CAPITOLUL DOI

Cu ochii încă închiși, miam atins pieptul; aveam puloverul pe mine; dacă ațipisem fără să mă dezbrac, însemna că eram de cart. „Olaf!” am vrut să spun, și mam ridicat brusc în capul oaselor.

Eram întrun hotel, nu pe Prometeu. Îmi aminteam totul: labirintul stației, fata, inițierea mea, teama ei, stânca albăstruie a Terminalului deasupra lacului negru, cântăreața, leii…

Căutând baia, am descoperit întâmplător patul; se afla întrun perete, și cădea sub forma unui pătrat bombat, sidefiu, când se apăsa întrun anume loc. În baie nu exista cadă sau chiuvetă, nimic, doar plăcuțe strălucitoare în plafon și o mică adâncitură pentru tălpi, căptușită cu un plastic spongios. Nimic nu semăna cu un duș. Mă simțeam ca un Neanderthal. Mam dezbrăcat grăbit, apoi am rămas cu hainele în brațe, deoarece nu existau cuiere; exista în schimb un compartiment întrun perete — am azvârlit totul înăuntru. Lângă nișă, trei butoane, albastru, roșu și alb. Am apăsat pe cel alb. Pe cel roșu. Lumina se stinse. Se auzi un vuiet, dar nu era apă, ci un curent de aer puternic, care mă cuprinse, suflând ozon și încă ceva; picături mari, sclipitoare, mi se depuneau pe piele. Sfârâiră și se evaporară. Nam simțit umezeală, ci un fel de furnicar de electrozi moi, masândumi mușchii. Am încercat butonul albastru: curentul se schimbă. Acum mă traversa o senzație extrem de aparte. Mam gândit că odată ce te obișnuiai cu așa ceva, putea săți placă. La Adaptare, pe Lună, naveau — existau numai băi obișnuite. Mam întrebat care putea fi motivul. Sângele îmi circula mult mai rapid, mă simțeam bine: singura problemă era că nu știam cum sau cu ce să mă spăl pe dinți. În cele din urmă am renunțat. În zid exista încă o ușă, purtând pe ea indicația „Halate de baie”. Am privit înăuntru. Nici un halat, doar trei flacoane metalice, cumva asemănătoare sifoanelor. Eram însă deacum uscat și nu mai trebuia să mă șterg.

Am deschis compartimentul unde îmi pusesem hainele și am avut un șoc: era gol. Noroc că lăsasem slipul afară. Am revenit în cameră și am căutat un telefon ca să aflu ce se întâmplase cu hainele. În cele din urmă, am descoperit telefonul lângă fereastră — continuam să denumesc astfel ecranul de televizor — de unde sărise, din perete, când am început să înjur cu glas tare, reacționând, bănuiesc, la sunetul glasului. O manie idioată de a ascunde obiectele în ziduri. Recepția răspunse. Am întrebat de haine.

— Leați pus în spălătorie, rosti un bariton blând. Vor fi gata peste cinci minute.

Merge, miam spus. Stăteam lângă birou. Tăblia acestuia se deplasă îndatoritoare sub cotul meu de cum mam aplecat înainte. Oare cum funcționa? Navea rost sămi bat capul; majoritatea oamenilor beneficiază de tehnologia civilizației lor fără so înțeleagă.

Stăteam dezbrăcat, doar cu slipul pe mine, și analizam posibilitățile. Puteam merge la Adaptare. Dacă ar fi fost doar o introducere în tehnologie și obiceiuri, naș fi ezitat, dar remarcasem încă pe Lună că, în același timp, se încerca o sugerare a unor anumite abordări, ba chiar aprecieri de fenomene; cu alte cuvinte, porneau cu o scară pregătită de valori, și dacă nu le adoptai, îți atribuiau reacția respectivă — și, în general, totul — conservatorismului rezistenței subconștiente, obiceiurile înrădăcinate, și așa mai departe. Naveam de gând să renunț la asemenea obiceiuri și rezistență până ce nu mă convingeam că mi se oferea ceva mai bun, iar lecțiile primite în noaptea trecută nu contribuiseră cu nimic la schimbarea opiniei mele. Nu voiam școlarizare sau reabilitare, în orice caz nu cu atâtea politețuri, și nu imediat. Era curios că nu mă betrizaseră. Trebuia să aflu de ce no făcuseră.

Puteam căuta pe unul dintre noi; pe Olaf. Asta ar fi contravenit în mod vădit recomandărilor Adaptării. Ah, da, ei nu ordonau niciodată; repetau întruna că acționau numai în interesul meu, că puteam face orice doream, chiar să sar de pe Lună pe Pământ (spiritual dr. Abs), dacă eram așa grăbit. Alesesem să ignor Adaptarea; dar poate că Olaf nu era de aceeași părere. Oricum, o săi scriu. Aveam adresa lui.

Munca. Săncerc sămi caut o slujbă? Ce anume, pilot? Și să fac curse MartePământMarte? Eram expert în așa ceva, dar…

Deodată miam amintit că aveam ceva bani. De fapt, nu erau tocmai bani, deoarece li se spunea altfel, însă nu izbuteam să remarc diferența, atâta timp cât puteam obține orice cu ei. Iam cerut recepționerului o legătură cu orașul. În receptor, o melodie îndepărtată. Telefonul nu avea cifre nici disc; trebuia să dau numele băncii? Îl notasem pe un cartonaș — era în haine. Mam uitat în baie: hainele erau curate; în buzunar aveam toate nimicurile mele, inclusiv cartonașul.

Banca nu era o bancă — se numea Omnilox. Am rostit denumirea și, imediat, de parcă apelul meu fusese așteptat, a răspuns o voce aspră:

— Aici Omnilox.

— Mă numesc Bregg, am rostit, Hal Bregg, și înțeleg că am un cont la dumneavoastră… aș dori să știu cât conține.

Ceva pârâi și un alt glas, mai ascuțit, întrebă:

— Hal Bregg?

— Da.

— Cine a deschis contul?

— Cosnav — Cosmic Navigation — din ordinul Institutului Planetologic și al Comisiei pentru Afaceri Cosmice a Națiunilor Unite, dar asta sa petrecut acum o sută douăzeci și șapte de ani.

— Aveți vreo identificare personală?

— Nu, doar o hârtie de la Adaptarea de pe Lună, de la directorul Oswamm…

— Este perfect. Valoarea contului: douăzeci și șase de mii patru sute șapte ea.

— Eți?

— Da. Mai doriți și altceva?

— Aș vrea să scot niște ba… adică niște eți.

— Sub ce formă? Doriți un calster?

— Cei ăsta? Un carnet de cecuri?

— Nu. Puteți plăti cu bani lichizi, oricând.

— Da. Bun.

— Cât de mare să fie calsterul?

— Nici nu știu… vreo cinci mii…

— Cinci mii. Perfect. Să vil trimit la hotel?

— Da. Stați… am uitat numele hotelului.

— Nu este cel din care vorbiți acum?

— Ba da.

— Este Alcaron. Vă trimitem calsterul imediat. Un ultim amănunt: vi sa modificat cumva mâna dreaptă?

— Nu. de ce?

— În caz contrar, ar fi trebuit să schimbăm calsterul. Îl veți primi foarte repede.

— Mulțumesc, am rostit, punând jos receptorul.

Douăzeci și șase de mii, cât de mult însemna asta? Naveam nici cea mai vagă idee. Ceva începu să bâzâie. Un radio? Era telefonul. Am ridicat receptorul.

— Bregg?

— Da, am răspuns. Pentru o clipă, inima mia bătut mai repede. Îi recunoscusem vocea. De unde ai știut că sunt aici? am întrebato, deoarece tăcuse un timp.

— De la un Infor. Bregg… Hal… uite, voiam săți explic…

— Nai ce sămi explici, Nais.

