dat seama că probabil mă găseam deja în afara stației și că panorama aceea fantastică de sticlă înclinată sub diferite unghiuri, care apărea permanent pe punctul de a decola, nu era altceva decât orașul pe carel părăsisem și care exista acum numai în memoria mea.

— Scuzațimă, am spus, atingând brațul bărbatului în blană. Unde ne aflăm?

Mă priviră amândoi. Când ridicară privirile, chipurile lor arătau surprinse. Nutream vaga speranță că vinovată era doar statura mea.

— Pe politub, răspunse bărbatul. Unde schimbați?

Nu înțelegeam.

— Suntem… mai suntem în stație?

— Bineînțeles mia răspuns cu o anumită reținere.

— Dar… unde este Cercul Interior?

— Lați scăpat deja. Trebuie să vă întoarceți.

— Ar fi mai bine cu rastul de la Merid, interveni femeia. Toți ochii veșmântului ei păreau că mă examinează bănuitori și uimiți.

— Rastul? am repetat disperat.

— Acolo.

Arătă către o înălțime neocupată, cu laturi dungate în negru și argintiu; părea o rachetă, ciudat vopsită, culcată pe o parte, vizibilă printrun cerc verde care se apropia. Leam mulțumit și am ieșit de pe bandă, probabil în locul greșit, deoarece inerția ma făcut să mă împiedic. Miam regăsit echilibrul, însă mam răsucit și nam mai știut în ce direcție să merg. Mam gândit ce să fac, dar de data aceasta locul transferului meu se îndepărtase considerabil de fuzelajul negruargintiu arătat de femeie, pe care nul mai vedeam. Majoritatea celor din jurul meu se îndreptau către o rampă ascendentă; iam urmat. Ajuns pe ea, am remarcat un indicator uriaș arzând în aer: DUKT CENTR. Restul literelor, de ambele părți, nu erau vizibile datorită mărimii lor. Silențios, am fost transportat spre o platformă lungă de cel puțin un kilometru, de unde tocmai pleca un vehicul fusiform, arătânduși, pe când se înălța, partea inferioară presărată de lumini. Sau poate că silueta aceea în formă de balenă era platforma și eu mă găsem pe „rast” — naveam nici măcar pe cine întreba, deoarece zona din jurul meu era pustie. Probabil că pornisem în direcție greșită. O parte a „platformei” mele conținea construcții plate, lipsite de fațade. Apropiindumă de ele, am zărit baze scunde, slab luminate, în care erau garate niște mașini negre. Am bănuit că sunt automobile. Însă când două, cele mai apropiate de mine, au ieșit și, înaine dea avea timp să mă retrag, au trecut pe lângă mine cu o viteză uriașă, am văzut, înainte dea dispărea în fundalul de rampe parabolice, că nu aveau roți, parbrize sau portiere. Aerodinamice, precum niște picături negre de lichid. Automobile sau nu — miam spus — oricum, acela părea un soi de parcaj. Pentru „rasturi”? Am decis că ar fi mai bine să aștept pe cineva pe care săl însoțesc: cel puțin aș mai afla câte ceva. Platforma mea se ridică ușor, precum aripa unui avion imposibil, dar rămase goală; erau numai mașinile negre, ieșind câte una sau mai multe odată din vizuinele lor metalice și accelerând, întotdeauna în aceeași direcție. Am coborât chiar până la marginea platformei, până când, iarăși, forța aceea invizibilă, elastică sa făcut simțită, asigurând completa securitate. Întradevăr, platforma atârna în văzduh, nesusținută. Ridicând capul, am văzut multe asemănătoare, planând nemișcate în spațiu, cu farurile mari stinse acum; pe altele, unde soseau aparate zburătoare, luminile mari ardeau. Însă rachetele, sau navele acelea, nu semănau cu cea care mă adusese de pe Lună.

Am rămas locului o vreme, până am observat, pe fundalul unor coridoare și mai îndepărtate — deși nu știam dacă erau reflexiile îndepărtate ale acestuia, sau reale — litere de foc deplasânduse neîntrerupt prin aer: SOAMO SOAMO SOAMO, o pauză, o străfulgerare albăstruie, apoi NEONAX NEONAX NEONAX. Ar fi putut să fie numele stațiilor, sau poate reclamele unor produse. Numi spuneau absolut nimic.

E timpul săl caut pe individul ăla, miam spus. Mam întors și, zărind o bandă deplasânduse în direcția opusă, am luato înapoi în jos. Acolo se dovedi a fi greșit nivelul, nu era nici măcar sala pe care o părăsisem: știam asta după absența coloanelor enorme. Acestea ar fi putut pleca însă în altă parte — deacum, orice mi se părea posibil.

Mam pomenit întro pădure de fântâni arteziene; ceva mai departe se zărea o încăpere albtrandafirie, plină cu femei. Mergând, am pus mâna, fără să mă gândesc, în jetul unei fântâni iluminate, poate pentru că era plăcut să întâlnesc ceva cât de cât familiar. Nam simțit nimic, fântâna nu avea apă. După o clipă mi sa părut că mirosea a flori. Am dus mâna la nas. Avea aromele a o mie de săpunuri parfumate. Instinctiv, miam frecat mâna de pantaloni. Acum ajunsesem înaintea acelei odăi pline cu femei, numai femei. Nu mi sa părut a fi o toaletă publică, dar naveam cum să știu. Nu am întrebat nimic și am pornit mai departe. Un tânăr, îmbrăcat în ceva similar mercurului care ar fi curs peste el solidificânduse apoi, bufant (sau poate spumos) pe brațe și strâns lipit în jurul șoldurilor, discuta cu o fată blondă, rezemată cu spatele de bazinul unei fântâni arteziene. Fata, purtând o rochie deschisă la culoare, destul de banală (ceea ce ma încurajat), ținea un buchet de flori roz pal; ascunzânduși fața printre ele, îi zâmbea băiatului din ochi. În clipa în care mam oprit înaintea lor și am deschis gura săi vorbesc, am văzut că fata mânca din flori — și am amuțit. Calmă, ea mesteca petalele delicate. Ridică privirea spre mine. Ochii îi înghețară. Eram deja obișnuit cu reacția aceasta. Am întrebat unde era Cercul Interior.

Băiatul mi sa părut a fi surprins neplăcut, ba chiar furios, că cineva îndrăznise să le întrerupă intimitatea. Probabil comisesem vreo impolitețe. Mă cercetă de sus până jos, parcă așteptânduse să descopere niște picioroange care sămi justifice înălțimea. Nu spuse nici un cuvânt.

— Oh, uite, strigă fata, rastul de pe vuk, rastul dumitale, îl poți prinde, grăbeștete!

Am început să alerg în direcția indicată, fără să știu spre ce anume — în continuare, naveam nici cea mai mică idee cum arăta blestematul de rast — și după vreo zece pași am zărit coborând din înălțimi un tub argintiu, baza uneia dintre acele enorme coloane care mă uluiseră întratât mai înainte. Oare puteau fi coloane zburătoare? Din toate direcțiile, oamenii se grăbeau spre ea; deodată, mam izbit de cineva. Nu miam pierdut echilibrul, pur și simplu am rămas locului, însă celălalt individ, un tip robust, în portocaliu, a căzut și i sa întâmplat ceva incredibil: haina de blană i sa dezumflat sub ochii mei, strângânduse precum un balon înțepat! Mam aplecat deasupra lui, uluit, incapabil să murmur vreo scuză. Sa ridicat, mia aruncat o privire asasină, dar na spus nimic; sa întors și sa îndepărtat pipăind ceva de pe piept — haina sa umflat și sa luminat din nou…

Deacum, locul pe care mil arătase fata era pustiu. După incidentul anterior renunțasem să mai caut rasturi, Cercul Interior, tuburi și schimburi; am hotărât să părăsesc stația. Experiențele de până acum nu mă încurajau săi interpelez pe trecători, așa încât am urmat la întâmplare o săgeată albastră ascendentă; fără să încerc vreo senzație anume, am traversat două indicatoare strălucind în aer: CIRCUITE LOCALE. Am ajuns la o scară rulantă pe care se găseau destule persoane. Nivelul următor era colorat întrun arămiu închis, nervurat cu semne aurii de exclamare. Treceri fluide de la plafoane la pereții concavi. Coridoare fără tavane, cu părțile superioare pierdute întro pudră sclipitoare. Părea că mă apropii de un fel de zonă rezidențială, pe măsură ce împrejurimile căpătau aspectul unui sistem de gigantice recepții hoteliere — ghișee, țevi cromate în lungul pereților, nișe cu funcționari; poate că acestea erau birourile pentru schimburi valutare, sau oficiile poștale. Am continuat să merg. Acum eram aproape sigur că nu eram pe drumul spre o ieșire și (judecând după durata călătoriei în sus) că mă găseam în partea superioară a stației; cu toate acestea continuam să merg în aceeași direcție. O pustietate neașteptată, panouri zmeurii cu stele scânteietoare, șiruri de uși. Cea mai apropiată era deschisă. Am privit înăuntru. Din celălalt capăt al odăii mă privi un bărbat masiv, cu umeri lați. Imaginea mea întro oglindă imensă. Am deschis mai larg ușa. Porțelan, țevi argintii, nichel. Toalete.

Îmi venea să râd, deși, în general, eram zăpăcit. Mam întors repede: alt coridor, benzi albe ca laptele curgând în jos. Balustrada scării rulante era moale, caldă; nam numărat nivelele pe lângă care am trecut; tot mai mulți oameni se opreau în fața unor cutii emailate care ieșeau din perete la fiecare pas; le atingeau cu degetul și ceva le cădea în palmă; apoi strecurau acel ceva în buzunar și porneau mai departe. Fără să știu de ce, am imitat întrutotul gesturile bărbatului în haină largă, violetă, din fața mea: am apăsat o tastă cu o mică depresiune pentru vârful degetului și în palmă mia căzut un tub micuț, colorat, translucid, călduț. Lam clătinat, lam ridicat înaintea ochilor — să fie un gen de pilule? Nu. O sticluță? Navea nici dop, nici picurător. Ce rol avea? Ce făceau ceilalți oameni? Le băgau în buzunare. Inscripția de pe cutia emailată: LARGAN. Am rămas locului; eram derutat. Și deodată mam simțit aidoma unei maimuțe căreia ia fost dat un stilou, sau o brichetă; pentru o clipă ma cuprins o furie oarbă; am strâns din fălci, am îngustat ochii și, cu umerii adunați, mam alăturat șuvoiului de pietoni. Coridorul se lărgi, deveni o sală. Litere arzătoare: AMOREAL AMOREAL.

