CAPITOLUL TREI

Miam petrecut dupăamiaza întro librărie. Nu existau cărți în ea. De aproape jumătate de secol nu se mai tipărise nici o carte. Și cu câtă nerăbdare le așteptasem, după microfilmele ce alcătuiau biblioteca de pe Prometeu! Nam avut noroc. Nu mai era posibil să rătăcești printre rafturi, să cântărești volumele în mână, să le simți greutatea, promisiunea palpabilă a lecturii. Librăria semăna cu un laborator electronic. Cărțile erau cristale înregistrate. Puteau fi citite cu ajutorul unui opton, care semăna cu o carte, dar nu avea decât o filă între coperți. La o atingere, pe ea apăreau pagini succesive de text. Totuși, îmi spuse robotul — vânzător, optonii erau puțin utilizați. Publicul prefera lectonii — lectonii citeau cu glas tare, și puteau fi reglați pentru orice timbru, tempo și modulație. Doar lucrările științifice având o difuzare extrem de limitată continuau să fie tipărite pe plastic imitând hârtia. De aceea, toate achizițiile mele intrau întrun singur buzunar, deși trebuie să fi fost aproape trei sute de titluri. Un pumn din grăunțe de cristal — cărțile mele. Am ales o serie de lucrări de istorie și sociologie, câteva de statistică și demografie și ceea cemi recomandase fata de la Adaptare în domeniul psihologiei. Două cărți mai masive de matematică — masive desigur, în sensul conținutului lor, nu al mărimii fizice. Robotul care mă servise era el însuși o enciclopedie, deoarece — așa cum îmi spusese — era cuplat direct, prin fișiere electronice, la plăcile tipografice ale tuturor cărților de pe Pământ. Ca regulă, o librărie avea o singură „copie” a cărților, iar când cineva avea nevoie de o carte anume, conținutul ei era înregistrat întrun cristal.

Originalele — cristomatricele — nu se zăreau; erau ținute înapoia unor panouri din oțel, emailate în bleupal. Deci o carte se tipărea ori de câte ori cineva avea nevoie de ea. Problemele tipăririi, tirajului, a epuizării exemplarelor încetaseră dea mai exista. Era, întradevăr, o mare realizare, totuși eu regretam dispariția cărților. Aflând că existau și librării de mâna a doua unde se puteau găsi cărți din hârtie, am pornit să caut și am găsit una. Am fost dezamăgit; practic, nu existau lucrări științifice. Lecturi ușoare, câteva cărți pentru copii și câteva seturi de anuare vechi.

Am cumpărat (trebuiau plătite numai cărțile vechi) câteva basme vechi de patruzeci de ani, curios să aflu ce erau considerate acum drept basme, apoi am intrat întrun magazin de articole sportive. Aici dezamăgirea mea a fost totală. Materialele atletice erau în număr redus. Alergări, aruncări, sărituri, înot, însă nici un sport de înfruntare. Nu mai exista box, iar ceea ce numeau lupte era dea dreptul ridicol, un schimb de îmbrâncituri în locul unei lupte respectabile. Am urmărit în camera de proiecție a magazinului un meci din campionatul mondial și am crezut co să explodez de nervi. După un timp, am început să râd ca un dement. Am întrebat de stilul liber american, de judo, jujitsu, dar nimeni nu pricepea despre ce vorbeam. Lesne de înțeles — fotbalul murise fără urmași, fiind considerat o activitate cu prea multe contacte violente și vătămări corporale. Hocheiul mai exista, dar nu era hochei! Jucau în echipamente atât de voluminoase încât păreau niște mingi enorme. Era amuzant să vezi cele două echipe tamponânduse elastic între ele, dar era o farsă nu un meci. Săriturile de la trambulină. Da, însă, de la o înălțime de numai patru metri. Mam gândit imediat la piscina mea (a mea!) și am cumpărat o trambulină pliantă, pe care so adaug celei care trebuia să existe la Clavestra.

Degradarea aceasta era opera betrizării. Nu mă deranja faptul că dispăruseră coridele, luptele de cocoși, și alte spectacole sângeroase, și nici nu fusesem vreodată un entuziast al boxului profesionist. Dar erzațul călduț ce rămăsese nu mă atrăgea câtuși de puțin. Toleram invazia tehnologiei în sport numai pentru afacerile turistice. Căpătase amploare, în special, în sporturile subacvatice. Am privit diferitele echipamente pentru scufundări: mici torpile electrice pe care le puteai folosi pentru deplasarea dea lungul unui fund de lac; șalupe de viteză, hidrovehicule ce utilizau perne de aer, microglidere submarine, toate prevăzute cu dispozitive de siguranță pentru prevenirea oricăror accidente.