— Ești supărat. Dar încearcă să înțelegi…

— Nu sunt supărat.

— Hal, zău. Vino azi pe la mine. Vii?

— Nu, Nais; spunemi, te rog — cât de mult înseamnă douăzeci și șase de mii de eți?

— Cum adică, cât de mult? Hal, trebuie să vii.

— Păi… cât poți trăi cu suma asta?

— Cât dorești. La urma urmei, traiul nu costă nimic. Dar să lăsăm astea. Hal, dacă voiai să…

— Așteaptă. Tu câți eți cheltuiești întro lună?

— Depinde. Uneori douăzeci, uneori cinci, sau nimic.

— Aha. Mulțumesc.

— Hal! Ascultămă!

— Te ascult.

— Să no terminăm așa…

— Nu terminăm nimic, iam zis, pentru că nici nam început nimic. Mulțumesc pentru tot, Nais.

Am închis telefonul. Traiul nu costă nimic? În acel moment chestiunea respectivă mă interesa cel mai mult. Însemna oare că existau unele obiecte sau servicii gratuite?

Telefonul sună din nou.

— Aici Bregg.

— Recepția. Domnule Bregg, un calster de la Omnilox. Vil trimit sus.

— Mulțumesc… alo!

— Da?

— Camera se plătește?

— Nu, domnule.

— Nimic?

— Nimic, domnule.

— În hotel există vreun restaurant?

— Da, există patru. Doriți să dejunați în cameră?

— Da, și… mâncarea se plătește?

— Nu, domnule. Va sosit calsterul. Dejunul va fi servit imediat.

Robotul închise, și nam apucat săl întreb unde trebuia să caut calsterul. Nu știam cum arăta. Ridicândumă de la birou, care abandonat, se micșoră și se plie imediat, am zărit un fel de suport crescând din peretele de lângă ușă; pe el se afla un obiect de plat, învelit în plastic transparent și semănând cu o tabacheră micuță. Pe o față avea un șir de fante mici. În ele se vedea numărul 1100 1000. Pe fundul obiectului existau două butonașe inscripționate „1” și „0”. Lam privit, derutat, până ce miam dat seama că suma de cinci mii era scrisă în sistem binar. Am apăsat pe „1” și în palmă mia căzut un triunghi micuț din plastic, stanțat cu cifra 1. Era deci un fel de ștanță sau presă pentru bani, până la suma indicată în fante — numărul scăzuse cu o unitate.

Eram îmbrăcat și gata de plecare, când miam amintit de Adaptare. Am telefonat și leam spus că nu izbutisem săl găsesc pe omul lor în Terminal.

— Am fost îngrijorați, spuse un glas de femeie, dar azi dimineață am aflat că locuiți la Alcaron…

Știau unde mă aflam. Atunci, de ce nu mă găsiseră în stație? Fără îndoială, plănuiseră să fie așa. Trebuia să mă rătăcesc, ca sămi dau seama ce lipsită de temei fusese „rebeliunea” mea de pe Lună.

— Așa este, am replicat politicos. Acum ies să vizitez orașul. O să comunicăm mai târziu.

Am părăsit odaia; coridoarele curgeau, o mișcare argintie spre interior, și peretele odată cu ele — ceva nou pentru mine. Am luat scara rulantă în jos și la nivele succesive am trecut pe lângă baruri; unul dintre ele era verde, parcă scufundat în apă. Fiecare nivel avea culoarea lui dominantă, argintiu, auriu, deja începuseră să mă enerveze. Și după numai o zi! Ciudat era că lor le plăcea. Stranii gusturi. Apoi însă, miam amintit imaginea Terminalului noaptea.

Trebuia sămi fac rost de niște haine. Odată luată această hotărâre am ieșit în stradă. Cerul era acoperit, dar norii erau luminoși, sus de tot, iar ocazional soarele sclipea printre ei. Abia acum vedeam — de pe bulevard, prin mijlocul căruia se întindea un șir dublu de palmieri uriași, cu frunzele trandafirii ca niște limbi — o panoramă a orașului. Clădirile se ridicau aidoma unor insule; ici și colo, câte un turn se înălța către firmament, un jet înghețat, dintrun material lichid, de o înălțime incredibilă. Fără îndoială ajungeau până la câțiva kilometri. Știam — îmi spusese cineva, pe Lună — că nu mai construia nimeni așa ceva, moda clădirilor înalte trecuse în mod natural. Erau monumente ale unei epoci arhitecturale nu prea fericite, deoarece, exceptând imensitatea lor, echilibrată doar de zveltețea formelor, nu exista nimic care să încânte ochiul. Păreau niște conducte cafenii și aurii, negre și albe, dungate transversal, sau argintii, cu scopul dea susține sau propti norii, iar platformele de aterizare ce înfloreau din ele, profilânduse pe fundalul cerului, atârnând în văzduh pe suporți tubulari, te duceau cu gândul la rafturi de bibliotecă.

Mult mai atractive erau noile construcții, fără ferestre, astfel încât toate zidurile lor puteau fi ornamentate. Întregul oraș căpăta aspectul unei gigantice expoziții de artă, o galerie pentru maeștrii culorii și ai formei. Nu pot spune cămi plăcea tot ceea ce împodobea înălțimile acelea de douăzeci și treizeci de niveluri, însă pentru un personaj în vârstă de o sută cincizeci de ani eu nu eram, îndrăznesc să spun, exagerat de refractar. După gustul meu, cele mai atractive erau clădirile împărțite în două de grădini. Poate că nu erau locuințe — faptul că structurile se întrerupeau la mijloc și păreau că se sprijină pe perne de aer (pereții acelor grădini înalte de un etaj fiind din sticlă) dădeau impresia de grație; în același timp, benzi de iarbă unduitoare brăzdau edificiile cu o plăcută neregularitate.

Pe bulevarde, dea lungul acelor palmieri cu aspect cărnos, care numi plăceau în mod deosebit, curgeau două fluvii de automobile negre. Acum știam că se numeau glidere. Deasupra clădirilor zburau alte vehicule, nu elicoptere sau avioane; semănau cu niște creioane ascuțite la ambele capete.

Pe benzile rulante se zăreau puțini oameni, nu atâția câți fuseseră în oraș cu o sută de ani în urmă. Exista o rarefiere pronunțată a circulației, în special pedestre, poate datorită înmulțirii nivelurilor lor, deoarece dedesubtul orașului se întindeau succesiv, tot mai adânc, straturi subterane, cu străzi, piețe, magazine — un Infor de colț îmi spuse, de pildă, că cel mai bine era să cumpăr de la nivelul Serean. Era un Infor de mâna întâi, sau poate că acum izbuteam să mă exprim mai bine, deoarece îmi dădu o cărticică din plastic conținând patru pliante, hărți ale sistemului de transport urban. Când doream să ajung undeva, atingeam denumirea tipărită în argintiu — stradă, nivel, piață — și brusc pe hartă se lumina un traseu cu toate legăturile necesare. Puteam de asemenea călători cu gliderul sau cu rastul. Sau — în sfârșit — pe jos. Pricepusem însă că mersul pe jos (chiar cu benzile și scările rulante) dura adeseori multe ore.

Serean, dacă nu mă înșelam, era al treilea nivel. Din nou, orașul mă ului: ieșind din tunel, mam pomenit nu în subteran, ci pe o stradă aflată sub cerul liber, în plină bătaie a razelor soarelui; în mijlocul unei piațete creșteau pini uriași, ceva mai departe turnurile dungate căpătaseră o nuanță albăstruie. În cealaltă direcție, înapoia unei piscine micuțe în care copiii se zbenguiau, deplasânduse pe suprafața apei cu mici hidrobiciclete multicolore, se ridica un zgârienori alb, brăzdat de benzi verdeînchis și cu o structură gen acoperiș extrem de ciudată, scânteind ca sticla. Am regretat că în jur nu exista nimeni pe care săl pot întreba asupra acelui detaliu; apoi, deodată, miam amintit — sau, mai degrabă, stomacul mia amintit — că nu dejunasem încă. Uitasem complet că micul dejun urma sămi fie trimis în camera de la hotel și plecasem fără săl aștept. Poate că robotul de la recepție făcuse o greșeală.