Dincolo de curgerea grăbită a mulțimii, pe deasupra capetelor, am zărit o fereastră în depărtare. Prima fereastră. Panoramică, enormă.

Toate firmamentele nopții atârnau parcă pe o suprafață netedă. Pe un orizont de cețuri înflăcărate — galaxii multicolore de piețe, aglomerări de spirale luminoase, fosforescențe pâlpâind deasupra zgârienorilor, străzile: o târâre, o viermuială de mărgelușe colorate, iar deasupra, perpendicular, vârtejuri de neon, penaje și fulgere, cercuri, avioane și sticle de flăcări, păpădiile roșii, ale semnalizatoarelor luminoase sori de — o clipă — și hemoragii de reclame, mecanice și violente. Am rămas locului și am privit, auzind, înapoia mea, foșnetul permanent a sute de picioare. Brusc orașul dispăru și se ivi un chip uriaș, înalt de trei metri.

— Ați vizionat secvențe din jurnalele anilor șaptezeci, în cadrul serialului Imagini ale vechilor capitale. Acum știrile. Transtel se extinde pentru a îngloba studiourile cosmolyte…

Am luato la fugă. Nu era o fereastră. Era un ecran de televizor. Am iuțit pasul. Începusem să transpir.

În jos. Mai repede. Pătrate aurii de lumină. În interior, mulțimi, spumă în pahare, un lichid aproape negru — nu bere, cu o sclipire verzuie, veninoasă — și tineri, băieți și fete, ținânduse pe după mijloc, în grupuri de câte șase, opt, blocând drumul dea curmezișul întregii artere, îndreptânduse către mine; trebuiau să se despartă pentru ami face loc. Eram înghiontit. Fără sămi dau seama, am pășit pe o bandă rulantă. Destul de aproape de mine sclipi o pereche de ochi surprinși — o fată frumoasă, de culoare, îmbrăcată în ceva ce strălucea ca metalul impregnat cu fosfor. Țesătura i se lipea de trup: părea dezbrăcată. Fețe albe, galbene, câțiva negri înalți, totuși eu rămâneam cel mai înalt. Oamenii îmi făceau loc. Sus de tot, înapoia ferestrelor convexe, goneau forme răzlețe, cântau orchestre invizibile. Aici continua o promenadă curioasă; în coridoarele întunecoase, siluetele lipsite de capete ale femeilor: puful ce le acoperea brațele iradia lumină, astfel încât numai gâturile lor înălțate se zăreau ca niște lujeri albi și ciudați, și sclipirile risipite prin păr — o pudră luminiscentă? Un pasaj de legătură îngust mă conduse până la un șir de încăperi cu statui grotești — se mișcau, ba chiar erau active; un fel de stradă largă, cu extremități ridicate, vuia de râsete. Oamenii se amuzau, dar ce anume îi făcea să râdă — statuile?

Forme gigantice în conuri de lumină; din ele se revărsa o lumină rubinie, o lumină aidoma mierii, groasă ca un sirop, o neobișnuită concentrare de culori. Am continuat să merg pasiv, cu pleoapele aproape lăsate, pierdut. Un coridor verde, abrupt, pavilioane grotești, pagode cu podețe de acces, peste tot cafenele micuțe, miros pătrunzător, înțepător, de mâncare prăjită, șiruri de flăcări de gaz înapoia vitrinelor, clinchetul sticlei, sunete metalice, repetate, de neînțeles. Mulțimea care mă purtase aici se contopi cu alta, apoi se rarefie; toți suiau în cupeuri deschise; ba nu, erau doar transparente, parcă modelate din sticlă, până și locurile erau asemănătoare sticlei, deși moi — fără să știu cum, mam pomenit înăuntru. Ne deplasam. Cupeul gonea, oamenii strigau, acoperind sunetele unui difuzor care repeta: „Nivelul Meridional, Meridional, schimbă pentru Spiro, Atale, Blekk, Frosam; întregul vagon părea că se topește, străpuns de suliți de lumină; pereții treceau în zbor în dâre de foc și culoare; arcuri parabolice, platforme albe. „Forteran, Forteran, schimbă pentru Galee, schimbă pentru rasturi exterioare, Makra”, bolborosea difuzorul, vagonul se opri, apoi își reluă goana. Am descoperit un lucru remarcabil: nu exista nici o senzație de frânare sau accelerare, de parcă inerția fusese anulată. Cum era posibil așa ceva? Am experimentat, îndoindumi ușor genunchii, la trei opriri consecutive. Nici la viraje nu se întâmpla nimic. Oamenii coborau și urcau. În față stătea o femeie cu un câine; nu mai văzusem un asemenea câine; era uriaș, avea capul ca o bilă, hidos; în ochii lui căprui, placizi, se reflectau ghirlande de lumini tot mai mici, îndepărtânduse. RAMBRENT RAMBRENT. Urmă o vâlvătaie dinspre tuburile fluorescente albe și albăstrui; treptat, sclipirea lăsă loc rocii; vagonul se opri. Am coborât și am înlemnit. Deasupra concavității tipamfiteatru a opririi se înălța o structură multietajată pe care am recunoscuto; mă aflam tot în stație, în alt loc din interiorul aceleiași săli gigantice, amplificată de vastele suprafețe albe. Mam îndepărtat către marginea depresiunii perfect geometrice — vagonul plecase deja — și am întânit altă surpriză. Nu mă găseam pe fund, așa cum crezusem; de fapt, mă aflam destul de sus, cam la patruzeci de nivele deasupra benzilor vizibile în abis, deasupra punților argintii a veșnic plutitoarelor platforme; între acestea se deplasau forme lungi, silențioase, iar oamenii ieșeau din ele prin șiruri de chepenguri; părea că niște pești monstruoși, placați cu crom, depuneau, la intervale regulate, icre negre și colorate. Peste toate, prin pâcla distantei, zăream cuvinte aurii deplasânduse:

Mam întors cu spatele. Deci se schimbase până și sistemul orar. Sub lumina literelor gigantice care pluteau deasupra oceanului de capete ca niște șiruri de acrobați arzători pe sârmă, țesăturile metalice ale veșmintelor femeilor izbucneau în flăcări neașteptate. Am continuat să merg, indiferent, dar ceva dinăuntrul meu repeta întruna: Deci sa schimbat până și timpul. Întrun fel, asta mia pus capac. Nu vedeam nimic, deși țineam ochii deschiși. Doream un singur lucru: să fug, să găsesc o ieșire din stația aceea infernală, să ajung sub cerul liber, la aer, să văd stelele, să simt vântul.

Am fost atras de o alee de lumini alungite. Pe piatra transparentă a plafoanelor, era scris cu o flăcăruie ascuțită, încastrată în albastru: TELETRANS TELEPORT TELETON. Printrun portal ogival (cu toate că era un portal imposibil, dezlipit de fundația sa, ca imaginea în negativ a unui bot de rachetă), am ajuns întro sală tapisată cu foc auriu, înghețat. În nișe aflate dea lungul pereților se găseau sute de cabine; oamenii alergau în ele, năvăleau afară grăbiți; unii azvârleau pe podea panglici rupte, nu benzi de telex, altceva, cu proeminențe poansonate; alții călcau peste ele. Voiam să părăsesc locul; din greșeală, am pătruns întro odaie întunecată; înainte dea avea timp să mă retrag, ceva bâzâi, o străfulgerare ca de bliț fotografic, și dintro fentă cu ramă metalică, de genul celor de la cutiile poștale, lunecă o foaie de hârtie lucioasă, împăturită în două. Am luato și am desfăcuto: apăru un chip, cu gura întredeschisă, cu buzele subțiri, puțin strâmbe; mă privea cu ochii mijiți: eram eu însumi! Am împăturit foaia și spectrul de plastic a dispărut. Am depărtat ușor marginile: nimic. Mai mult: apăru din nou, ivinduse ca din neant, un cap retezat de restul trupului, atârnând deasupra foii și cu o expresie nu prea inteligentă. Pentru o clipă miam contemplat figura — era o fotografie tridimensională? Am băgat hârtia în buzunar și am ieșit din odaie. Un iad auriu părea că pogoară asupra mulțimii, un tavan din magmă arzătoare, ireal, dar scuipând flăcări adevărate, și nimeni nui acorda atenție; zoriții fugeau de la o cabină la alta; ceva mai departe, litere verzi săreau și coloane de cifre curgeau în josul unor ecrane înguste; alte cabine ce aveau în loc de uși obloane care se ridicau rapid la apropierea cuiva; în cele din urmă am găsit o ieșire.

Un coridor curbat, cu podeaua înclinată, așa cum există în unele teatre; din pereți răsăreau ghiocuri stilizate, iar deasupra lor alergau întruna cuvintele INFOR INFOR INFOR.

Prima dată când văzusem un infor fusese pe Lună, și crezusem că era o floare artificială.

Miam apropiat fața de potirul acvamarin.

— Cum ies deaici? am întrebat, cam prostește.

— Unde mergeți? răspunse imediat un alto plăcut.

— În oraș.

— Ce cartier?

— Nu contează.

— Ce nivel?

— Nu contează, vreau doar să ies din stație!

— Meridional, rasturi: o sută șase, o sută șaptesprezece, zero opt, zero doi. Tritub, nivel AF, AG, AC, circuit M, niveluri doisprezece, șaisprezece, nivelul nadir duce în orice direcție sud. Nivel central — glidere, roșu local, alb expres, A, B și V. Nivel ulder, direct, toate opririle de la trei ascendent…, recită un glas feminin melodios.

Îmi venea să smulg din perete microfonul înclinat cu atâta solicitudine către mine. Mam îndepărtat. Idiotule! Idiotule! îmi răsuna în minte la fiecare pas. EX EX EX EX — repeta un indicator care se ridica, mărginit de o pâclă gălbuie. Exit? O ieșire?