Cursele, care se bucurau de o deosebită popularitate, nu puteau fi considerate un sport de unul ca mine; fără cai, bineînțeles, și fără automobile — mașini telecomandate se întreceau între ele. Se puteau face pariuri. Competiția în sine își pierduse importanța. Mi sa explicat că fuseseră atinse limitele capacităților fizice umane și recordurile existente puteau fi depășite doar de persoane anormale, mutanți ai vitezei și forței. Din punct de vedere rațional, a trebuit să fiu de acord, iar popularitatea universală rămășițelor din disciplinele atletice care supraviețuiseră decimării merita lăudată; cu toate acestea, după trei ore de vizitare a magazinului, am plecat deprimat.

Am cerut ca echipamentul de gimnastică solicitat să fie trimis la Clavestra. După destulă gândire, hotărâsem să nu iau șalupa; doream să achiziționez un iaht, însă nu exista niciunul cât de cât decent, adică cu velatură adevărată și cu derivor, doar niște bărci mizerabile ce garantau o asemenea stabilitate încât nu puteam înțelege cum navigația cu ele mai putea mulțumi pe cineva.

Era seară când am pornit spre hotel. Dinspre vest mărșăluiau nori stacojii, ca de vată, soarele apusese deja, luna răsărea în primul pătrar, iar la zenit strălucea altceva — un uriaș satelit artificial. Mult deasupra clădirilor roiau vehicule zburătoare. Pietoni erau mai puțini, doar gliderele se înmulțiseră, și apăreau, brăzdând străzile, luminile acelea întrevăzute prin fante, al căror înțeles continua sămi fie necunoscut. Am ales un alt traseu la întoarcere și am ajuns întrun parc imens. La început am crezut că era Parcul Terminalului, însă muntele din sticlă al stației se înălța în depărtare, spre nord, în partea mai ridicată a orașului.

Panorama era neobișnuită — deși întunericul, străpuns de luminile străzilor, învăluise toată zona, etajele superioare ale Terminalului continuau să scânteieze precum piscurile înzăpezite ale Alpilor.

Parcul era ticsit. Multe specii noi de arbori, în special palmieri și cactuși fără țepi, înfloriți: întrun colț, departe de aleile principale, am izbutit să găsesc un castan ce trebuie să fi avut cam două sute de ani. Trei bărbați de dimensiunile mele nu iar fi putut cuprinde trunchiul. Mam așezat pe o băncuță și am rămas privind cerul. Cât de nevinovate, cât de prietenoase păreau stelele, clipind, tremurând în curenții invizibili ai atmosferei ce apăra Pământul de ele. Pentru întâia dată după ani de zile, mam gândit la ele ca la „steluțe”. Acolo sus, nimeni nu sar fi încumetat săl numească astfel — lam fi considerat nebun. Steluțe, da — steluțe vorace. Deasupra copacilor, acum complet în beznă, o jerbă de artificii explodă în depărtare și brusc, cu o uluitoare precizie, am zărit Arcturul, munții de foc deasupra cărora zburasem, cu dinții clănțănind de frig, în vreme ce bruma de pe instalația de răcire, topinduse, se prelingea roșie de rugină pe costumul meu. Culegeam eșantioane cu sifon de coronă, ascultând cu disperare fluieratul compresoarelor ca să prind pierderea eventuală de rotație — o întrerupere de o singură secundă ar fi dus la gripare, și blindajul meu, echipamentul și eu însumi neam fi transformat întrun norișor invizibil de aburi. O picătură de apă căzând pe o plită încinsă nu dispare cu viteza cu care maș fî evaporat.

Castanul își scuturase aproape toate florile. Niciodată numi plăcuse aroma lor, însă acum îmi reamintea de timpuri îndepărtate. Peste gardurile vii sclipirile artificiilor apăreau și dispăreau în valuri, creșteau zvonuri de orchestre întrepătrunzânduse, și la fiecare câteva secunde, purtat de briză, revenea strigătul la unison al participanților la vreun spectacol sau poate al pasagerilor dintro cabină de funicular. Colțul meu rămânea însă netulburat.