Înapoi, deci, la Infor; deja nu mai făceam nimic fără ca mai întâi să verific exact ce și cum, și oricând Inforul îmi putea rezerva și un glider, deși naveam încă de gând să cer vreunul, deoarece nu știam cum să intru în el, ca să nu mai vorbim despre ce trebuia să fac după aceea; dar aveam timp.

În restaurant, uitândumă peste meniu miam dat seama că, pentru mine, era altă limbă. Cu fermitate, am solicitat micul dejun, un mic dejun normal.

— Ozot, kress sau herma?

Dacă chelnerul ar fi fost om, iaș fi cerut sămi aducă ceea ce el însuși prefera, dar era robot. Pentru un robot navea nici o importanță.

— Cafea există? am întrebat nesigur.

— Da. Kress, ozot sau herma?

— Cafea, și… păi, ce merge mai bine cu cafeaua, adică…

— Ozot, rosti și dispăru.

Succes.

Probabil că totul era deja preparat. Robotul reveni imediat cu o tavă atât de încărcată încât am bănuit un truc sau o glumă. Totuși, vederea ei mă făcu să simt că, exceptând bonsurile luate cu o zi în urmă și un pahar din faimosul brit, nu mâncasem nimic de la întoarcere.

Singura cu aspect familiar era cafeaua, care semăna cu smoală clocotită. Frișca era în pete albastre, minuscule, și cu siguranță nu provenea de la o vacă. Doream să fi fost cineva pe care săl observ, săl văd cum mănâncă toate acestea, dar se părea că ora dejunului trecuse, deoarece eram singur. Farfurioare mici, în formă de semilune, conțineau grămăjoare aburinde din care răsăreau un fel de scobitori, iar în mijloc se afla un măr copt; nu un măr, desigur, și nici scobitori, iar ceea ce luasem drept fulgi de ovăz începu să se umfle la atingerea lingurii. Am mâncat totul; eram, se dovedi, înfometat, astfel încât nostalgia după pâine (din care nu se zărea nici urmă) mă cuprinse abia mai târziu, ca un gând întârziat, când robotul apăru și așteptă la o distanță respectuoasă.

— Cât am de plată?

— Nimic, mulțumesc, răspunse.

Era mai degrabă o piesă de mobilier decât un manechin. Avea un ochi rotund, din cristal. În interiorul robotului se întrezăreau niște mișcări, dar nu aveam nici un chef săi examinez stomacul. Nu exista nici măcar cineva căruia săi dau un bacșiș. Mă îndoiam că avea să înțeleagă dacăi ceream un ziar; poate că nici nu mai existau. De aceea, am pornit după târguieli. Dar mai întâi am descoperit agenția de călătorii — o revelație. Am intrat.

Holul larg, argintiu, cu console de culoarea smaraldului (culorile acestea începuseră să mă obosească), era practic gol. Vitrine din sticlă striată, enorme fotografii color ale Marelui Canion, Craterului lui Arhimede, stâncilor Deimos, Palm Beach, Florida — executate astfel încât, privindule, aveai senzația profunzimii, ba până și valurile oceanului se mișcau, de parcă nar fi fost fotografii, ci ferestre deschizânduse asupra unor peisaje reale. Mam apropiat de ghișeul cu denumirea PAMÂNT.

Bineînțeles, acolo era un robot. De această dată, unul auriu. De fapt, stropit cu aur.

— Cu ce vă putem ajuta? mă întrebă. Avea un glas baritonal. Dacă aș fi închis ochii, aș fi putut jura că vorbitorul era un bărbat brun, musculos.

— Vreau ceva primitiv, am răspuns. Tocmai mam întors dintro lungă călătorie, o foarte lungă călătorie. Nu vreau prea mult confort. Vreau pace și liniște, apă, copaci, poate să fie și ceva munți. Însă totul primitiv și de modă veche. Ca acum o sută de ani. Aveți așa ceva?

— Dacă doriți, trebuie să avem. Munții Stâncoși. Fort Plumm. Majorca. Antilele.

— Ceva mai apropiat. Da… la maximum o mie de kilometri. Există ceva?

— Clavestra.

— Undei asta?

Constatasem că naveam nici o dificultate în discuțiile cu roboții, deoarece nui surprindea absolut nimic. Erau incapabili de uimire. O calitate foarte practică.

— O veche așezare minieră lângă Pacific. Carierele nau mai fost exploatate de aproape patru sute de ani. Excursii atractive pe benzile rulante subterane. Legături ulder și glider convenabile. Case de odihnă cu asistență medicală, vile de închiriat, cu grădini, piscine, condiționare climaterică; reprezentanța noastră locală organizează felurite activități, excursii, jocuri, reuniuni. De asemenea — real, mot și stereon.

— Da, așa ceva sar putea să mi se potrivească, am încuviințat. O vilă cu grădină. Dar trebuie să existe și apă. Ziceai ceva de piscine?

— Da, domnule. Opiscină cu trambuline. Mai există și locuri artificiale cu grote submarine, amenajări pentru scufundări, spectacole sub apă…

— Nu mă interesează spectacolele. Cât costă?

— O sută douăzeci eți pe lună. Dar numai patruzeci, dacă împărțiți cu altcineva.

— Să împart?

— Vilele sunt foarte spațioase, domnule. De la douăsprezece la optsprezece odăi — serviciu automat gătitul opțional, local sau exotic, după cum doriți…

— Da, sar putea… bine. Mă numesc Bregg. Sunt de acord. Carei numele locului? Clavestra? Plătesc acum?

— Cum doriți.

Iam întins calsterul.

Am aflat astfel că numai eu puteam opera calsterul, dar robotul nu era câtuși de puțin surprins de ignoranța mea. Începeau sămi placă din ce în ce mai mult roboții. Mia arătat ce aveam de făcut, astfel încât să iasă un singur disc, cel purtând ștanțată cifra corectă. Numerele din fantadisplay se micșorau cu aceeași cifră, arătând contul curent.

— Când pot merge acolo?

— Oricând doriți.

— Dar… cu cine împart vila?

— Cu Margerii. Un bărbat și o femeie.

— Îmi poți spune ce fel de oameni sunt?

— Doar că sunt tineri căsătoriți.

— Hm. Și no săi deranjez?

— Nu. Jumătate din vilă este disponibilă pentru închiriat. Și veți avea la dispoziție un etaj întreg.

— Bun. Cum ajung acolo?

— Cel mai bine ar fî cu ulderul.

— Și cum procedez pentru asta?

— Vă trimit ulderul în ziua și la ora pe care le hotărâți.

— O să telefonez de la hotel. Este posibil?

— Bineînțeles, domnule. Plata se consideră din momentul când intrați în vilă.

Când am plecat, aveam deja ideea aproximativă a unui plan. Aveam să cumpăr cărți și echipament sportiv. Cele mai importante erau cărțile. Ar fi trebuit de asemenea să mă abonez la niște reviste de specialitate. Sociologie, fizică… fără îndoială în ultima sută de ani se făcuseră o mulțime de lucruri. Și, da, trebuia sămi cumpăr haine.