Uriașul indicator era EXOTAL. Pe neașteptate, un curent de aer cald îmi flutură pantalonii. Mam pomenit sub cerul liber. Însă întunericul nopții se retrăsese la mare distanță, împins îndărăt de nenumăratele lumini. Un restaurant imens. Mese ale căror tăblii sclipeau în culori diferite; deasupra lor, chipuri, luminate de jos și de aceea cumva stranii, pline de umbre intense. Fotolii joase, în pahare un lichid negru cu spumă verzuie, felinare ce răspândeau scântei mititele ba nu, licurici, roiuri de insecte incandescente. Haosul luminos estompa stelele. Ridicând capul am zărit doar un hău întunecat. Totuși, în mod ciudat, în acel moment prezența lui oarbă mia insuflat curaj. Am rămas locului, privind. Ceva ma atins; am simțit un iz de parfum, pătrunzător și în același timp discret; trecuseră doi tineri; fata se întoarse către bărbat; brațele și sânii ei se pierdeau întrun nor pufos, ea veni în brațele lui și începură să danseze. Deci, uite că se mai dansează, miam spus. Astai bine. Perechea schiță câțiva pași, și un disc de culoare deschisă, făcut parcă din mercur, îi ridică împreună cu alte cupluri, umbrele lor roșuîntunecate mișcânduse sub placa uriașă ce se rotea întruna parcă pe platanul unui picup. Nu era susținută de nimic, nu avea nici măcar o axă, dar, plutind în văzduh, se rotea după muzică. Am pășit printre mese. Plasticul moale de sub tălpi dispăru, lăsând loc unei roci poroase. Am trecut printro cortină de lumină și mam trezit în interiorul unei grote stincoase. Semăna cu zece, cu cincizeci de naosuri gotice alcătuite din stalactite; filoane de minerale sidefii înconjurau gurile peșterii; în ele stăteau oameni, bălăngănind din picioare; între genunchii lor pălpâiau flăcărui, iar la fund se întindea suprafața netedă și netulburată a unui lac subteran, care reflecta bolțile din stâncă. Și acolo, parcă pe niște plute mici și fragile, erau întinși oameni, toți privind în aceeași direcție. Am coborât până la marginea apei și am zărit pe celălalt mal, pe nisip, dansatoare. Părea goală, dar albeața trupului nu era naturală. Cu pași mici, nesiguri, alergă spre apă; când corpul i se reflectă în unde, întinse brusc brațele și făcu o reverență — sfârșitul — dar nu aplaudă nimeni; dansatoarea rămase nemișcată câteva clipe, apoi, încet porni dea lungul țărmului, urmândui linia sinuoasă. Se afla poate la vreo treizeci de pași de mine, când i se întâmplă ceva. Cu o clipă înainte îi văzusem fața zâmbitoare, obosită, apoi, brusc, conturul ei începu să tremure și dispăru.

— O plută pentru dumneavoastră, domnule? se auzi o voce politicoasă înapoia mea. Mam întors; nu era nimeni, doar o masă aerodinamică, ce se mișca pe niște picioare comic arcuite; pahare cu lichid spumos, aranjate în șiruri pe tăvițe laterale, tremurau, un braț curtenitor oferindumi o băutură, un altul întinzânduse după o farfurie cu o gaură cât vârful unui deget, ceva asemănător unei palete de pictor, mică și concavă — era un robot. Înapoia unui vizor micuț din centru puteam vedea strălucirea inimii lui tranzistorizate.

Am evitat brațele acelea de insectă, întinse pentru a mă servi, încărcate cu delicatese pe care leam refuzat, și am părăsit în grabă peștera artificială, scrâșnind din dinți de parcă fusesem, cumva, insultat. Am traversat întreaga lățime a terasei, printre mese în formă de S, pe sub alei de felinare, inundate de o pulbere foarte fină de licurici dezintegrați, muribunzi, negri și aurii. Chiar la margine era un parapet din piatră veche, acoperită cu licheni gălbui, și acolo am simțit, în sfârșit, un vânt adevărat, proaspăt, răcoros. În apropiere se afla o masă goală. Mam așezat cu stângăcie, cu spatele către oameni, privind în noapte. Dedesubt se întindeau bezna, vastă, informă și necunoscută; doar departe, foarte departe, la marginea ei, sclipeau luminițe slabe, pâlpâitoare, ciudat de variabile, de parcă nar fi fost electrice, iar și mai departe, săbii de lumină se ridicau reci și subțiri în aer, blocuri sau coloane, nu știam. Leaș fi crezut razele unor proiectoare dacă nar fi fost străbătute de o rețea delicată — așa ar fi putut arăta un cilindru din sticlă, cu o bază pe pământ și cealaltă în nori, umplut cu lentile alternativ concave și convexe. Trebuie să fi fost incredibil de înalte; în jurul lor, câteva lumini scânteind, pulsând, astfel, încât acum erau înconjurate de o ceață când portocalie, când aproape albă. Asta era totul, așa arăta orașul; am încercat să găsesc străzi, să ghicesc unde puteau fi acestea, însă spațiul întunecat și aparent lipsit de viață de dedesubt se întindea în toate direcțiile, fără să fie luminat de un singur licăr.

— Col…? am auzit; probabil cuvântul fusese rostit de mai multe ori, dar numi dădusem imediat seama că mi se adresa mie.

Am schițat gestul de a mă întoarce, însă scaunul, mai iute decât mine, mia luato înainte. În fața mea se afla o fată, de vreo douăzeci de ani, îmbrăcată în ceva albastru ce era lipit de ea ca un lichid congelat; brațele și pieptul îi erau ascunse întrun puf bleumarin ce devenea tot mai transparent în partea de jos. Pântecul ei frumos și neted era aidoma unei sculpturi suflate în metal. La urechi îi lucea ceva, atât de mare, încât i le acoperea complet. O gură mică, desenând un surâs nesigur, buzele rujate, nările de asemenea roșii pe dinăuntru — observasem că așa erau fardate cele mai multe femei. Apucă spătarul scaunului de lângă mine și rosti:

— Cum merge, col?

Se așeză.

Mam gândit că era beată.

— E plictisitor aici, continuă ea după un moment. Nu crezi. Nu plecăm undeva, col?

— Nu sunt un col…, am început. Ea își sprijini coatele pe masă șiși mișcă palma deasupra paharului pe jumătate plin, până când capătul lanțului de aur din jurul degetelor ei atinse lichidul. Se aplecă mult spre mine. Îi puteam simți răsuflarea. Dacă era amețită, nu era din cauza alcoolului.

— Cum adică? întrebă ea. Ba ești. Trebuie să fii. Toți sunt. Ce zici? O facem?

Naveam nici cea mai mică idee la ce se referea.

— Bine, am încuviințat.

Se ridică. Mam sculat și eu din scaunul îngrozitor de jos.

— Cum faci asta? mă întrebă.

— Ce anume?

Îmi privi picioarele.

— Credeam că stai pe vârfuri…

Am zâmbit, dar nam spus nimic. Se apropie de mine, mă luă de braț și fu din nou surprinsă.

— Ceai acolo?

— Unde, aici? Nimic.

— Călești, zise și mă trase ușor după ea. Am trecut printre mese și mam întrebat ce însemna „călești” — poate „mă păcălești”?

Mă conduse către un perete de un auriu întunecat, spre un semn de pe el, oarecum asemănător cheii muzicale sol, luminoase. Când neam apropiat peretele sa deschis. Am simțit un curent de aer fierbinte.

O scară rulantă, argintie, îngustă, curgea în jos. Stăteam unul lângă altul. Ea numi ajungea nici măcar până la umăr. Avea cap ca de pisică, păr negru cu luciu albăstrui, și un profil poate prea ascuțit, totuși era drăguță. Dacă nar fi fost nările acelea stacojii… Se ținea strâns de mine cu mâna ei subțire, înfingânduși unghiile verzi în pulovărul meu gros. Mia venit să zâmbesc, gândindumă unde fusese puloverul acela și cât de puțin avea în comun cu degetele unei femei. Am ieșit în stradă de sub o cupolă circulară care răsufla lumină — de la roz la carmin, de la carmin la roz. Adică, eu credeam că este o stradă, însă bezna din jurul nostru era din când în când întreruptă, parcă de un răsărit timpuriu. În depărtare se deplasau siluete lungi, extrem de lungi, destul de asemănătoare unor automobile, dar știam că nu mai există automobile. Trebuie să fi fost altceva. Aș fi ales artera aceasta largă chiar dacă aș fi fost singur, deoarece în fața noastră străluceau literele SPRE CENTRU, deși, cu siguranță, asta nu însemna centrul orașului. Oricum, mam lăsat condus. Indiferent cum avea să ia sfârșit aventura aceasta, îmi găsisem o călăuză; miam amintit — acum fără mânie — de sărmanul individ care, la trei ore de la sosirea mea, mă căuta fără îndoială prin toate inforurile acestea stații — oraș. Ț

Am trecut pe lângă mai multe baruri pe jumătate goale, vitrine în care grupuri de manechine jucau întruna o aceeași scenă; miar fi plăcut să mă opresc și să văd ce făceau, dar fata se grăbi, țăcănind din pantofi, până ce, la vederea unui chip de neon cu obraji roșii, pulsatorii careși lingea permanent buzele cu o limbă amuzant de mobilă, strigă:

— Oh, bonsuri! Vrei un bons?

— Tu vrei? am întrebato.

— Cred că da.

Am intrat întro odăiță puternic luminată. Nu avea plafon, ci rânduri lungi de flăcărui, asemenea unor lumini pilot; de deasupra se revărsa căldură, așa încât sar fi putut întradevăr să fie gaz. În pereți am văzut niște nișe cu tejghele. Când neam apropiat de una dintre acestea, din perete, de ambele noastre părți, au ieșit scaune; la început, păreau a crește, parcă, din zid, încă nedesfăcute precum mugurii, apoi se deschiseră în aer, devenind concave și au rămas nemișcate. Neam așezat unul vizavi de celălalt; fata ciocăni cu două degete în tăblia metalică a mesei — din perete țâșni o gheară nichelată care aruncă în fața noastră două farfurioare. Din două mișcări fulgerătoare, răsturnă pe fiecare farfurioară o porție dintro substanță albă care făcu spumă, apoi deveni castanie și se întări; între timp, farfurioara însăși se închise la culoare. După aceea, fata o împături — nu era câtuși de puțin o farfurie — ca pe o clătită și începu să mănânce.

— Oh, rosti ea cu gura plină, nici numi dădeam seama ce foame miera!

Am imitato întru totul. Bonsul avea un gust pe care nul mai încercasem niciodată. Trosnea între dinți precum coaja unei chifle proaspete, dar imediat se sfărâma și se topea pe limbă; substanța castanie din mijloc era plăcut condimentată. Mam gândit că bonusurile aveau sămi placă.

— Altul? am întrebat, când la terminat pe al ei.