O siluetă înaltă, întunecată, apăru de pe o alee laterală. Vegetația era acum complet cenușie — am distins fața individului doar când, pășind extrem de încet, de abia ridicânduși tălpile de pe sol, se opri la câțiva metri de mine. Avea brațele vârâte în niște excrescențe asemănătoare unor pâlnii, din care ieșeau două tije subțiri terminate prin globuri negre. Se rezema pe ele, nu ca un paralitic, ci aidoma unui om extrem de slăbit. Nu mă privi și nici nu făcu altceva — râsetele, strigătele, muzica, artificiile păreau că nu există pentru el. Rămase așa aproape un minut, răsuflând cu greutate, șii zăream chipul când și când, în străfulgerările luminoase ale artificiilor, un chip atât de bătrân încât anii șterseseră orice expresie de pe el, rămânând numai piele și os. Când începu să pășească din nou, înaintând cu acele ciudate cârje sau membre artificiale, unul din ele lunecă; am sărit de pe băncuță săl sprijin, dar își regăsise deja echilibrul. Era cu un cap mai scund decât mine, deși înalt pentru un bărbat al acestor vremuri; mă privi cu ochi lucitori.

— Scuzați, am mormăit.

Voiam să plec, dar am rămas: în privirea lui era ceva autoritar.

— Team văzut undeva. Dar unde? rosti cu un glas surprinzător de puternic.

— Mă îndoiesc, am scuturat din cap. Mam întors deabia ieri… dintro foarte lungă călătorie.

— De pe…?

— De pe Fomalhaut.

Ochii lui scânteiară.

— Arder! Tom Arder!

— Nu, am răspuns. Dar am fost cu el.

— Și el?

— A murit.

Răsufla întretăiat.

— Ajutămă să mă așez.

Lam apucat de braț. Sub materialul negru, lunecos, erau numai oase. Lam așezat încetișor pe bancă. Am rămas în picioare.

— Stai… jos.

Mam așezat. Continua să gâfâie, cu ochii pe jumătate închiși.

— Nui nimic… emoția, șopti. După un timp deschise ochii. Eu sunt Roemer, spuse cu simplitate.

Am rămas năuc.

— Ce? E posibil… să… să…? Câți ani…?

— O sută treizeci și patru, rosti sec. Peatunci, aveam… șapte ani.

Mil aminteam. Ne vizitase împreună cu tatăl lui, strălucitul matematician care lucrase cu Geonides — părintele teoriei ce se afla la baza zborului nostru. Arder îi arătase băiatului uriașa sală de încercări și centrifugele. Așa îmi rămăsese în memorie, viu ca o flacără, la șapte ani, cu ochii negri ai tatălui său; Arder îl ridicase în aer pentru ca puștiul să vadă de aproape interiorul cabinei gravitaționale, unde stăteam eu.

Tăceam amândoi. Întâlnirea aceasta avea un aer straniu. Am privit prin penumbră, cu un fel de lăcomie nerăbdătoare și dureroasă la chipul lui teribil de bătrân și am simțit un nod în gât. Voiam să scot o țigară din buzunar, dar no puteam apuca, întratât îmi tremurau degetele.

— Ce sa întâmplat cu Arder? întrebă.

Iam povestit.

— Nați recuperat… nimic?

— Deacolo nu se mai recuperează nimic… știi…

— Team confundat cu el.

— Da, am încuviințat. Înălțimea și altele…

— Da. Câți ani ai acum, biologic?

— Patruzeci.

— Aș fi putut…, murmură el.

Am priceput la ce se gândea.

— Să nuți pară rău, am rostit ferm. Nu trebuie săți pară rău. Nu trebuie să regreți nimic, înțelegi?

Pentru prima dată înălță privirea către fața mea.

— De ce?

— Pentru că aici eu nam nimic de făcut. Nimeni nare nevoie de mine. Și nici eu… de nimeni.

Părea că nu mă aude.

— Cum te numești?

— Bregg, Hal Bregg.

— Bregg, repetă el. Bregg… Nu, numi amintesc. Erai acolo?

— Da. La Apprenous, când tatăl tău a venit cu corecțiile făcute de Geonides în ultima lună dinaintea decolării… Coeficienții de refracție pentru pulberile negre fuseseră prea mici… Știi ce înseamnă asta? Mam oprit, nesigur.

— Da, bineînțeles, răspunse cu o emfază aparte. Tatăl meu. Bineînțeles. La Apprenous? Dar ce făceai acolo? Unde erai?