Dar am fost din nou abătut din drum. Dând colțul, am văzut — nu mia venit sămi cred ochilor — un automobil. Un automobil adevărat. Poate că nu chiar cum îl țineam minte: caroseria era alcătuită numai din unghiuri ascuțite. Cu toate acestea, era un automobil adevărat, cu anvelope, portiere, volan, și înapoia lui se înșiruiau altele. În spatele ultimului o vitrină mare; pe ea scria cu litere de o șchioapă: ANTICHITĂȚI. Am intrat. Proprietarul, sau vânzătorul, era un om. Păcat, mam gândit.

— Pot cumpăra un automobil?

— Bineînțeles. Pe care îl doriți?

— Costă mult?

— Între patru și opt sute de eți.

Oho, miam spus. Ce săi faci, antichitățile nu erau ieftine.

— Și se poate călători cu el? am întrebat.

— Sigur că da. Nu peste tot, e adevărat — există unele restricții locale — dar în general e posibil.

— Dar combustibilul? am continuat, precaut, deoarece naveam habar ce se ascundea sub capotă.

Nici o problemă. O încărcătură ajunge pentru toată durata de viață a automobilului. Incluzând, bineînțeles, și parastasele.

— Bun, am încuviințat, aș dori ceva puternic și durabil. Nu trebuie să fie mare, doar rapidă.

— În cazul acesta vă sugerez acest Giabil, sau modelul acela…

Mă conduse pe un coridor larg, dea lungul căruia se înșiruiau automobile ce sclipeau ca noi.

— Bineînțeles, urmă vânzătorul, nu se pot compara cu gliderele, dar în ziua de azi automobilul nu mai este un mijloc de transport…

Și atunci, ce este? am vrut să întreb, dar mam abținut.

— Bun, am spus, ăsta cât costă? Am arătat o limuzină bleupal cu faruri argintii, escamotabile.

— Patru sute optzeci de eți.

— Dar îl vreau la Clavestra, am precizat. Am închiriat o vilă acolo. Poți afla adresa exactă de la agenția de voiaj, chiar de pe strada asta.

— Perfect, domnule. Poate fi trimis cu ulderul; nu va costa nimic.

— Chiar așa? Eu o să plec tot cu ulderul.

— Atunci, anunțaține data șil vom pune în ulderul dumneavoastră. Așa ar fi cel mai simplu. Doar dacă nu preferați…

— Nu, nu. E bine cum ai zis.

Am plătit pentru automobil — calsterul era întradevăr o chestie bună — și am părăsit magazinul de antichități, cu mirosurile sale de piele și cauciuc — mam desfătat.

În privința hainelor nam avut noroc. După câte știam, nu exista aproape nimic. Oricum, am izbutit să aflu secretul flacoanelor misterioase de la hotel, din compartimentul cu inscripția „Halate de baie”. Nu numai halatele de baie, ci și costumele, șosetele, puloverele, lenjeria — totul se obținea prin pulverizare din sprayuri. Îmi dădeam seama cât de atrase de așa ceva erau femeile, deoarece pulverizând din câteva flacone un lichid ce se transforma instantaneu în țesături moi, sau aspre — catifea, blană, sau metal flexibil — puteau avea o nouă creație de fiecare dată, câte un unicat pentru fiecare ocazie. Desigur, nu toate femeile se „îmbrăcau” singure: existau saloane de plastat (deci cu asta se ocupa Nais!) speciale, însă moda strânsă pe trup ce rezulta din acest proces nu mă atrăgea. Iar îmbrăcarea prin pulverizare dintrun tub mi se părea dea dreptul neplăcută. Existau câteva articole de confecții ce se puteau îmbrăca imediat, dar nu mi se potriveau; până și măsurile cele mai mari erau cu vreo patru numere prea mici pentru mine. În cele din urmă, a trebuit să recurg la lenjerie din flacoane, deoarece miam dat seama, cămașa mea navea să mai reziste mult timp. Bineînțeles, aș fi putut trimite după restul lucrurilor mele de pe Prometeu, însă la bordul navei nu avusesem costume sau cămăși albe — în vecinătatea constelației Fomalhaut naveai prea mare nevoie de așa ceva. De aceea am cumpărat, în plus, câteva perechi de pantaloni asemănători blugilor, aducând cu niște salopete de grădinărit, dar având cracii destul de largi și putând fi lungiți. Pentru toate cumpărăturile am plătiți un et — prețul pantalonilor. Restul nu costa nimic. Am cerut să mi se trimită hainele la hotel și mam lăsat convins să intru, pur și simplu din curiozitate, întrun salon de modă. Acolo am fost primit de un individ cu aerul unui pictor care, în primul rând, ma cântărit din ochi și a fost de acord că trebuia să port straie largi; miam putut da seama că nu era extrem de încântat de mine. Nici eu de el. Mam ales cu câteva pulovere pe care mi lea făcut în timp ce așteptam. Am ridicat brațele, și el sa apucat de treabă, pulverizând din patru flacoane simultan. În aer, lichidul, alb ca spuma, se solidifica aproape instantaneu. Din el se închegau pulovere de diferite culori; unul avea o bandă transversală pe piept, roșu pe fond negru; am observat că partea cea mai dificilă o constituia încheierea gulerului și a mânecilor. În mod sigur, pentru așa ceva îți trebuia dibăcie.

Îmbogățit cu o experiență care oricum nu costase nimic, mam trezit pe stradă, sub soarele puternic al amiezii. Gliderele erau mai puține; deasupra acoperișurilor însă, se zăreau multe din vehiculele elipsoidale. Oamenii se înghesuiau pe scările rulante, coborând spre nivelurile inferioare; toți erau grăbiți, cu excepția mea. Timp de vreo oră mam încălzit la soare, sub un rododendron cu coji lemnoase lăsate de frunzele moarte, apoi mam întors la hotel. De la recepție am obținut un aparat de ras. Când am început să mă bărbieresc, în baie, am remarcat că, pentru a folosi oglinda, trebuia să mă aplec puțin deși îmi aminteam că, anterior, mă putusem privi stând absolut drept. Diferența era minimă, dar cu câteva clipe înainte, când îmi scosesem cămașa, mai observasem ceva ciudat: cămașa era mai scurtă. De parcă intrase la apă. Acum am examinato cu atenție. Am întinso pe masă. Era aceeași cămașă, și totuși, când am îmbrăcato, de abia îmi acoperea abdomenul. Eu mă transformasem, nu cămașa; crescusem.

O idee absurdă; totuși, mă îngrijora. Am sunat Inforul hotelului, solicitând adresa unui doctor, un specialist în medicina cosmică. Pe cât era posibil preferam să nu dau buzna la Adaptare. După o scurtă pauză, de parcă automatul de la celălalt capăt al firului ar fi ezitat, am auzit adresa. Un medic locuia chiar pe aceeași stradă, la câteva blocuri depărtare. Mam dus acolo. Un robot ma condus întro odaie mare, semiântunecată. În afară de mine, nu se mai găsea nimeni acolo.

Nu după mult timp, a intrat medicul. Arăta de parcă coborâse dintrun portret de familie aflat în cabinetul tatălui meu. Era scund, totuși nu zvelt, cu păr grizonat; purta un barbișon alb și ochelari cu rame aurite — primii ochelari pe carei văzusem de la aterizare. Se numea Juffon.

— Hal Bregg? întrebă el. Dumneata ești?

— Da.

Mă studie în tăcere.

— Ce te supără?

— De fapt, nimic, doctore, doar că… Iam relatat despre ciudatele mele observații.

Fără un cuvânt, deschise o ușă dinaintea mea. Am intrat întrun cabinet micuț.

— Dezbracăte, te rog.

— Complet? am întrebat, când rămăsesem numai cu pantalonii.

— Da.

Mă consultă atent.