Fata zâmbi, clătinând din cap. Ieșind, pe culoar, își introduse ambele mâini întro nișă micuță, căptușită cu faianță; ceva bâzâi înăuntru. Iam urmat exemplul. Un curent ușor pișcător îmi suflă peste degete — când leam scos, erau perfect curate și uscate. După aceea am suit cu o scară rulantă largă. Nu știam dacă ne mai găseam încă în interiorul stației, dar am preferat să nu întreb. Fata mă conduse la o cămăruță din interiorul unui perete, mai slab luminată; am avut impresia că pe deasupra treceau un fel de trenuri, deoarece podeaua trepida. Pentru o fracțiune de secundă se făcu întuneric, ceva de sub noi suspină adânc, ca un monstru metalic golinduși plămânii de aer, lumina reveni și fata deschise ușa. Aparent, o stradă adevărată. Se părea că eram singuri aici. De ambele părți se aflau garduri vii, tunse destul de scurt; ceva mai departe erau strânse laolaltă mai multe mașini negre, plate, din umbră apăru un bărbat care dispăru înapoia uneia dintre mașini — nu lam văzut deschizând vreo portieră, pur și simplu sa făcut nevăzut. Vehiculul porni atât de brusc, încât trebuie săl fi turtit pe pasager în scaun. Nu vedeam nici o clădire, doar drumul, neted ca o masă și acoperit cu benzi de metal mat; atârnau deasupra un fel de semafoare portocalii și roșii, care se legănau la intersecții; semănau puțin cu semafoarele antiaerienei din timpul războiului.

— Unde mergem? întrebă fata. Continua să mă țină de braț. Încetinise pasul. O dâră roșie îi traversă chipul.

— Oriunde vrei.

— Atunci, la mine. Nu merită să luăm un glider. E aproape.

Am pornit mai departe. În continuare nu se zărea nici o casă, iar briza care venea din întuneric, dinapoia tufișurilor, era asemănătoare unui curent de aer întrun loc deschis. Aici, în jurul stației, chiar în Centru? Mi se părea ciudat. Vântul aducea o vagă mireasmă de flori, pe care am inspirato cu nesaț. Flori de cireș? Nu, nu erau flori de cireș.

Am ajuns la o bandă rulantă; am urcat pe ea; eram o pereche ciudată. Luminile pluteau pe lângă noi; din când în când străfulgera câte un vehicul, turnat parcă dintrun singur lingou de metal negru; vehiculele acestea nu aveau geamuri, nici roți, nici măcar faruri. Goneau parcă orbește, cu viteze uluitoare. Luminile mișcătoare se revărsau din fante verticale, aflate puțin deasupra solului. Numi puteam da seamă dacă aveau vreo legătură cu traficul și regulile sale.

La răstimpuri, un fluierat ascuțit și tânguitor, sus, deasupra noastră, umplea cerul invizibil. Brusc, fata coborî de pe panglica mișcătoare, însă doar pentru a trece pe alta, care țâșnia abrupt în sus. Fără sămi dau seama, mam pomenit la înălțime. Călătoria aeriană dură cam o jumătate de minut și luă sfârșit înaintea unui fel de ieșind acoperit cu flori slab mirositoare, de parcă am fi ajuns la terasa unei clădiri întunecate, transportați de o bandă rulantă paralelă cu peretele. Fata intră în loggia aceea, iar eu, acomodat acum cu semiântunericul, am izbutit să disting contururile uriașe ale clădirilor înconjurătoare, fără ferestre, negre, aparent lipsite de viață, căci nu numai luminile erau absente — nu auzeam nici cel mai mic sunet, exceptând șuieratul pătrunzător care anunța trecerea, pe stradă, a uneia dintre mașinile negre. Mă nedumerea acest camuflaj, intenționat, fără îndoială, ca și absența reclamelor, după orgia de neon din stație, însă nam avut timp să reflectez prea mult.

— Vino, unde ești? iam auzit șoapta.

Zăream numai pata albicioasă a chipului ei. Întinse mâna spre ușă, și aceasta se deschise, dar nu întrun apartament; podeaua se deplasa ușor, purtândune — aici nu poți păși deloc, miam spus, e de mirare că mai au picioare. Ironie jalnică; provenea din permanenta uimire, din sentimentul de irealitate a tot ceea ce se petrecuse cu mine în ultimele ore.

Ne aflam întrun fel de hol de intrare, gigantic, larg, aproape întunecat — doar colțurile pereților străluceau, luminate de benzi de vopsea fosforescentă. Ajunsă în porțiunea cea mai întunecoasă, fata întinse din nou mâna, lipinduși palma de plăcuța metalică de pe o ușă, și intră prima. Am clipit. Holul, puternic iluminat, era practic pustiu; am trecut la următoarea ușă. Când mam apropiat de perete, acesta sa deschis brusc, dezvăluind un interior ticsit cu un fel de sticluțe metalice. Totul se petrecuse atât de neașteptat încât am înlemnit.

— Numi da peste cap garderoba, rosti fata. Se afla deja în cealaltă odaie.

Am urmato.

Mobilierul — fotolii, o canapea joasă, măsuțe — părea turnat din sticlă, iar în interiorul materialului semitransparent circulau roiuri de licurici, uneori despărțiți, apoi reuninduse în șuvoaie, astfel încât prin mobilier părea că pulsează un sânge luminos, verde deschis, cu scântei trandafirii.

— De ce nu stai jos?

Ea stătea mai încolo. Un fotoliu se deplie pentru a mă primi. Nu mia plăcut. Sticla nu era câtuși de puțin sticlă; aveam impresia că stau pe niște perne pneumatice; privind în jos prin suprafața curbă a fotoliului, puteam distinge, neclar, dușumeaua.

Când intrasem, crezusem că peretele opus ușii era din sticlă și că prin el priveam în altă cameră, unde se aflau niște oameni, de parcă acolo ar fi fost în toi o petrecere; însă oamenii aceia erau nefiresc de înalți — am înțeles că aveam în fața mea un ecran de televiziune de mărimea peretelui. Sonorul era închis. Acum, așezat fiind, vedeam un enorm chip de femeie, ca și când o uriașă cu pielea închisă la culoare sar fi zgâit printro fereastră în odaie; buzele i se mișcau, vorbea. Cercei de mărimea unor scuturi îi acopereau urechile, scânteind diamantin.

Mam așezat mai confortabil. Fata, cu mâna în șold — întradevăr, abdomenul ei părea o sculptură în metal auriu — mă studia cu atenție. Nu mai părea amețită. Poate că fusese numai impresia mea.

— Cum te cheamă? ma întrebat.

— Bregg. Hal Bregg. Dar pe tine?

— Nais. Câți ani ai?

Ciudate maniere, miam spus. Asta e. Probabil așa se obișnuiește.

— Patruzeci — și cei cu asta?

— Nimic. Credeam că ai o sută.

Nam putut să nu zâmbesc.

— Pot spune și așa, dacă insiști. Partea amuzantă, mam gândit, e că ăstai adevărul.

— Ceți pot oferi?

— De băut? Nimic, mulțumesc.

— Bine.

Se apropie de perete și acesta se deschise ca un mic bar. Fata rămase o vreme acolo. Când reveni, purta o tavă cu pahare și două sticle. Apăsând ușor pe una dintre sticle, îmi umplu un pahar până sus cu un lichid care arăta exact ca laptele.

— Mulțumesc, am rostit, pentru mine nu…

— Dar nuți dau nimic. Era surprinsă.

Înțelegând că am făcut o gafă, deși nu știam care anume, am bolborosit ceva și am apucat cupa. Ea își turnă din a doua sticlă. Băutura ei era uleioasă, incoloră și ușor efervescentă; în același timp se întuneca treptat, aparent în contact cu aerul. Fata se așeză și, atingând paharul cu buzele, întrebă degajată:

— Cine ești?

— Un col.

Miam ridicat paharul, de parcă laș fi examinat. Laptele acela nu avea nici un miros. Nu lam atins.

— Nu, vorbesc serios. Ai crezut că trimiteam în beznă, da? Da' de unde! Era numai un cals. Eram cu un șase, știi, dar a devenit groaznic de înfundat. Orka nu era grozavă, și una peste alta… tocmai voiam să plec când teai așezat.

Cevaceva am izbutit să pricep: pesemne mă așezasem la masa ei din întâmplare, când ea nu era acolo; oare să fî fost la dans? Am păstrat o tăcere plină de tact.

— De la depărtare, păreai atât de… Nu izbutea să găsească termenul.

— Serios? iam sugerat.

Clipi din pleoape. Oare avea și pe ele o peliculă metalică? Nu, era pesemne fardul. Înălță capul.

— Ce înseamnă asta?

— Păi… hmmm… cineva în care poți avea încredere…

— Vorbești ciudat. De unde ești?

— De departe.

— Marte?

— Și mai departe.

— Zbori?

— Am zburat.

— Și acum?

— Nimic. Mam întors.

— Dar o să mai zbori?

— Nu știu. Probabil că nu.

Conversația trena oarecum. Mi se părea că fata începea să regrete invitația nechibzuită și doream so ajut.

— Nar trebui să plec? am întrebato. Continuam să țin în mână paharul cu băutura neatinsă.

— De ce? Era surprinsă.

— Mam gândit că țiar… conveni.

— Nu. Teai gândit… nu, de ce? De ce nu bei?

— O să beau.

Era întradevăr lapte. La ora aceea și în circumstanțele respective! Am fost atât de uluit încât a remarcat și ea.

— Cei, nui bun?

— E lapte, am zis. Cred că arătam ca un idiot perfect.

— Ce? Ce lapte? E brit…

Am suspinat.

— Ascultămă, Nais… cred car trebui să plec acum. Realmente. Va fi mai bine așa.

— Atunci de ceai băut?

Am privito, fără un cuvânt. Limbajul nu se schimbase prea mult, totuși nu pricepeam nimic. Absolut nimic. Schimbările erau în oameni.

— Bine, spuse ea în cele din urmă. Nu te țin cu forța. Și acum…

Părea derutată. Bău din limonadă — așai ziceam în sinea mea lichidului spumos — și iarăși nam știut ce să mai spun. Cât de complicat era totul…

— Povesteștemi despre tine, iam sugerat. Vrei?

— Bine. După aceea îmi spui și tu…?

— Da.

— Sunt la Cavuta, în al doilea an. În ultima vreme mam cam delăsat, nam plastat regulat și… asta e. Șasele meu nu e prea interesant. Așa că, de fapt… nam pe nimeni. E ciudat…

— Ce anume?

— Că nam…

Din nou, neclaritățile astea. Despre cine vorbea? Pe cine navea? Părinți? Iubiți? Cunoscuți? Abs avea întradevăr dreptate când spunea că nu voi reuși să mă descurc fără cele opt luni la Adaptare. Însă acum, poate chiar mai mult decât înainte, nu voiam să mă întorc, pocăit, la școală.