— În camera de gravitație, la Janssen. Și tu erai; Arder tea adus înăuntru, tea ridicat sus, pe platformă și mai privit suportând patruzeci de g. Când am ieșit, îmi curgea sânge din nas. Miai dat batista ta.

— Ah! Tu erai acela?

— Da.

— Totuși țin minte că bărbatul acela avea părul negru.

— Așa este. Părul meu nui blond. E cărunt. Nu mai vezi prea bine la vârsta asta.

Urmă o tăcere, mai lungă decât până atunci.

— Ești profesor acum? am întrebat numai ca să sparg tăcerea.

— Am fost. Acum… nimic. Timp de douăzeci și trei de ani. Nimic. Și repetă încă o dată, șoptind: Nimic.

— Azi am cumpărat niște cărți, iar printre ele topologia lui Roemes: Este a ta, sau a tatălui tău?

— A mea. Ești matematician?

Mă privea cu un interes renăscut.

— Nu, am răspuns, dar aveam mult timp liber… acolo. Fiecare făceam ce doream. Pe mine ma ajutat matematica.

— Ce vrei să spui?

— Am avut extraordinar de multe microfilme: ficțiune, romane, orice doream. Știi că aveam trei sute de mii de titluri? Tatăl tău la ajutat pe Arder să completeze partea de matematică.

— Știam.

— La început, am considerato… un divertisment. Pentru omorârea timpului. Dar mai târziu, după câteva luni, când am pierdut complet contactul cu Pământul și atârnam acolo — aparent nemișcați în raport cu stelele — atunci, știi, citind că nuștiucare Peter pufăia nervos din țigară șiși făcea griji dacă va veni, sau nu, Lucy, și că ea intra șiși răsucea mănușile, la început începeai să râzi ca un idiot, iar apoi pur și simplu vedeai roșu în fața ochilor. Altfel zis, nimeni nu voia să se atingă de literatură.

— Nici de matematică?

— Nu. Nu la început. Prima dată mam apucat de limbi, și mam ținut de ele până la sfârșit, deși știam că sar putea să fie zadarnic, deoarece atunci când maș fi întors unele ar fi putut deveni dialecte arhaice. Însă Gimma — și, în special, Thurber — mau îndemnat să studiez fizica. Spuneau car putea fi utilă. Am studiato, împreună cu Arder și Olaf Staave, dar noi trei nu eram oameni de știință…

— Aveai o diplomă.

— Da, eram licențiat în teoria informației și cosmodromie, și aveam o diplomă în ingineria nucleară, însă toate astea în domeniul practic, nu teoretic. Știi câtă matematică cunosc inginerii. Deci, trecusem pe fizică. Dar mai voiam ceva — numai al meu. În cele din urmă, am dat peste matematica pură. Naveam nici un talent matematic. Niciunul. Naveam altceva decât încăpățânarea

— Da, încuviință încetișor. Trebuie so ai, ca să zbori…

— Mai ales ca să devii membru al expediției, lam corectat. Și știi de ce matematica a avut efectul ăsta? Eu deabia acolo am înțeles asta. Pentru că matematica se ridică deasupra tuturor. Opera lui Abel și Kronecker este azi la fel de bună ca și acum patru sute de ani, și va fi mereu așa. Apar căi noi, însă cele vechi continuă să înainteze. Nu se împotmolesc. Acolo… acolo există eternitatea. Numai matematica nu se teme de ea. Sus, acolo, am înțeles cât de decisivă este. Și puternică. Nimic nui seamănă. Iar faptul că trebuia să mă lupt era de asemenea pozitiv. Învățam din greu, iar când nu puteam dormi, revedeam, în minte, materialul studiat peste zi.

— Interesant, făcu el.

Totuși, glasul lui nu trăda interes. Nu știam nici măcar dacă mă asculta. Departe, în parc, zburau coloane de foc, văpăi roșii și verzi, însoțite de vuiete de încântare. Aici, unde stăteam, sub copaci, era întuneric. Tăceam. Dar tăcerea era insuportabilă.

— Pentru mine, am rostit, a avut valoarea autoconservării. Teoria mulțimilor… știi, ceea ceau făcut Mirea și Averin cu moștenirea lui Cantor… Operații folosind mulțimi infinite și transfinite, continuumul creșterilor discrete… era minunat. Îmi amintesc toate acestea de parcă ar fi fost ieri.