— Bărbați ca dumneata nu mai există, murmură ca pentru sine. Îmi ascultă inima, lipindumi de piept un stetoscop rece. „Asta nu se va schimba nici peste o mie de ani”, miam spus, și gândul mia oferit o mică satisfacție. Îmi măsură înălțimea, apoi îmi spuse să mă întind pe pat. Examină cicatricea de sub clavicula dreaptă, dar nu făcu nici un comentariu. Mă consultă timp de aproape o oră. Reflexe, capacitate pulmonară, electrocardiogramă — totul. După ce mam îmbrăcat, se așeză înapoia unui birou mic, negru. Sertarul scârțâi când îl trase ca să caute ceva. După toate mobilele acelea care te urmăreau, parcă posedate, biroul acesta de modă veche îmi făcea plăcere.

— Câți ani ai?

Iam explicat situația.

— Ai corpul unui bărbat de treizeci de ani, îmi zise. Ai fost în hibernare?

— Da.

— Cât timp?

— Un an.

— De ce?

— Neam întors cu accelerație sporită. Era nevoie să stăm în apă. Absorbția șocului, înțelegi, doctore, și de aceea, pentru că ar fi fost dificil să stai un an în apă, rămânând conștient…

— Sigur că da. Crezusem că ai hibernat mai mult. Anul acela îl putem scădea cu ușurință. Nu patruzeci, ci doar treizeci și nouă.

— Și… chestiunea cealaltă?

— Aiai un fleac, Bregg? Cât de mare a fost?

— Accelerația? Doi g.

— Deci, asta a fost. Credeai că ai crescut? Nu. Nui vorba de așa ceva. Pur și simplu sunt discurile intervertebrale. Știi ce sunt?

— Da, un fel de cartilaje în coloană…

— Exact. Acum când ai scăpat de greutatea provocată de accelerație, ele se întind. Ce înălțime ai?

— Când am decolat, o sută nouăzeci și șapte de centimetri.

— Și după aceea?

— Nu știu. Nu mam măsurat; existau alte probleme…

— Acum ai doi metri și doi.

— Grozav, am făcut, șio să mai dureze mult?

— Nu. Probabil că sa și terminat… Cum te simți?

— Perfect.

— Totul pare nițel mai ușor, nu?

— Acum nu mai e chiar așa. La Adaptare, pe Lună, miau dat niște medicamente pentru reducerea tensiunii musculare.

— Teau degravitizat?

— Da. În primele trei zile. Miau spus totuși că nu era suficient după atâția ani; pe de altă parte, nu voiau să ne mai țină închiși, după toate…

— Și soarea dumitale mintală?

— Păi… Am ezitat. Sunt momente… când am impresia că sunt un Neanderthal care a fost adus în oraș…

— Ce intenționezi să faci?

Iam povestit despre vilă.

— Poate că ar fi și mai rău, a comentat, deși…

— În Adaptare ar fi mai bine?

— Nu spun așa ceva. Știi că îmi amintesc de dumneata?

— Cum se poate? Doar nu ați… fost…

— Nu. Am auzit despre dumneata de la tata. Când aveam doisprezece ani.

— Asta trebuie să fî fost la ani buni după startul nostru, am observat. Și încă ne mai țineau minte? Ciudat…

— Nu mi se pare nimic ciudat. Dimpotrivă, ar fi fost ciudat dacă ar fi uitat. Totuși știai, nui așa, cum avea să fie la întoarcere, deși în mod evident, nu țio puteai imagina în detaliu?

— Știam.

— Cine tea trimis la mine?

— Nimeni. Adică… Inforul de la hotel. De ce?

— E amuzant, zise el. De fapt, nu sunt medic.

— Cum așa?

— Nam mai practicat de patruzeci de ani. Lucrez la istoria medicinei cosmice, deoarece deacum asta este istorie, Bregg, și în afară de Adaptare, noi, specialiștii, navem de lucru.

— Scuzațimă; nam știut…

— Fleacuri. Eu sunt cel care ar trebui săți fiu recunoscător. Ești o dovadă vie împotriva tezei școlii lui Millman, referitoare la efectele dăunătoare ale sporirii accelerației asupra corpului omenesc. Nu ai nici hipertrofia ventriculului stâng, nici urme de emfizem… și inima e excelentă. Dar știai toate astea, nu?

— Da.

— Ca medic, nu mai am absolut nimic săți spun, Bregg; totuși…

Ezită.

— Da?

— Te descurci în… actualul mod de viață?

— Mă chinui.

— Ai început să încărunțești, Bregg.

— Asta înseamnă ceva?

— Da. Firele albe înseamnă bătrânețe. Acum nimeni nu încărunțește înainte de optzeci de ani, și rareori și atunci.

Miam dat seama că era adevărat: nu văzusem bătrâni.

— De ce? am întrebat.

— Există preparate, medicamente ce previn încărunțirea. Bineînțeles, poți reface culoarea originală a părului, deși nui chiar atât de simplu.

— Perfect, am încuviințat, dar de cemi spuneți toate astea?

Am văzut că era nehotărât.

— Femeile, Bregg, rosti brusc.

Mam încruntat.

— Adică, arăt ca un… moș?

— Ca un bătrân — nu, de fapt ca un atlet… dar, la urma urmei, nu umbli golpușcă. În special când stai așezat, arăți… mă rog, un tip obișnuit tear considera un bătrân care a trecut prin operația de reîntinerire, tratamentele hormonale și tot restul.

— Numi pasă, am replicat. Nu știu de ce privirea lui calmă mă făcea să mă simt atât de neplăcut, își scoase ochelarii șii așeză pe birou. Avea ochii albaștri, puțin apoși.

— Există multe lucruri pe care nu le înțelegi, Bregg. Dacă intenționezi să trăiești ca un pustnic pentru restul zilelor, atunci „Numi pasă” ăsta e perfect, dar… societatea în care teai întors nu manifestă nici un entuziasm, pentru ceea ce… dumneata țiai dat mai mult decât viața.

— Nu spuneți asta, doctore.

— Spun ceea ce gândesc. Săți jertfești viața, censeamnă? Oamenii au făcuto de veacuri. Dar să renunți la toți prietenii, părinții, rudele, cunoștințele, femeile — iai sacrificat pe toți, Bregg!

— Doctore…

Cuvântul deabia îmi ieși din gâtlej. Mam sprijinit în cot pe biroul străvechi.

— Exceptând o mână de specialiști, nimănui nui pasă, Bregg. Știi asta?

— Da. Miau spus pe Lună, la Adaptare, atât doar că ei au fost… mai delicați.

O vreme am rămas tăcuți.

— Societatea în care teai întors e stabilizată. Viața este liniștită. Înțelegi? Sa dus romantismul zilelor de început de astronautică. Seamănă cu expedițiile lui Columb. Călătoria lui a fost ceva extraordinar, dar după două sute de ani pe cine a mai interesat soarta căpitanilor de galioane? întoarcerea voastră a fost consemnată în real printro știre de două rânduri.

— Dar, doctore, asta nui important, am spus. Simpatia lui începuse să mă irite mai mult decât indiferența celorlalți, deși nui puteam spune asta.

— Ba este, Bregg, deși nu vrei so recunoști. Dacă ai fi altcineva, aș tăcea, dar dumneata meriți adevărul. Ești singur. Un om nu poate trăi singur. Interesele dumitale, cele cu care teai întors, reprezintă o insulă întrun ocean de ignoranță. Mă îndoiesc că mulți vor dori să audă ce leai putea spune. Intâmplător eu sunt unul dintre cei interesați, dar am optzeci și nouă de ani…

— Nam nimic de spus, am replicat furios. Nimic senzațional. Nam descoperit nici o civilizație galactică, și oricum am fost un simplu pilot. Am condus nava. Cineva trebuia so facă.

— Da? întrebă încetișor, înălțânduși sprâncenele albe.

Afișam calmul, însă clocoteam de furie.

— Da! De o mie de ori dâ! Și indiferența asta, acum — dacă vreți să știți — mă afectează doar din pricina celor lăsați…

— Cine a fost lăsat?