— Ce altceva? am întrebato și, pentru că tot țineam paharul în mână, am mai sorbit o gură de lapte. Ochii ei se dilatară, uluiți. Ceva ca un surâs batjocoritor îi flutură pe buze. Își goli cupa, întinse o mână către materialul pufos cei acoperea umerii, șil smulse — nul descheie, nul scoase, pur și simplu îl smulse, lăsând bucățile săi cadă dintre degete, ca niște gunoaie.

— Și totuși, deabia ne cunoaștem, vorbi ea. Se părea că era mai dezinvoltă acum. Zâmbi. Erau momente când devenea destul de drăguță, mai ales când își mijea ochii, iar buza inferioară, retrăgânduse, descoperea dinții strălucitori. În chipul ei exista ceva egiptean. Opisică egipteană. Părul era mai negru decât negrul, iar când își rupsese blana pufoasă de pe umeri și sâni, văzusem că nu era chiar atât de slăbuță pe cât crezusem.

Dar de ce șio smulsese? Oare gestul respectiv avea vreun înțeles anume?

— Este rândul tău să povestești, îmi spuse, privindumă peste pahar.

— Da, am încuviințat și mam simțit nervos, de parcă de vorbele mele ar fi depins Dumnezeu știe ce. Sunt… am fost pilot. Ultima dată când am fost aici… să nu te sperii!

— Nu. Continuă!

Ochii îi sclipeau atenți.

— A fost acum o sută și douăzeci și șapte de ani. Eu aveam treizeci de ani pe atunci. Expediția… Eram unul din piloții expediției spre Fomalhaut. E o stea ce se găsește la douăzeci și trei de anilumină depărtare. Drumul până acolo și înapoi a durat o sută douăzeci și șapte de ani după timpul Pământului și zece ani după timpul navei. Neam întors acum patru zile… Prometeu — nava mea — a rămas pe Lună. Astăzi am venit de acolo. Astai tot.

Mă privea fix. Nu vorbea. Buzele i se mișcară, se deschiseră, se închiseră. Ce exprimau ochii ei? Surpriză? Admirație? Teamă?

— De ce taci? am întrebato. Am fost nevoit sămi dreg glasul.

— Deci… câți ani ai, de fapt?

A trebuit să zâmbesc; nu era un zâmbet plăcut.

— Ce înseamnă „de fapt”? Din punct de vedere biologic am patruzeci de ani, dar, după timpul Pământului, o sută cincizeci și șapte…

O tăcere lungă, apoi brusc:

— Erau și femei acolo?

— Stai așa, am oprito. Ai ceva de băut?

— Cum adică?

— Ceva toxic, pricepi.? Tare. Alcool… sau nu se mai bea acum?

— Foarte rar, îmi răspunse încetișor, parcă gândinduse la altceva. Mâinile îi coborâră lent, atingând albastrul metalic al veșmântului. O săți dau niște… angehen, e bine? Deși nu știi ce este, da?

— Nu, habar nam, am replicat, neașteptat de îndârjit.

Merse la bar și reveni cu o sticluță pântecoasă. Îmi umplu un pahar. Conținea alcool — nu mult — totuși mai era ceva, un gust aparte, amărui.

— Nu te supăra, iam spus, golind paharul și turnândumi încă unul.

— Nu sunt supărată. Nu miai răspuns, dar poate că nu vrei?

— De ce nu? Îți pot spune. Cu toții am fost douăzeci și trei, pe două nave. Cea dea doua era Ulise. Fiecare navă avea câte cinci piloți, iar restul erau oameni de știință. Nu existau femei.

— De ce?

— Din cauza copiilor, iam explicat. Nu poți crește copii pe asemenea nave, și chiar dacă ai putea, nimeni nar dori so facă. Nu poți zbura înainte dea împlini treizeci de ani. Trebuie să fi obținut două diplome. Plus patru ani de antrenamente, cu totul doisprezece ani. Altfel zis — la treizeci de ani, de obicei, femeile au copii. Mai existau și… alte aspecte.

— Dar tu?

— Eu eram celibatar. Au ales numai bărbați neînsurați. Adică — voluntari.

— Ai vrut să…

— Da. Bineînțeles.

— Și nai…

Se opri. Știam ce voia să spună. Am tăcut.

— Trebuie să fî fost straniu, să te întorci așa, șopti ea. Se înfioră. Brusc mă privi și obrajii i se întunecară ușor, roșise: Știi, ceam spus înainte na fost decât o glumă, de fapt…

— Despre cei o sută de ani?

— Pur și simplu ca să zic ceva, naveam…

— Termină, am mormăit. Dacă te mai scuzi mult, chiar co să mă simt așa.

Tăcu. Mam străduit sămi iau ochii de la ea. În cealaltă odaie, încăperea inexistentă dinapoia sticlei, un cap enorm de bărbat cânta fără nici un sunet; am văzut gâtlejul roșucongestionat tremurând de efort, obrajii transpirați, întreaga față se supunea unui ritm neauzit.

— Ce vei face? mă întrebă încetișor.

— Nu știu. Nu știu încă.

— Nai nici un plan?

— Nu. Am ceva — e un fel de… dobândă, înțelegi? Pentru toată perioada care a trecut. Când am plecat, a fost depusă la bancă pe numele meu — nu știu nici măcar ce sumă este. Nu știu absolut nimic. Auzi, cei Cavut ăla?

— Cavuta? mă corectă ea. Este… un fel de școală, plastare… nimic grozav în sine, dar uneori poți ajunge în realuri…

— Stai… de fapt, ce faci tu?

— Plastez. Nu știi ce este asta?

— Nu.

— Cum țiaș putea explica? Mai simplu spus, se fac haine, în general veșminte — totul…

— Un fel de croitorie…

— Ce înseamnă asta?

— Coși țesături?

— Nu înțeleg.

— Pe toți dumnezeii! Ești designer de îmbrăcăminte?

— Păi… da, întrun fel, da. Deși nu sunt designer, eu le fac doar…

Am renunțat.

— Și cei un real?

Întrebarea o năuci cu adevărat. Pentru prima dată mă privi de parcă aș fi fost o creatură din altă lume.

— Un real este… un real…, repetă neajutorată. Sunt… istorii, povești. Pentru privit.

— Asta? Am arătat către peretele din sticlă.

— Ah, nu asta este vizionare.

— Ce, atunci? Filme, teatre?

— Nu. Teatrul știu ce însemna — a existat acum mult timp. Știu — aveau chiar și oameni acolo. Un real este artificial, dar nu poți săți dai seama de diferență. Doar dacă, bănuiesc, intri acolo, înăuntru…

— Să intri?

Capul gigantului își rostogoli ochii, se legănă, mă privi de parcă sar fi distrat teribil observând scena.

— Ascultă, Nais, am rostit brusc, ar fi cazul să plec chiar acum, deoarece e foarte târziu, sau…

— Laș prefera pe „sau”.

— Dar nu știi ce vreau să spun.

— Spune, atunci.

— Bine. Voiam să întreb despre mai multe lucruri. Despre lucrurile mari, cu adevărat importante, știu deja câte ceva; am stat patru zile în Adaptare, pe Lună. Dar na fost decât așa, la zile mari… Cu ce vă ocupați voi când munciți?

— Poți să faci o mulțime de lucruri, răspunse fata. Poți călători, adevărat sau cu motul. Te poți distra, să mergi la real, să dansezi, să joci tereo să faci sport, să înoți, să zbori — orice dorești.

— Ce este un mot?

— Seamănă cumva cu realul, numai că poți atinge orice. Te poți sui pe munți, de altfel — vei vedea singur, nu este ceva care se poate descrie. Dar am avut impresia că doreai să întrebi despre altceva…?

— Așa e. Cum este între bărbați și femei?

Clipi.

— Bănuiesc că așa cum a fost mereu. Ce sar fi putut schimba?

— Totul. Când am plecat — no înțelege greșit — o fată ca tine nu mar fi dus la ea acasă, la ora asta.

— Adevărat? De ce nu?

— Pentru că ar fi însemnat un singur lucru.

Rămase tăcută câteva momente.

— Și de unde știi că na fost așa?

Expresia mea o amuză. Am fixato cu privirea; nu mai zâmbi.

— Nais… cum adică…? mam bâlbâit. Iei un bărbat complet necunoscut și…

Tăcea.

— De ce nu răspunzi?

— Pentru că nu înțelegi nimic. Nu știu cum săți explic. De fapt, asta nui nimic, știi…

— Aha. Nui nimic, am repetat.

Nu mai puteam sta locului. Mam ridicat. Nu mă controlasem și aproape am sărit. Ea tresări.

— Scuzămă, am murmurat și am început să mă plimb prin odaie. Înapoia sticlei, un parc se întindea în lumina dimineții; dea lungul unei alei, printre copaci cu frunze rozpal, mergeau trei tineri, în cămăși ce sclipeau ca niște armuri. Mai există căsătorii? am întrebato.

— Bineînțeles.

— Nunțeleg! Explicămi. Spunemi. Vezi un bărbat careți place, și fără săl cunoști, imediat…

— Dar cei de spus? făcu ea fără tragere de inimă. Este chiar adevărat că pe vremea ta, în timpurile trecute, o fată nu putea aduce un bărbat în camera ei?

— Ba putea, cum să nu, și chiar în scopul ăla, dar… nu la cinci minute după ce la întâlnit…

— Dar după câte minute?

Am privito atent. Era destul de serioasă. Da, de fapt, cum putea ști? Am ridicat din umeri.

— Nu era numai o chestiune de timp. La început ea trebuia să… vadă ceva în el, sajungă săl cunoască, săl placă; la început ieșeau împreună…

— Stai, zise fata. Se pare că nu înțelegi un lucru. La urma urmei, țiam dat brit.

— Ce brit? Ah, laptele? Cei cu el?

— Cum adică, cei cu el? Voi naveați… brit?

Începu să râdă; se zgâlțâia de râs. Apoi brusc, se opri, mă privi și se înroși teribil.

— Deci ai crezut… ai crezut că eu… nu!

Mam așezat. Îmi tremurau degetele; trebuia să țin ceva în ele. Am scos din buzunar o țigară și am aprinso. Ea holbă ochii.

— Ce este asta?

— O țigară. Ce… nu fumezi?

— Este prima dată când văd una… deci așa arată o țigară. Dar cum poți inhala fumul așa? Nu, stai — problema cealaltă este mult mai importantă. Britul nu este lapte. Nu știu ce este în el, dar întotdeauna unui străin îi dai brit.

— Unui bărbat?

— Da.

— Dar cei face?

— Îl face să se comporte… îl obligă să fie decent. Știi… poate că un biolog țiar putea explica.

— Dăl naibii de biolog. Vrei să zici că un bărbat căruia iai dat brit nu poate face nimic?