— Nui chiar atât de inutil pe cât crezi, mormăi. Ascultă, deci. Ai auzit de studiile lui Igalli?

— Nu, ce sunt?

— Teoria antipolului discontinuu.

— Habar nam de nici un antipol. Ce este?

— Retronihilare. De aici a derivat parastatica.

— Nam auzit niciodată de termenii ăștia.

— Bineînțeles deoarece au apărut acum șaizeci de ani. Însă acesta a fost doar începutul gravitologiei.

— Îmi dau seama că va trebui să studiez destule, am zis. Gravitologie… astai teoria gravitației?

— Mai mult. Poate fi explicată numai prin utilizarea matematicii. Ai studiat pe Appiano și Froom?

— Da.

— Ei, bine, atunci nar trebui să ai greutăți. Acestea sunt expansiuni metagene întro serie ndimensională, configurațională, degenerativă.

— Da?! Na demonstrat Skriabin că nu există alte metagene decât cele variaționale?

— Ba da. O demonstrație foarte elegantă. Dar, înțelegi, asta este transcontinuă.

— Imposibil! Asta ar fi… trebuie să fi deschis o întreagă lume nouă!

— Da încuviință el sec.

— Îmi amintesc o comunicare a lui Mianikowski…

— Ah, nu are nici o legătură. Cel mult, o direcție similară.

— Miar trebui mult să asimilez tot ce sa făcut în anii ăștia? lam întrebat.

Tăcu câteva clipe.

— La ce îți folosește?

Nam știut ce săi răspund.

— Nu vei mai zbura?

— Nu. Sunt prea bătrân. Nam putut suporta genul de accelerații care… și oricum… naș mai zbura.

După aceste cuvinte am tăcut definitiv. Neașteptata exaltare cu care vorbisem despre matematică se evaporase brusc. Mam așezat lângă bătrân, simțindumi greutatea propriului trup, mărimea lui inutilă. Exceptând matematica, nu mai aveam ce discuta și o știam amândoi. Atunci am înțeles că emoția cu care vorbisem despre binecuvântatul rol al matematicii asupra călătoriei era o amăgire. Mă autoamăgisem cu modestia, cu seriozitatea eroică a pilotului, care se preocupă, prin golurile nebuloaselor, cu studiile teoretice ale infinitului. Ipocrizie. Căci, ce fusese de fapt? Dacă un naufragiat, plutind pe ocean de luni de zile, a numărat de o mie de ori fibrele lemnoase din buștenii plutei, ar trebui el să se mândrească cu acest fapt atunci când ajunge la țărm? Că a avut tenacitatea dea supraviețui? Și ce dacă? Cui îi pasă? De ce ar interesa pe cineva cum miam ticsit bietul creier în acei zece ani, și de ce ar fi fost mai interesant decât felul cum miam umplut stomacul? Trebuie să termin cu jocul dea eroul mut, mam gândit. Voi fi capabil sămi permit acest lucru când voi privi lucrurile cum o face bătrânul. Trebuie să mă concentrez asupra viitorului.

— Ajutămă să mă ridic, îmi șopti.

Lam condus până la un glider din stradă. Am mers foarte încet. Acolo unde erau luminiș printre gardurile vii, oamenii ne urmăreau cu privirile. Înainte de a urca în glider, se întoarse săși ia rămas bun. Nici el și nici eu nam putut să ne găsim vorbele. Făcu un gest neclar cu mâna, din care una dintre cârje se ridica aidoma unei spade, clătină din cap și intră; vehiculul negru se ridică silențios. Am rămas cu brațele atârnând până ce gliderul întunecat dispăru în șuvoiul celorlalte. Miam înfundat mâinile în buzunare și am pornit, incapabil să răspund la întrebarea: care dintre noi alesese mai bine?