Mam potolit.

— Mai mulți. Arder, Venturi, Ennesson, Doctore, de ce…?

— Nu te întreb din simplă curiozitate. Asta a fost — și credemă, nici mie numi plac vorbele mari — și parte a propriei mele tinereți. Din cauza voastră am urmat studiile astea. Noi suntem egali în inutilitatea noastră. Bineînțeles, poți să nu fii de acord. Nu vreau să insist. Dar miar plăcea să știu. Ce sa întâmplat cu Arder?

— Nimeni nu știe exact, iam răspuns.

Nu mai conta. Șide ce să nu vorbesc despre asta? Am privit lacul negru și plesnit al biroului. Numi imaginasem vreodată că așa avea să fie.

— Pilotam două sonde deasupra lui Arctur. Am pierdut legătura cu el. Nu, lam putut găsi. Radioul lui amuțise, nu al meu. Când oxigenul mi sa terminat, mam întors.

— Ai așteptat?

— Da. Adică, am ocolit Arcturul. Șase zile. O sută și patruzeci și șase de ore, ca să fiu exact.

— Singur?

— Da. Am avut ghinion, pentru că Arcturul a început să facă pete noi și am pierdut complet contactul cu Prometeu. Cu nava mea. Numai electricitate statică. Fără un radio, el nu se putea întoarce singur. La Arder mă refer. Știți, în sonde teleranul direcțional e conectat la radio. Nu se putea întoarce fără mine, și nu sa întors. Gimma mia ordonat să revin. Avea dreptate: mai târziu, ca sămi trec timpul, am calculat șansele de al găsi pe Arder prin mijloace vizuale, pe radar — acum numi mai amintesc exact, dar era ceva de ordinul unu la un trilion. Sper că a făcut la fel ca Arne Ennesson.

— Cea făcut Arne Ennesson?

— A pierdut focalizarea jetului. Propulsia a început să dea rateuri. Ar fi putut rămâne pe orbită, nu știu exact, încă vreo douăzeci și patru de ore; ar fi intrat întro spirală și în cele din urmă ar fi căzut în Arctur, așa încât a ales să intre direct în protuberantă. A ars sub ochii mei.

— Câți piloți mai erau în afară de dumneata?

— Pe Prometeu, cinci.

— Și câți sau întors?

— Olaf Staave și cu mine. Știu la ce vă gândiți, doctore — că asta a fost eroism. Și eu credeam odată așa, citind cărți despre asemenea oameni. Dar nui așa. Mă auziți? Dacă aș fi putut, laș fi lăsat pe Arder și aș fi revenit imediat, însă nam putut. Nici el nu sar fi întors. Niciunul dintre noi nar fi făcuto. Inclusiv Gimma…

— De ce protestezi așa vehement? mă întrebă încet.

— Pentru că există o diferență între eroism și necesitate. Am făcut ce ar fi făcut oricare altul. Doctore, ca să înțelegeți ar fi trebuit să fiți acolo. Un om este o bulă de fluid. Nu uitați trebuie altceva decât o propulsie defocalizată sau un câmp demagnetizat, apar vibrații și sângele se coagulează instantaneu. Nu uitați că nu vorbesc despre cauze externe, cum ar fi meteoriții, ci doar de avarii, defecțiuni. Cel mai mic amănunt, un filament scurtcircuitat în transmitător — și sa terminat. Dacă oamenii sar abandona reciproc în asemenea condiții, expedițiile ar echivala cu sinuciderea. Înțelegeți?

Am închis ochii pentru o clipă.

— Doctore, acum nu se mai zboară? De ce? Cum se poate?

— Vrei să zbori?

— Nu.

— De ce?

— Să vă explic. Niciunul dintre noi nar fi zburat, dacă ar fi știut. Nimeni nu știe cum este. Nimeni care na fost acolo. Eram un grup de animale disperate, înspăimântate de moarte.

— Cum se împacă asta cu ceai zis adineauri?

— Nu se împacă. Așa a și fost. Ne era frică. Doctore, când eram pe orbită în jurul soarelui ăluia, așteptândul pe Arder, am invocat în minte diferite persoane și am conversat cu ele. Vorbeam pentru mine și pentru ele, iar către sfârșit eram convins că se aflau acolo, cu mine. Fiecare sa salvat așa cum știa mai bine. Gândițivă la asta, doctore. Uite, stau aici înaintea dumneavoastră. Am închiriat o vilă, am cumpărat un automobil vechi; vreau să învăț, să citesc, să înot dar am toate astea înăuntrul meu. Spațiul acela, tăcerea aceea, strigătul de ajutor al lui Venturi și eu, care, în loc săl salvez, am accelerat în direcția opusă!

— De ce?

— Eu îl pilotam pe Prometeu; reactorul lui Venturi era avariat. Near fi putut arunca pe toți în aer. Na explodat; nar fi explodat. Poate că am fi avut timp săl scoatem, dar naveam dreptul să risc. Atunci, cu Arder, a fost invers. Voiam săl salvez, dar Gimma mia ordonat retragerea, deoarece se temea că vom muri amândoi.

— Bregg… spunemi, ce așteptați voi de la noi? De la Pământ?

— Nam idee. Nu mam gândit niciodată la asta. Era de parcă cineva ar fi vorbit despre viața de apoi sau despre rai: aveau să vină, totuși niciunul dintre noi nu și le putea imagina. Doctore — ajunge. Să nu mai vorbim despre asta. Voiam să vă întreb un lucru. Betrizarea asta… ce înseamnă, de fapt?

— Ce știi de ea?

Iam povestit, fără să explic cum sau de la cine aflasem.

— Da, încuviință, cam așa este, în concepția populară.

— Și eu…?

— În cazul dumitale legea face o excepție, pentru că betrizarea adulților poate afecta sănătatea, și chiar să fie periculoasă. În plus, se consideră — în mod just, după părerea mea — că ai absolvit un test… de atitudine morală. Și, oricum, sunteți foarte puțini.

— Doctore, încă ceva. Ați pomenit de femei. De ce ați adus vorba de ele? Deși cred că vă rețin cam mult.

— Nu, nici vorbă. De ce leam pomenit? Bregg, un bărbat față de cine poate fi deschis? Față de părinții lui. De copii. Prieteni. O femeie. Dumneata nu ai nici părinți, nici copii. Nu poți avea prieteni.

— De ce?

— Nu mă gândeam la tovarășii dumitale, deși nu știu dacă ai dori să fii mereu în compania lor, săți amintești…

— Dumnezeule, nu! Niciodată!

— Și atunci? Dumneata cunoști două epoci. În prima dintre ele țiai petrecut tinerețea, iar pe cea dea doua vei ajunge so cunoști în curând. Dacă includem acei zece ani, experiența dumitale nu poate fi comparată cu cei de aceeași vârstâ. Nu poți fi pe picior de egalitate cu ei. Și atunci? Vei trăi printre bătrâni? Deci rămân femeile, Bregg. Numai femeile.

— Poate că doar una, am murmurat.

— Ah, una singură este dificil în ziua de azi.

— Cum așa?

— Noi trăim întro perioadă de prosperitate. Tradusă în limbajul chestiunilor sexuale asta înseamnă: arbitrarul. Pentru că nu poți obține dragostea sau femeile în schimbul… banilor. Aici factorii materiali au încetat să existe.

— Și numiți asta arbitrar? Doctore!

— Da. Fără îndoială că te gândești — deoarece am vorbit despre cumpărarea dragostei — că mam referit la prostituție, fie ea deghizată sau directă. Nu. Asta aparține unui trecut îndepărtat. Cândva, succesul obișnuia să atragă o femeie. Un bărbat o putea impresiona cu salariul lui, cu calificările sale profesionale, cu poziția socială. Întro societate, cu drepturi egale asta nui posibil. Cu una sau două excepții. Dacă, de pildă, ai fi un realist…

— Sunt un realist.