— Bineînțeles.

— Și dacă nu vrea să bea?

— Cum poate să nu vrea? Aici sa oprit toată explicația.

— Păi nul poți obliga să bea, am continuat răbdător.

— Sar putea ca un nebun să nu bea, rosti ea încetișor, însă nam auzit niciodată de așa ceva, niciodată…

— E un fel de obicei?

— Nu știu ce săți spun. Reprezintă un obicei faptul dea nu umbla în pielea goală?

— Aha. Păi, întrun fel — da. Totuși te poți dezbrăca pe plajă.

— Complet? întrebă ea brusc interesată.

— Nu. În costum de baie… Deși, pe vremea mea, existau grupuri de oameni, erau denumiți nudiști…

— Știu. Nu, astai altceva. Credeam că voi, toți…

— Nu. Deci băutul britului e similar purtatului de haine? La fel de necesar?

— Da. Când sunt… doi.

— Bun, și dupaia.

— Ce anume?

— Data următoare?

Conversația era complet idioată și mă simțeam groaznic, dar trebuia să aflu.

— Data următoare? Depinde. Unora… le dai întotdeauna brit.

— Pretendentul respins, miau scăpat cuvintele.

— Ce înseamnă asta?

— Nu, nimic. Și dacă o fată vizitează un bărbat, ce sentâmplă?

— Atunci îl bea la el acasă.

Mă privea aproape cu milă. Eram însă încăpățânat.

— Și când nare?

— Să nu aibă deloc? Cum sar putea așa ceva?

— Păi, la terminat. Sau…ar putea minți.

Începu să râdă.

— Dar astai… crezi că țin toate sticlele astea aici, în apartamentul meu?

— Nu? Atunci, unde?

— Nici nu știu de unde vin. Pe vremea ta, exista apă la robinet?

— Exista, am răspuns morocănos. Sar fi putut să nu existe! Sigur. Poate că mam urcat în rachetă direct din junglă. Am fost furios pe moment, dar mam potolit; la urma urmei, nu era vina ei.

— Atunci, răspundemi — știai din ce direcție venea apa înainte dea…

— Am înțeles, nui nevoie să continui. Bun. Deci, e un fel de măsură de siguranță? Foarte ciudat!

— Mie nu mi se pare așa, spuse fata. Ce ai acolo, chestia aceea albă de sub puloverul tău?

— O cămașă.

— Ce este asta?

— Nai văzut niciodată o cămașă? Păi, un fel de îmbrăcăminte. Făcută din nailon.

Miam ridicat mâneca și iam arătat.

— Intresant, făcu ea.

— E un obicei, am zis neavând altă replică.

De fapt, în Adaptare îmi spuseseră să nu mă mai îmbrac în stilul de acum o sută de ani; eu nam vrut. Totuși trebuia să admit că avea dreptate; britul era pentru mine ceea ce însemna cămașa pentru ea. De fapt, nimeni nui obligase pe oameni să poarte cămăși, dar purtau toți. Evident, și cu britul era același lucru.

— Și cât timp are britul efect? am întrebat.

Roși din nou.

— Ești foarte grăbit. Tot nu știi nimic.

— Nam spus nimic rău, mam apărat. Voiam doar să știu… de ce mă privești așa? Cei cu tine? Nais!

Se sculă încet. Trecu îndărătul fotoliului.

— Cu cât timp în urmă, ai spus? O sută și douăzeci de ani?

— O sută douăzeci și șapte. Cei cu asta?

— Spunemi, ai fost… betrizat?

— Ce mai e și asta?

— Nai fost?

— Nici măcar nu știu censeamnă. Nais… fato, cei cu tine?

— Nu, nai fost, șopti ea. Dacă ai fi fost, ai fi știut.

Am vrut să mă apropii de ea. Ridică mâinile.

— Stai. Nu! Nu! Te rog! Se retrase până la perete.

— Dar tu singură ai zis că britul… Mam așezat. Vezi, mam așezat. Linișteștete. Spunemi, cei bet… sau cum naibai zice.

— Nu știu exact. Dar toți sunt betrizați. La naștere.

— Și ce se face?

— Mi se pare că ți se introduce ceva în sânge.

— La toată lumea?

— Da. Pentru că… britul… nu are efect altfel. Nu te mișca!

— Fetițo, nu fi ridicolă.

Miam stins țigara.

— La urma urmei, nu sunt un animal sălbatic. Nu te enerva, dar… mi se pare că ați luato cu toții razna. Britul ăsta… păi, e ca și cum leai pune cătușe la toți pentru că cineva sar putea să fi furat. Adică, vreau să spun car trebui să existe și puțină încredere.

— Ești grozav. Părea mai calmă, totuși nu se așeza. Atunci, de ce erai așa indignat, mai devreme, pentru că aduc străini în casă?

— Astai cu totul altceva.

— Nu văd diferența. Ești sigur că nai fost betrizat?

— Nam fost.

— Nici acum? Când teai întors?

— Nu știu. Miau făcut tot felul de injecții. E așa de important?

— Este. Deci țiau făcut injecții. Bun.

Se așeză.

— Aș dori să te rog ceva, am rostit cât puteam de calm. Trebuie sămi explici…

— Ce?

— Spaima ta. Credeai co să te atac, sau ce? Dar e ridicol!

— Nu. Dacă judeci rațional, nu, însă… am fost copleșită, înțelegi? A fost un șoc. Nam mai întâlnit o persoană care să nu fie…

— Dar nuti poți da seama?

— Poți. Oh, poți!

— Cum?

Tăcu.

— Nais…

— Și dacă…

— Ce?

— Mie frică.

— Să spui?

— Da.

— De ce?

— O sănțelegi, dacăți spun. Vezi tu, betrizarea nui făcută de brit. Cu britul este doar… un efect secundar… Betrizarea e în legătură cu altceva.

Era palidă. Buzele îi tremurau. Ce lume, mam gândit, ce lume mai este și asta!

— Nu pot. Mie groaznic de frică.

— De mine?

— Da.

— Jur că…

— Nu, nu. Te cred, numai că… nu. Nu poți înțelege asta.

— No sămi spui?

Probabil ceva din tonul meu o făcu să se controleze. Chipul ei se încordă. Îmi dădeam seama după ochi de efortul pe carel făcea.

— Este… ca să… pentru ca să fie imposibil să… ucizi.

— Nu se poate! Oameni?

— Orice.

— Și animale?

— Și animale. Orice.

Își răsucea întruna degetele, fără să mă slăbească din ochi, de parcă prin acele cuvinte mă eliberase dintrun lanț invizibil, de parcă îmi pusese în mână un cuțit, un cuțit cu care o puteam înjunghia.

— Nais, am rostit cât am putut de blând. Nais, nu te teme. Îți dau cuvântul meu, nai de ce te teme.

Încercă să zâmbească.

— Ascultă…

— Da?

— Când am zis că…

— Da?

— Nai simțit nimic?

— Dar cear fi trebuit să simt?

— Imagineazăți că faci ceea ce tiam spus.

— Că ucid? Asta sămi imaginez?

Ea se înfioră.

— Da.

— Bun, șiacum?

— Nu simți nimic?

— Nu. Dar, la urma urmei, nui decât un gând, și nam nici cea mai mică intenție…

— Dar poți? Așai? Chiar poți? Nu, șopti ea ca pentru sine, nu ești betrizat.

Abia acum mă izbi întregul înțeles, și am priceput că putea fi un șoc pentru ea.

— Grozav, am murmurat. După o clipă, am adăugat: Dar poate car fi mai bine dacă oamenii ar înceta so facă… fără mijloace artificiale.

— Nu știu, îmi răspunse. Poate. Inspiră adânc: Acum înțelegi de ce eram speriată?

— Da, deși nu complet. Poate puțin. Totuși nai crezut că eu…

— Ce ciudat ești! Parcă nai fi… Se întrerupse.

— Om?

Clipi des.

— Nam vrut să te jignesc. Numai că, vezi tu, dacă se știe că nimeni nu se poate nici măcar gândi — să știi — la asta, și deodată apare cineva, ca tine, atunci chiar posibilitatea… faptul că există cineva care…

— Nu pot crede că toți sunt — cum ai zis? — ah, betrizați!

— De ce nu? Toți, îți spun!

— Nu, e imposibil, am insistat. Ce fac cei cu meserii periculoase? La urma urmei, ei trebuie…

— Nu există meserii periculoase.

— Ce tot spui, Nais? Dar piloții? Sau cei din serviciile de salvare? Sau cei care se luptă cu incendiile, cu inundațiile…?

— Nu există asemenea oameni, zise ea.

Mi sa părut că nam auzit bine.

— Ce?

— Nu există asemenea oameni, repetă fata. Toate acestea le fac roboții.

Sa lăsat tăcerea. Mam gândit că navea să fie ușor pentru mine să diger această lume nouă. Și brusc îmi trecu prin minte o reflecție, surprinzătoare, eu însumi nu maș fi așteptat niciodată la ea, dacă cineva miar fi prezentat situația respectivă doar ca o posibilitate teoretică: miam dat seama că această distrugere a ucigașului din om era o mutilare.

— Nais, am rostit. Deja sa făcut târziu. Cred co să plec.

— Unde?

— Nu știu. Ba stai! Cineva de la Adaptare trebuia să mă aștepte în stație. Am uitat complet! Nu lam putut găsi, înțelegi? Așa co să caut un hotel. Există hoteluri?

— Da. De unde ești?

— Deaici. Mam născut aici.

Cu aceste cuvinte, senzația generală de irealitate a revenit, și nam mai fost sigur nici de orașul acela, care exista doar în mine, și nici de acesta, spectral, în care se zgâiau capete de giganți, așa încât, pentru o secundă, mam întrebat dacă nu cumva eram la bordul navei, visând un alt coșmar extrem de intens al întoarcerii mele.

— Bregg.

Iam auzit glasul ca din depărtare. Am tresărit. Uitasem complet de ea.

— Da?

— Rămâi.

— Ce?

Tăcu.

— Vrei să rămân?

Nu răspunse. Mam îndreptat spre ea, mam aplecat deasupra scaunului, am apucato de brațele reci și am ridicato. Stătea docilă. Capul îi căzu pe spate și iam zărit dinții sclipind; no doream, voiam doar să spun: „Dar ție frică”, iar ea să răspundă că nu era așa. Atât. Ochii îi erau închiși, dar deodată albul lor sclipi de sub gene; mam aplecat deasupra chipului, privind de aproape în ochii sticloși de parcă doream săi cunosc frica, so împărtășesc. Gâfâind, se strădui să se desprindă, însă nam simțito, abia când începu să geamă „Nu! Nu!”, am slăbit strânsoarea. Se rezemă de perete, acoperind parțial o față rotofeie, uriașă care ajungea până la tavan, și care, acolo, înapoia sticlei, vorbea întruna, prea exagerat, mișcânduși buzele gigantice și limba cărnoasă.