Era un lucru bun faptul că din orașul pe carel părăsisem nu mai rămăsese nimic, nici măcar o rămășiță. Ca și cum atunci, trăisem pe un alt Pământ, printre alți oameni; acela începuse și se sfârșise o dată și pentru totdeauna, iar acesta era nou. Nici o rămășiță, nici o ruină care să arunce vreo îndoială asupra vârstei mele biologice; puteam uita despre socoteala ei terestră, atât de contrară naturii. Până ce această coincidență incredibilă mă adusese laolaltă cu o persoană pe care o văzusem pentru ultima dată în stadiul de copil; tot timpul, stând alături de el, privindui mâinile, uscate ca ale unei mumii, și chipul, simțisem vinovăție și știam că era conștient de acest lucru. Ce întâmplare neverosimilă, miam repetat mereu și mereu, prostește, până ce miam dat seama că ar fi putut să fie atras în acest loc din același motiv ca și mine: la urma urmei, acolo creștea castanul acela, mai bătrân decât oricare dintre noi. Nu știam cât de departe ajunseseră în prelungirea duratei vieții omenești, totuși pricepeam că vârsta lui Roemer reprezenta ceva ieșit din comun: trebuie să fi fost ultimul, sau unul dintre ultimii din generația lui. Mam gândit că dacă naș fi părăsit Pământul naș mai fi fost în viață și, pentru prima dată, am întrevăzut o altă și neașteptată fațetă a expediției noastre: subterfugiul, renghiul crud pe carel jucasem altora.

Pășeam orbește. În jurul meu se auzea hărmălaia unei mulțimi, un șuvoi de pietoni mă purtă aproape pe sus, împingândumă — apoi mam oprit, dintrodată conștient. Gălăgia era teribilă; printre strigătele întretăiate și muzică, jerbe de artificii explodau pe cer, atârnând sus de tot în buchete multicolore; globuri arzătoare picurau pe vârfurile copacilor din apropiere; la intervale regulate se auzea sunetul ascuțit al mai multor glasuri, un răcnet de spaimă și râs, de parcă undeva în apropiere exista un montagnerusse; am căutat din ochi, în zadar, schelăria metalică. În mijlocul parcului se înălța o clădire mare, cu turnuri și metereze, precum un castel fortificat din Evul Mediu; văpăile reci ale neoanelor, sărutândui acoperișul, se aranjau la fiecare câteva secunde în cuvintele PALATUL LUI MERLIN. Mulțimea ce mă târâse până aici se îndreptă în lateral, către peretele cărămiziu al unui pavilion, neobișnuit prin aceea că semăna cu un chip omenesc, cu ochi fumurii drept ferestre, și o gură uriașă, diformă, plină cu dinți, deschisă pentru a înghiți următoarea îmbucătură de public înghiontinduse în acompaniamentul veseliei generale; de fiecare dată, gura consuma același număr de inși — șase. La început, intenția mea a fost să ies din îmbulzeală și să plec, dar asta nar fi fost prea ușor și, în plus, nu aveam unde merge. Miam spus că din toate modalitățile posibile de ami petrece restul serii, aceasta, necunoscută, sar fi putut să nu fie cea mai rea. Se părea că eu eram singurul fără pereche — majoritatea erau cupluri, băieți și fete, bărbați și femei, înșiruiți câte doi. Când mia venit rândul, anunțat de străfulgerarea albă a dinților uriași și de hăul purpuriu întunecat al misteriosului gâtlej, mam pomenit în încurcătură, deoarece nu știam dacă mă puteam alătura unei serii de șase deja formate. În ultima clipă, decizia a luato pentru mine o femeie care stătea alături de un tânăr brunet, îmbrăcat mai extravagant decât toți ceilalți: mă înhăță de mână și, fără ceremonie, mă trase după ea.

Se făcu aproape complet întuneric; am simțit mâna caldă și puternică a femeii necunoscute, podeaua se mișcă, lumina reveni și neam pomenit întro grotă spațioasă. Ultimii zece pași urcau peste un fel de pietriș, printre grămezi de bolovani sfărâmați. Necunoscuta îmi dădu drumul — unul câte unul, gârbovindune, am ieșit din peșteră.

Deși mă așteptam la o surpriză, am rămas cu gura căscată. Stăteam pe malul lat, nisipos, al unui fluviu, sub razele arzătoare ale unui soare tropical. Malul opus al fluviului era năpădit de junglă. În zonele despădurite erau amarate bărci, sau, mai degrabă, pirogi; pe fundalul apei maro verzui care curgea leneșă înapoia lor, niște negri imenși stăteau încremeniți în atitudini hieratice, goi, strălucind de ulei, acoperiți cu tatuaje albe ca de cretă, fiecare rezemânduse de bordul pirogii cu vâsla spatulată.