Doctorul zâmbi.

— Acum termenul are un alt înțeles. Un realist este un actor apărând în real. Ai fost la real?

— Nu.

— Ia vreo două melodrame și vei înțelege care sunt criteriile pentru selecția sexuală în ziua de azi. Lucrul cel mai important este tinerețea. Acesta e motivul pentru care toți se zbat întratâta pentru ea. Ridurile și părul grizonat, mai ales când sunt premature, provoacă reacții ca acelea trezite de lepră, cu secole în urmă…

— De ce?

— E greu să înțelegi. Argumentele bazate pe rațiune sunt lipsite de putere împotriva obiceiurilor dominante. Dumneata nu izbutești să apreciezi cât de mulți factori, cândva decisivi în sfera erotică, au dispărut. Natura are oroare de vid; alți factori a trebuit să le ia locul. Consideră, de exemplu, ceva cu care ai început să te obișnuiești, să te obișnuiești întratât încât nu mai poți sesiza natura excepțională a fenomenului: riscul. El nu mai există, Bregg. Un bărbat nu poate impresiona o femeie cu acte de eroism, cu fapte temerare, și totuși, literatura, arta, întreaga noastră cultură a fost hrănită secole întregi de acest curent: dragostea în fața potrivniciei. Orfeu a coborât în Hades după Euripide. Othelo a ucis din dragoste. Tragedia lui Romeo și Julieta… Astăzi nu mai există tragedie. Nici măcar posibilitatea ei. Am eliminat iadul pasiunii, iar apoi sa dovedit că, simultan, și raiul a încetat să mai existe. Totul este acum moderat, Bregg.

— Moderat?

— Da. Știi ce fac până și cei mai nefericiți îndrăgostiți? Se comportă civilizat. Fără violențe, fără rivalități…

— Vreți să spuneți că toate astea au dispărut? am întrebat.

Pentru prima dată simțeam un fel de teamă superstițioasă față de această lume. Bătrânul doctor tăcea.

— Doctore, nu se poate. Chiar așa?

— Da, chiar așa. Și trebuie so accepți, Bregg, ca aerul și apa. Am afirmat că este dificil să ai doar o femeie. Pentru toată viața este practic imposibil. Durata medie a unei căsătorii este aproximativ șapte ani. Și asta reprezintă progres. Acum cincizeci de ani, era cel mult patru…

— Doctore, nu vreau să vă mai rețin. Ce mă sfătuiți să fac?

— Ceam spus și mai înainte: revino la culoarea originală a părului. Pare o prostie, știu. Dar este important. Mă simt jenat săți ofer asemenea sfaturi. Jenat nu pentru mine. Dar ce reprezint eu…?

— Mulțumesc. Cu adevărat. Ultima chestiune. Spunețimi, carei imaginea mea pe stradă? Cum apar în ochii oamenilor? De ce…?

— Bregg, tu ești diferit. În primul rând, statura ta. E desprinsă din Iliada. Proporții antediluviene. Ar putea reprezenta chiar un avantaj, deși cunoști, nui așa, soarta celor prea diferiți?'

— O cunosc.

— Ești puțin prea mare. Numi amintesc de asemenea oameni nici pe vremea tinereții mele. Acum ești un bărbat foarte înalt, îmbrăcat îngrozitor, dar nu din cauză că hainele ar sta rău pe dumneata, ci pentru că ești incredibil de musculos. Așa erai și înaintea călătoriei?

— Nu, doctore. De vină au fost cei doi g, înțelegeți…

— Se poate…

— Șapte ani de greutate dublată. Mușchii mei, respiratorii, abdominali, au fost nevoiți să se mărească. Știu bine ce grumaz am. Dar altfel maș fi sufocat ca un șobolan. Mușchii mei lucrau chiar și în timpul somnului. Chiar și în timpul hibernării. Totul era de două ori mai greu. Ăsta a fost motivul.

— Și cu ceilalți sa întâmplat la fel? Iartămă că te întreb, curiozitate profesională… Expediția voastră a fost cea mai lungă din toate timpurile, știi asta, nu?

— Știu. Ceilalți? Păi, Olaf e cam ca mine. Sunt sigur că depinde și de schelet; eu am fost dintotdeauna masiv. Arder era și mai solid. Peste doi metri. Da, Arder… Ce spuneam? Ceilalți — păi, eu eram cel mai tânăr și de aceea capabil să mă adaptez mai bine. Cel puțin așa zicea Venturi… Cunoașteți cercetările lui Janssen?

— Dacă le cunosc? Este un clasic pentru noi, Bregg.

— Adevărat? Mi se pare amuzant. Era un doctoraș plin de viață… Știți că odată am testat, pentru el, șaptezeci și nouă de guri timp de o secundă și jumătate?

— Vorbești serios?

Am zâmbit.

— Există un raport scris. Dar asta se întâmpla acum o sută și treizeci de ani. Acum și patruzeci ar fi prea mult pentru mine.

— Bregg, azi nimeni nar rezista la douăzeci!

— De ce? Din cauza betrizării?

Tăcu. Mi se părea că știe ceva ce nu voia sămi spună. Mam ridicat.

— Bregg, vorbi el, deoarece am ajuns aici: ai grijă.

— De ce anume?

— De dumneata și de alții. Progresul nu este niciodată gratuit. Neam eliberat de o mie de primejdii și conflicte, însă pentru asta a trebuit să plătim. Societatea a devenit moale, în vreme ce dumneata ești… poți fi tare. Mă înțelegi?

— Da, am încuviințat, gândindumă la noaptea trecută și la bărbatul din restaurant care râsese, dar amuțise când mă îndreptasem spre el.

— Doctore, tocmai miam amintit… Azi noapte am întâlnit un leu. De fapt, doi. De ce nu mau atacat?

— Nu mai există animale de pradă, Bregg… Betrizarea… Iai întâlnit azinoapte? Și ceai făcut?

— Iam scărpinat, am răspuns și iam explicat cum anume. Totuși, chestia aia cu Iliada e o exagerare, doctore. Mam speriat rău de tot. Cât vă datorez?

— Nici nu te gândi la așa ceva. Și dacă vreodată ai nevoie…

— Mulțumesc.

— Dar no amâna prea mult, adăugă el, aproape pentru sine, pe când ieșeam. Abia pe scări am înțeles ce voia să spună: avea aproape nouăzeci de ani.

Mam înapoiat la hotel. În holul recepției exista un frizer. Un robot, bineînțeles. Lam pus să mă tundă. Părul îmi crescuse destul de mult șimi stătea zburlit, mai ales deasupra urechilor. Tâmplele erau cele mai înspicate cu fire albe. Când termină, mi sa părut că arătam mai puțin sălbatic. Cu un glas melodios, robotul întrebă dacă sămi cănească părul.

— Nu, am răspuns.

— Aprex?

— Cei asta?

— Pentru riduri.

Am ezitat. Mă simțeam penibil, dar poate că doctorul avusese dreptate.

— Dăi drumul, am încuviințat.

Mia acoperit fața cu un strat de gel cu iz înțepător, care se întări întro mască. După aceea am zăcut sub comprese, mulțumit că nu mi se zărea chipul.

Am urcat în cameră; pachetele conținând straiele „lichide” sosiseră deja. Mam dezbrăcat și am intrat în baie, unde exista o oglindă.

Da. Puteam stârni spaimă. Nu știusem că arătam ca un atlet de circ. Pectorali reliefați, tors, eram un pachet de mușchi. Când am ridicat un braț și am încordat pieptul, pe el apăru o cicatrice de grosimea palmei. Am încercat so văd și pe cealaltă, de lângă omoplat, pentru care mi se spusese băftos nenorocit, deoarece dacă schija ar fi pătruns cu trei centimetri mai la stânga miar fi sfărâmat șira spinării. Am lovit cu pumnul în scândura stomacului.