— Nais…, am rostit încetișor. Am lăsat brațele sămi cadă pe lângă corp.

— Nu te apropia de mine!

— Dar tu ai zis…

Ochii îi fulgerau sălbatici.

Mam plimbat agitat prin cameră. Nais mă urmărea din privire, de parcă aș fi fost… de parcă ea stătea întro cușcă…

— Plec, am anunțat.

Nu răspunse. Voiam să adaug ceva — câteva cuvinte de scuze, de mulțumiri, ca să no părăsesc astfel — însă nam reușit. Dacă iar fi fost teamă, doar așa cum unei femei îi este frică de un bărbat, un bărbat ciudat, necunoscut, ba chiar amenințător, atunci nu miar fi păsat; dar era altceva. Am privito și am simțit furia crescând în mine. Să apuc brațele acelea albe, goale și so zgâlțâi…

Mam întors și am plecat. Ușa exterioară cedă atunci când am împinso; coridorul larg era aproape complet întunecat. Nu reușeam să găsesc ieșirea către terasa aceea. Am ajuns la niște cilindri umpluți cu o lumină albăstruie blândă — lifturi. Cel de care mă apropiasem urca deja; poate că apăsarea piciorului meu pe prag era suficientă. Liftul coborî multă vreme. Am zărit straturi alternative de întuneric. Secțiunile transversale ale unor plafoane, albe, cu miezuri roșii, ca grăsimea pe mușchi, trecură în sus, leam pierdut numărul, liftul căzu, căzu, era ca o călătorie în străfunduri, de parcă fusesem azvârlit în josul unei conducte sterile, iar această clădire colosală, cufundată în somnul și siguranța ei, scăpa de mine. O parte a cilindrului transparent se deschise. Am început să merg.

Cu mâinile în buzunare, în întuneric, pasul lung și ferm, am inspirat adânc aerul răcoros simțind freamătul nărilor, inima lucrând lent, pompând sânge. În fantele joase de deasupra drumului pâlpâiau luminițe, acoperite din timp în timp de mașinile silențioase; nu exista nici un pieton. Printre formele negre se întrezărea o strălucire — mam gândit că putea fi un hotel. Era însă o bandă rulantă iluminată. Am urcat pe ea. Deasupra mea pluteau niște arcade albicioase ale unor construcții; undeva în depărtare, deasupra muchiilor întunecate ale clădirilor, defilau necontenit literele sclipitoare ale știrilor; brusc, banda rulantă mă aduse întrun interior luminat și se opri.

Niște trepte late coborau, argintii ca o cascadă mută. Pustietatea mă surprindea; după ce o părăsisem pe Nais, nu mă întâlnisem cu nici un trecător. Scara rulantă era foarte lungă. Dedesubt lucea o stradă largă, de ambele părți se deschideau pasaje în clădiri; sub un arbore cu frunze albastre — deși poate că nu era un arbore adevărat — am zărit niște oameni; mam apropiat de ei, apoi mam îndepărtat. Se sărutau. Am mers către sunetul înfundat al muzicii, vreun restaurant sau bar, aflat undeva în vecinătatea străzii. Câteva cupluri stăteau înăuntru. Mam gândit să intru și să întreb de un hotel. Peodată mam izbit, cu tot corpul, de o barieră invizibilă. Era un perete de sticlă, perfect transparent. Intrarea era în apropiere. Înăuntru, cineva începu să râdă și mă arătă celorlalți. Am intrat. La o masă laterală, un bărbat întrun tricou negru (care era, de fapt, asemănător puloverului meu, dar cu un guler mare, umflat), ținea un pahar în mână și mă privea. Mam oprit în fața lui. Zâmbetul îi îngheță pe gura întredeschisă. Am rămas nemișcat. Se făcu liniște. Doar muzica mai continua, venind parcă dincolo de perete. Ofemeie scoase un sunet slab, ciudat. Am privit în jur, la chipurile imobile, apoi am plecat. Abia în stradă miam amintit că intenționasem să întreb de un hotel.

Am pătruns întrun pasaj. Era plin cu vitrine. Birouri de turism, magazine de sport, manechine în diferite poziții. De fapt, nu erau tocmai vitrine, deoarece totul se afla direct în stradă, de ambele părți ale benzii rulante care trecea prin mijloc. De câteva ori am greșit, confundând cu oameni siluetele care se mișcau înăuntru. Erau marionete, pentru reclamă, executând mereu aceleași mișcări. Ovreme am privit una dintre ele — o păpușă cu obrajii umflați, cântând la flaut. Ofăcea atât de bine, încât mia venit so strig. Ceva mai departe erau un fel de săli de jocuri; roți uriașe, rotinduse aidoma unor curcubee infinite, conducte argintii atârnând din plafon și ciocninduse între ele cu sunet de zurgălăi, oglinzi prismatice scânteind, însă totul era pustiu. Chiar la capătul pasajului, în beznă, clipea un semn: AICI HAHAHA. Dispăru. Mam îndreptat întracolo. AICI HAHAHA se aprinse din nou și dispăru. În următoarea străfulgerare am întrevăzut o intrare. Am auzit glasuri. Am pătruns printro perdea de aer cald, mișcătoare.

Înăuntru se aflau două automobile fără roți; câteva lămpi luminau sala, iar sub ele trei oameni gesticulau aprinși, parcă certânduse. Mam apropiat de ei.

— Salut!

Nici măcar nu sau întors; au continuat să discute, precipitat. Nu înțelegeam mare lucru.

— Atunci stoarce, atunci stoarce, chițăi cel mai scund dintre ei, care avea un pântece proeminent. Purta pe cap o calotă înaltă.

— Domnilor, caut un hotel. Undeaș…?

Nu mă băgară în seamă, de parcă naș fi existat. Mam înfuriat. Fără un cuvânt, am pășit în mijlocul lor. Cel mai apropiat de mine (iam zărit ochii stupizi, cu albul strălucind, și buzele tremurătoare) bolborosi:

— Eu să storc? Stoarcete tu!

De parcă ar fi vorbit cu mine.

— De ce faceți pe surzii? am întrebat și brusc, din locul unde mă aflam — parcă din interiorul meu, din pieptul meu — se auzi un țipăt ascuțit:

— O săți arăt. Acuși!

Am sărit înapoi; apăruse cel care vorbise, grasul cu calotă. Am vrut săl înhaț de braț, însă degetele miau trecut prin el, prinzând doar aerul. Am înlemnit, stupefiat; ei continuară să sporovăiască. Deodată mi sa părut că din penumbra de deasupra mașinilor, de undeva de sus, mă privea cineva. Mam apropiat de marginea luminii și am văzut pete palide de chipuri; acolo sus era ceva asemănător unui balcon. Orbit de lumină, nu puteam zări prea mult; destul, totuși, sămi dau seama cum mă făcusem de râs. Am fugit de parcă mar fi urmărit ceva. Următoarea stradă suia, terminânduse cu o scară rulantă. Mam gândit că poate acolo aveam să găsesc un Infor, și am urcat pe treptele aurii. Mam pomenit întro piațetă circulară, destul de mică. În centru se ridica o coloană, înaltă, transparentă ca sticla; înăuntru dansa ceva —, forme purpurii, cafenii și violete, ce nu semănau cu nimic văzut vreodată de mine, aidoma unor sculpturi abstracte care înviaseră, dar foarte amuzante. Mai întâi se dilată o culoare, apoi alta, după aceea se concentrară, căpătând formă întrun mod extrem de comic; acest mêlée de siluete, deși lipsite de fețe, capete, brațe, picioare, era foarte uman în desen, ba chiar semăna cu o caricatură. După o vreme miam dat seama că violetul era un bufon, îngâmfat, arogant, și în același timp laș; când explodă întrun milion de balonașe dansatoare, albastrul se apucă de treabă, angelic, modest, stăpânit, dar cumva fățarnic, de parcă se ruga sieși. Nu știu câtă vreme am privit. Nu văzusem niciodată ceva cât de cât asemănător. În afară de mine, nu mai era nimeni acolo, deși traficul automobilelor negre era mai intens. Nu știam nici măcar dacă erau sau nu ocupate, deoarece naveau ferestre. Din piațeta circulară se desprindeau șase străzi, unele în sus, altele în jos; se întindeau în depărtare, întrun mozaic delicat de lumini colorate. Nici un infor. Eram deja epuizat, nu doar fizic — simțeam că nu mai puteam înmagazina alte impresii. În anumite momente, umblând, scăpăm din vedere unele lucruri, deși nu dormeam în picioare; nu mai știam cum, sau când am intrat pe un bulevard larg; la o intersecție, miam încetinit mersul, am ridicat ochii și am zărit strălucirea orașului reflectată pe nori. Am rămas surprins — crezusem că mă aflam în subteran. Miam continuat drumul, acum întrun ocean de lumini mișcătoare, de vitrine fără geamuri, printre manechine gesticulând, învârtinduse ca niște sfârleze, executând o gimnastică frenetică; își înmânau unul altuia obiecte sclipitoare, umflau ceva — nici măcar nam privit în direcția lor. În depărtare se deplasau câțiva oameni; nu eram însă sigur că nu erau păpuși și nam încercat săi ajung. Clădirile se despărțiră — am văzut un indicator uriaș — TERMINAL PARC — și o săgeată verde luminoasă.

Oscară rulantă începea în spațiul dintre clădiri; dintrodată intră întrun tunel argintiu, cu un puls auriu în pereți, de parcă sub masca de mercur a zidurilor, metalul nobil curgea cu adevărat; am simțit o pală de aer fierbinte și totul dispăru — mă aflam întrun pavilion de sticlă. Avea forma unei scoici, cu un plafon striat care scânteia întrun verde deabia perceptibil; lumina provenea din vinișoare delicate, părând luminiscența unei singure și gigantice frunze tremurătoare. În toate direcțiile se deschideau uși; înapoia lor beznă și litere micuțe, deplasânduse pe podea: TERMINAL PARC TERMINAL PARC.