Una dintre pirogi tocmai pleca plină; echipajul de negri, cu lovituri de vâslă și răcnete asurzitoare, alunga crocodilii care zăceau în mâl, pe jumătate scufundați, ca niște bușteni; aceștia se întorceau și clămpăneau fără chef din fălcile amenințătoare, înainte dea luneca în apa mai adâncă. Noi șapte am coborât malul abrupt; primii patru sau suit în următoarea barcă. Cu vizibil efort, negrii împinseră cu vâslele în țărm, dezlegând piroga instabilă, astfel încât se răsuci; eu rămăsesem ultimul, în fața mea se găsea numai perechea căreia îi datoram prezența mea aici și călătoria pe cale dea începe. Apăru următoarea barcă, lungă de vreo zece metri; vâslași negri ne strigară și, luptânduse cu curentul, acostară cu dibăcie. Am sărit în interiorul coșcovit, ridicând un praf ce mirosea a lemn ars. Tânărul în veșminte extravagante — o blană de tigru, de fapt o costumație, deoarece partea superioară a țestei animalului, atârnată peste umărul lui, putea servi drept glugă — își ajută tovarășa să se așeze. Eu am luat loc vizavi de ei. Negrul cel înalt, care stătea la prova ascuțită a pirogii, scotea un răcnet sălbatic la fiecare câteva secunde; două rânduri de spinări se îndoiră, strălucind, vâslele loviră apa cu lovituri scurte, violente, fundul bărcii hârșâi peste nisip, se răsuci puțin, apoi pătrunse în curentul principal.

Se simțea mirosul greu, cald, al fluviului, al mâlului, al vegetației putrezite ce plutea în jurul nostru de ambele borduri ale pirogii, aflate cu doar o palmă deasupra apei. Malurile se îndepărtară; am trecut pe lângă tufe verzicenușii, parcă pârlite; de pe țărmurile nisipoase, dogorite de soare, crocodilii lunecau în răstimpuri. Unul dintre ei — rămase destul timp în apropierea noastră, ținânduși capul alungit la suprafață; treptat, apa începu săi înconjoare ochii bulbucați, apoi rămase numai botul, negru ca un bolovan de râu, lunecând rapid, despicând apa tulbure. Printre spinările, legănânduse ritmic, ale vâslașiâor negri se puteau zări cocoașe pe râu, acolo unde existau obstacole sub suprafața apei. Negrul de la provă scotea atunci un strigăt ascuțit, vâslele de la unul din borduri începeau să lovească mai viguros apa și piroga schimba direcția. Era greu de spus când icnetele seci ale vâslașilor aplecânduse ritmic începură să se contopească întrun refren sumbru, repetânduse la nesfârșit, un fel de țipăt mânios ce se transforma în bocet, al cărui cor îl reprezenta plescăitul apei lovite de vâsle. Înaintam astfel, de parcă eram întradevăr în inima Africii, pe un fluviu enorm în mijlocul unei jungle verzicenușii. Zidul solid al arborilor se îndepărta treptat și dispăru în cele din urmă întro masă tremurătoare de aer fierbinte. Conducătorul pirogii iuți ritmul. În savana depărtată, antilopele rumegau; la un moment dat, o turmă de girafe trecu întrun nor de praf, în trap lent; apoi am simțit privirea femeii așezate în fața mea și mam uitat la ea.

Frumusețea ei mă surprinse. Observasem dinainte că era atrăgătoare, dar o văzusem doar în fugă și numi atrăsese atenția. Acum eram prea aproape ca să fac aceeași greșeală; nu era frumoasă, era superbă. Avea părul negru, cu o strălucire arămie, o față albă, extrem de calmă, buze întunecate, nemișcate. Ma captivat. Nu ca femeie — mai degrabă în același fel ca întinderea aceea uriașă și tăcută sub soare. Frumusețea ei avea acea perfecțiune care dintotdeauna mă înspăimântase puțin. Poate pentru că, pe Pământ, o cunoscusem prea puțin și mă gândisem prea mult la ea; oricum, aici, înaintea mea era una dintre acele femei ce par modelate dintrun lut diferit de cel al muritorilor obișnuiți, deși impresia este produsă doar de o anumită configurație a trăsăturilor și este pe dea întregul superficială — dar cine, privindo, se gândește la așa ceva? Îmi zâmbi, doar din ochi; buzele îi păstrau o expresie de indiferență disprețuitoare. Nu față de mine — față de propriile ei gânduri, poate. Tovarășul ei stătea întrun fel de nișă scobită în bordul pirogii; își lăsase mâna stângă săi atârne, moale, peste copastie, astfel încât degetele îi brăzdau apa, dar nu privea întracolo, sau la panorama Africii sălbatice deschizânduse de jur împrejur; pur și simplu stătea, ca în antecamera unui dentist, complet plictisit, indiferent.