— Animalule, mam adresat oglinzii.

Doream să fac o baie, una adevărată, nu în curentul de ozon. Abia așteptam piscina vilei. Am hotărât să mă îmbrac cu unul din noile veșminte, totuși nu mă puteam despărți de pantaloni. De aceea miam tras pe mine numai puloverul alb, deși laș fi preferat pe cel negru și vechi, destrămat la coate, și am pornit spre restaurant.

Jumătate din mese erau ocupate. Am străbătut trei saloane pentru a ajunge pe terasă; de acolo puteam zări bulevardele largi, șuvoaiele nesfârșite de glidere; dedesubtul norilor, ca virful unui munte, albăstrui în depărtare, se înălța Terminalul.

Am comandat un prânz.

— Ce anume doriți? întrebă robotul. Voia sămi ofere un meniu.

— Nu contează. Un prânz fix.

Abia când am început să mănânc am remarcat că mesele din jurul meu erau goale. Automat, căutasem izolarea. Nici măcar numi dădusem seama. Nu știam ce mâncam. Deja nu mai eram sigur dacă ceea ce hotărâsem era bine. O vacanță, de parcă voiam sămi ofer o recompensă, văzând că nimeni altcineva nu se gândise la asta. Chelnerul se apropie silențios:

— Domnule Bregg?

— Da.

— Aveți un musafir — în camera dumneavoastră.

— Un musafir?

Imediat mam gândit la Nais. Am băut restul lichidului întunecat și mam ridicat, simțindumă privit în timp ce ieșeam. Ar fi fost bine dacă aș fi putut să retez vreo zece centimetri. În odaia mea era o femeie tânără pe care no cunoșteam. O rochie cenușie înfoiată cu ornamente fanteziste, purpurii, pe umeri și în jurul brațelor.

— Sunt de la Adaptare, rosti. Am vorbit astăzi cu dumneata.

— Ah, deci dumneata erai?

Mam crispat puțin. Ce mai voiau acum?

Se așeză. Mam așezat și eu, încet.

— Cum vă simțiți?

— Perfect. Am fost azi la un doctor și ma examinat. Totul e în ordine. Am închiriat o vilă. Vreau să citesc câte ceva.

— Foarte înțelept. Clavestra este ideală pentru așa ceva. Veți avea munți, liniște…

Știa deci de Clavestra. Mă spionau, sau ce? Am rămas nemișcat, așteptând.

— Vam adus ceva de la noi.

Arătă un pachețel de pe masă.

— Este invenția noastră cea mai recentă. Vorbea cu o însuflețire ce părea artificială. Înainte dea vă culca, porniți acest aparat și, în vreo zece nopți, învățați, în cel mai ușor mod posibil, fără nici un efort, o mulțime de lucruri folositoare.

— Chiar așa? Astai bine.

Îmi zâmbi. Iam zâmbit și eu, elevul bine crescut.

— Ești psiholog?

— Da. Ați ghicit.

Ezită. Miam dat seama că dorea să spună ceva.

— Dăi drumul.

— No să vă supărați pe mine?

— De ce să mă supăr?

— Pentru că… știți… felul cum sunteți îmbrăcat este puțin…

— Știu. Dar îmi plac pantalonii ăștia. Poate cu timpul…

— Ah, nu, nu pantalonii. Puloverul.

— Puloverul? Eram surprins. Mi lau făcut astăzi. E ultima modă, nu?

— Da. Atâta doar că nar fi trebuit săl umflați, îmi permiteți?

— Te rog, am răspuns încetișor.

Ea se aplecă înainte, mă împunse ușor în piept cu degetele și scoase un strigăt ușor:

— Ce aveți acolo?

— Sunt numai eu aici, am surâs răutăcios.

Își încleștă degetele mâinii drepte cu palma stingă și se sculă. Calmul meu, ascunzând o satisfacție malițioasă, deveni ca de gheață.

— De ce nu stai jos?

— Dar… mă scuzați, am…

— Nui nimic. Lucrezi de mult la Adaptare?

— Sunt în al doilea an.

— Aha — și primul dumitale pacient? Am arătat cu degetul spre mine. Ea roși puțin. Pot să tentreb ceva?

Clipi des. Credea că aveam so dau afară?

— Bineînțeles.

— Cum se face că cerul este vizibil în toate nivelurile orașului?

Își recăpătă încrederea în sine.

— Foarte simplu. Televiziune — așai spuneau, cu mult timp în urmă. Plafoanele sunt acoperite cu ecrane. Ele transmit ceea ce se află deasupra Pământului — cerul, norii…

— Totuși, nivelurile sunt foarte înalte am replicat. Acolo sunt clădiri de patruzeci de etaje…

— Este o iluzie, surâse ea. Clădirile sunt numai parțial reale; continuarea lor e o imagine. Înțelegeți?

— Am înțeles cum se realizează, dar nu pricep motivul.

— Este pentru ca locuitorii fiecărui nivel să nu se simtă frustrați. Sub nici o formă.

— Aha, am încuviințat. Da, e inteligent. Încă ceva. Vreau să fac rost de niște cărți. Îmi poți sugera ceva din domeniul dumitale? O lucrare de ansamblu…?

— Doriți să studiați psihologia? Era surprinsă.

— Nu, doar aș dori să aflu ce sa realizat în tot acest timp.

— Vă recomand Mayssen.

— Ce este?

— Un manual de școală.

— Aș prefera ceva mai cuprinzător. Compendii, monografii… se știe căi recomandabil să mergi direct la surse.

— Sar putea să fie prea… dificile.

Am zâmbit politicos.

— Poate că nu. Care ar fi dificultățile?

— Psihologia a devenit foarte matematizată…

— Așa sunt și eu. Cel puțin, așa eram atunci când am plecat, acum vreo sută de ani. Trebuie să știu mai mult?

— Dar nu sunteți matematician.

— Nu ca profesiune, însă am studiat matematica. Pe Prometeu. Aveam mult timp liber…

Încurcată, tulburată, nu mai zise nimic. Îmi scrise o listă de titluri pe o foaie. După ce plecă, am revenit la birou și mam așezat greoi. Până și ea, o angajată a Adaptării… Matematică? Vezi bine, mă consideră un sălbatic. Îi urăsc, miam spus. Îi urăsc, îi urăsc. Pe cine uram? Nu știam. Pe toți. Da, pe toți. Fusesem înșelat. Mă lăsaseră să plec, fără să știe ce făceau. Nar fi trebuit să mă întorc, ca Venturi, Arder, Thomas, însă eu mă întorsesem, pentru ai înspăimânta, pentru a bântui ca o conștiință vinovată pe care no dorește nimeni. Sunt inutil, mam gândit. Dacă aș putea plânge. Arder știa cum. El spunea că nu trebuie să te rușinezi de lacrimi. Poate căl mințisem pe doctor. Nu povestisem nimănui lucrurile acelea, totuși nu eram convins că aș fi făcuto pentru altcineva. Poate caș fi făcuto. Pentru Olaf, mai târziu. Însă eu nu eram pe dea întregul sigur de asta. Arder! Neau distrus și noi am crezut în ei, simțind tot timpul că Pământul era alături de noi, prezent, avea încredere în noi, era grijuliu cu noi. Nimeni nu vorbea despre asta. De ce să vorbești despre ceva evident?

Mam ridicat. Nu puteam sta locului. Am început să mă plimb prin încăpere.

Ajunge. Am deschis ușa băii, însă nu exista apă, desigur, ca să mă stropesc pe față. Prostii. Istericale.

Am revenit în odaie și am început să împachetez.