Am ieșit. Era întradevăr un parc. Copacii foșneau necontenit, invizibili în penumbră. Nu simțeam nici o adiere; probabil că vântul sufla mult mai sus; iar glasul arborilor, permanent, măreț, mă acoperea cu o boltă nevăzută. Pentru prima dată, mam simțit singur, totuși nu ca întro mulțime, pentru că senzația era plăcută. În parc trebuie să fi fost mai multe persoane: auzeam șoapte, din când în când întrevedeam pata indistinctă a unei fețe, ba o dată ma atins cineva. Vârfurile copacilor se împreunau, astfel încât stelele erau vizbile numai printre ramuri. Miam amintit că pentru a ajunge în parc urcasem; totuși, acolo, în piațeta cu culorile acelea dansând și unde străzile erau ticsite de vitrine, avusesem deasupra un cer înnorat; atunci cum se întâmpla că acum, la un nivel superior, cerul pe carel vedeam era înstelat? Nu puteam sămi explic.

Arborii se retraseră, și înainte dea zări apa iam simțit mirosul, mireasma de mâl, de putreziciune sau frunze ude; am încremenit.

Tufișuri întunecate formau un cerc negru în jurul lacului. Puteam auzi foșnetul stufului și al trestiilor, iar în depărtare, de cealaltă parte, se înălța, întro imensitate singuratică, un munte de piatră sticloasă strălucitoare, un masiv translucid deasupra câmpiilor nopții; nimbul spectral izvora din stâncile verticale, palide, albăstrui, bastion peste bastion, metereze de cleștar, prăpăstii — iar colosul acesta sclipitor, imposibil și incredibil, era reflectat întro copie prelungă, mai spălăcită, în apele negre ale lacului. Rămăsesem înlemnit și fascinat; vântul aducea ecouri slabe, îndepărtate, de muzică și, străduindumă, puteam vedea etajele și terasele orizontale ale gigantului. Întro luminare parcă miam dat seama că, pentru a doua oară, zăream stația, mărețul Terminal prin care rătăcisem în ziua anterioară, și că, poate, priveam chiar din fundul întinderii întunecate ce mă nedumerise întratât în locul unde o întâlnisem pe Nais.

Oare aceea era tot arhitectură, sau construcțiedemunți? Probabil pricepuseră că, depășind anumite limite, erau nevoiți să abandoneze simetria și regularitatea formei, și să învețe de la cel mai mare — elevi inteligenți ai planetei!

Am ocolit lacul. Colosul părea că mă conduce, cu înălțimea lui nemișcată, luminoasă. Da, îți trebuia curaj să proiectezi o asemenea formă, săi dai cruzimea abisului, încăpățânarea și asprimea tancurilor, steiurilor, fără a cădea în imitație mecanică, fără a pierde nimic, fără a falsifica. Am revenit la zidul de copaci. Albastrul Terminalului, palid pe cerul negru, continua să se întrevadă printre ramuri, apoi dispăru, ascuns de hățiș. Am depărtat crengile mlădii cu amândouă mâinile; rugii mă traseră de pulover, îmi sfâșiară pantalonii; scuturată de sus, rouă îmi căzu ploaie pe față; am apucat cu buzele câteva frunze și leam mestecat; erau fragede, amărui; pentru întâia dată după întoarcerea mea, simțeam că, în sfârșit, nu mai doream, nu mai căutam, nu mai aveam nevoie de nimic; îmi ajungea să înaintez orbește prin bezna aceasta, în hățișul foșnitor. Oare la așa ceva visasem zece ani?

Crengile se răriră. O potecă șerpuitoare. Pietrișul îmi scârțâia sub tălpi, strălucind ușor; preferam întunericul, însă am continuat pe cărare până la o boltă de piatră, sub care stătea o siluetă omenească. Nu știam de unde venea lumina care o scălda; locul era pustiu, în jur erau bănci, scaune, o măsuță răsturnată, și, nisip, afânat și adânc. Miam simțit picioarele afundânduse și am simțit că era călduț, în ciuda nopții răcoroase.

Sub cupola sprijinită de coloane crăpate, ruinate, se afla o femeie, parcă așteptândumă. Acum iam zărit chipul, râul de scântei în discurile de diamant carei acopereau urechile, veșmintele albe — în penumbră, argintii. Un vis? Mă găseam încă la câteva zeci de pași de ea când a început să cânte. Printre copacii nevăzuți, glasul îi era slab, aproape de copil, nu puteam distinge cuvintele, poate că nici nu existau cuvinte. Gura îi era pe jumătate deschisă, de parcă ar fi băut, iar pe față nu se vedea nici urmă de efort, absolut nimic, decât privirea fixă, de parcă ar fi zărit ceva imposibil de observat și despre asta cânta. Mia fost teamă să nu mă vadă și miam încetinit pașii. Pătrunsesem deja în inelul de lumină care înconjura cercul de piatră. Vocea ei spori în intensitate, conjura întunericul, implorând, nemișcată; brațele îi atârnau de parcă uitase că le avea, de parcă acum nu avea decât voce, în care se pierdea, i se dăruia, abandonând totul, și își lua rămas bun, știind că odată cu ultimul ecou stins, avea să se sfârșească nu doar cântecul. Nu știusem că era posibil așa ceva. Ea amuți, totuși continuam săi aud glasul; deodată, înapoia mea răsunară pași ușori; o fată alergă spre cântăreață, urmărită de cineva; cu un râset scurt, răgușit, urcă treptele și trecu drept prin cântăreață — apoi fugi mai departe; cel care o urmărea țâșni prin fața mea, o siluetă întunecată; dispărură, am auzit iarăși hohotul ațâțător al fetei și am rămas precum o stană de piatră, înfipt în nisip, fără să știu dacă să râd sau să plâng; cântăreață inexistentă fredona încetișor ceva. Nu voiam să ascult. Am pornit prin beznă; aveam chipul inert, ca un copil căruia i sa demonstrat falsitatea unui basm. Fusese un fel de profanare. Am mers, și glasul ei ma urmărit. Am cotit, cărarea continua, am zărit garduri vii sclipind palid, mănunchiuri de frunze ude atârnând peste o poartă metalică. Am deschiso. Înapoia ei, lumina era mai puternică. Gardul viu se termina printro deschidere largă, în bolovani ascunși pe jumătate în ierburi; unul dintre ei se mișcă, mărinduși dimensiunile; am privit în două flăcări decolorate — ochi. Mam oprit. Era un leu. Se ridică greoi, întâi pe labele anterioare. Acum îl zăream complet, la cinci pași de mine; avea o coamă rară, încâlcită; se întinse, o dată, de două ori; unduind ușor din umeri, se apropie de mine, fără să se audă cel mai slab zgomot. Însă îmi revenisem.

— Gata, gata, fii cuminte, am rostit. Nu putea fi real — o fantomă, aidoma cântăreței, aidoma celor de lângă automobilele negre — căscă, la un pas depărtare. În caverna întunecată străfulgerară colții, închise fălcile cu pocnetul unei porți zăvorite, am simțit duhoarea răsuflării lui, ce…

Strănută. Iam simțit stropii de salivă, și înainte dea putea să mă înspăimânt, mă împunse în șold cu capul său uriaș, se frecă de mine, torcând; am simțit o gâdilătură idioată în piept…

Își întoarse gâtul spre mine, pielea aceea largă, atârnând îmblănită. Semiconștient, am început săl scarpin, săl mângâi, și el toarse mai sonor; înapoia lui sclipi altă pereche de ochi, încă un leu, nu, o leoaică, carel împinse cu umărul întro parte. În gâtlejul său se auzea un huruit, un tors, nu, un muget. Leoaica insistă. El lovi cu laba. Leoaica pufni mânioasă.

„No să se termine bine”, miam spus. Eram lipsit de apărare și leii erau pe cât de vii, pe cât de adevărați șii poate închipui cineva. Stăteam în mirosul greu al trupurilor lor. Leoaica mârâia întruna; brusc, leul își smulse blana aspră din mâinile mele, își întoarse către ea capul enorm, și răcni; leoaica se prăbuși la pământ.

„Trebuie să plec”, leam spus fără glas, mișcândumi doar buzele. Am început să mă retrag, încetișor, în direcția porții; nu era o mișcare plăcută, dar se părea că leul nu mă observa. Se așezase greoi, semănând iarăși cu un bolovan alungit; leoaica stătea la căpătâiul lui șil împungea cu botul.

Când am închis poarta înapoia mea, am izbutit să no iau la goană. Genunchii îmi tremurau puțin și gura îmi era uscată; am izbucnit întrun râs isteric. Îmi aminteam cum îi vorbisem leului, „Gata, gata, fii cuminte”, convins că era doar o iluzie.

Vârfurile arborilor se conturau mai distinct pe cer; se iveau zorile. Mam bucurat, pentru că nu știam cum să ies din parc. Acum era complet pustiu. Am trecut pe lângă cupola de piatră unde apăruse cântăreața; pe următoarea alee, am întâlnit un robot care tundea gazonul. Nu știa nimic despre vreun hotel, dar mia dat indicații cum puteam ajunge la cea mai apropiată scară rulantă. Cred că am coborât câteva nivele și, ieșind din nou pe o stradă, la capătul scării, am revăzut cu surprindere cerul. Totuși, capacitatea mea de a fi uimit se cam epuizase. Îmi era de ajuns. O vreme am mers. Îmi amintesc că mai târziu mam așezat lângă o fântână, deși poate că nu era o fântână. Apoi mam ridicat și am pășit în lumina atotcuprinzătoare a noii zile, până ce mam trezit din stupoare înaintea unor ferestre mari, strălucitoare, și a literelor incandescente HOTEL ALCARON.

În cușca portarului care semăna cu o cadă de baie răsturnată, a unui uriaș, se afla un robot, minunat construit, semitransparent, cu brațe lungi, delicate. Fără să întrebe nimic, îmi întinse registrul de oaspeți; am semnat și am urcat, ținând în mână un tichet mic, triunghiular. Cineva — habar nam cine anume — mă ajută să deschid ușa sau, de fapt, o deschise în locul meu. Pereți de gheață, iar în ei, circulau flăcărui; de sub fereastră, când mam apropiat, un scaun a apărut de nicăieri și a lunecat sub mine; tăblia unei mese a început să coboare, alcătuind un fel de birou. Însă eu doream un pat. Nam putut zări niciunul și nici nam încercat să caut. Mam întins pe carpeta spumoasă și imediat am adormit sub lumina artificială din odaia fără geamuri, deoarece ceea ce crezusem că era o fereastră se dovedise a fi, bineînțeles, un televizor, așa încât am început să plutesc în somn cu știința că de acolo, dinapoia ecranului din sticlă, un chip gigantic se strâmba la mine, se gândea, râdea, flecărea, bolborosea… Mam cufundat, eliberat, întrun somn ca de moarte, în care până și timpul încremenise.