În fața noastră apărură stânci sure, împrăștiate pe toată lățimea fluviului. Cârmaciul începu să răcnească, parcă blestemând, cu glas puternic, pătrunzător; negrii loveau frenetic cu vâslele. Când stâncile se dovediră a fi hipopotami, piroga căpătase deja viteză. Turma de animale rămase îndărăt; dincolo de plescăitul ritmic al lopeților, dincolo de cântecul răgușit, apăsat al vâslașilor, se putea auzi un vuiet cavernos, dinspre o sursă necunoscută. La distanță, acolo unde fluviul dispărea între maluri tot mai abrupte, am zărit două curcubee imense, pâlpâind, curbânduse unul către celălalt.

— Age! Annai! Annai! Agee! zbieră înnebunit cârmaciul. Negrii dublară ritmul și barca țâșni de parcă ar fi avut aripi; fără să privească, femeia întinse mâna, căutândo pe cea a tovarășului ei.

Cârmaciul zbiera. Piroga se deplasa cu o viteză incredibilă. Prova se înălță, coborârăm de pe creasta unui val uriaș, parcă nemișcat, și printre rândurile de spinări de abanos ce lopătau cu disperare am zărit un cot larg al râului: apele brusc întunecate izbeau întro poartă din piatră. Curentul se împărți în două; noi am tras către dreapta, unde apa se înălța în creste tot mai albe de spumă, pe când brațul stâng al fluviului dispăru parcă retezat doar un tunet monstruos și stâlpi de pâclă rotitoare indicau că stâncile acelea ascundeau o cascadă. Am evitato, intrând pe celălalt braț de apă, dar nici aici nu era mai liniște. Piroga se scutura aidoma unui armăsar printre bolovanii negri — fiecare dintre aceștia spărgea în piept un zid înalt de apă vuind. Țărmurile se apropiară, vâslașii de la tribord se opriră și ținură la piept mânerele masive ale lopeților; apoi, cu un șoc a cărui forță putea fî judecată prin bubuitul înfundat, piroga ricoșă din stâncă și reveni în centrul curentului. Prova se ridică. Cârmaciul își păstră echilibrul printrun miracol; am simțit gheața stropilor ce erau împroșcați în jurul bolovanilor în vreme ce barca, vibrând ca un arc, se năpusti în jos. Modul cum treceam pragurile era extraordinar. De ambele părți fulgerau pietroaie întunecate cu coame curgătoare de apă; iarăși și iarăși, piroga era îndepărtată de ele cu ajutorul vâslelor, ricoșa și intra în curentul cel mai rapid, o săgeată eliberată prin spuma albă, am ridicat privirea și am zărit, sus prin coroanele întrețesute ale sicomorilor, maimuțe mititele gonind. A trebuit să mă prind de bordurile bărcii, întratât de puternic a fost șocul următor. O senzație de vomă și, în vuietul apelor ce ne asalta din ambele părți, udândune până la piele, am început să coborâm pe o pantă și mai abruptă — cădeam, bolovanii de pe mal zburau pe lângă noi ca statuile unor păsări monstruoase întrun vălmășag de aripi ascuțite, tunet, tunet. Pe fundalul cerului, siluetele încordate ale vâslașilor, precum paznicii unui cataclism — ne îndreptam direct spre un stâlp de piatră, exact la mijlocul defileului, iar în fața lui se rotea un vârtej întunecat. Zburam spre obstacol și am auzit țipătul unei femei.

Negrii se luptau cu frenezia disperării. Cârmaciul ridică brațele; iam zărit buzele larg deschise întrun strigăt, dar nam auzit nimic. Dansa la provă, piroga porni în lateral, un val ricoșat ne ținu pe loc și pentru o secundă am rămas nemișcați. Apoi, de parcă vâslitul ar fi fost zadarnic, barca se răsuci complet și porni cu pupa înainte, din ce în ce mai rapid.

Întro clipă cele două șiruri de africani, azvârlinduși vâslele, săriră fără ezitare peste bordurile pirogii. Ultimul care făcu saltul fu cârmaciul.

Femeia țipă pentru a doua oară; tovarășul ei se proptise cu tălpile în bordul opus al bărcii iar ea se agățase de el; eu priveam, încremenit, spectacolul apei rostogolinduse și al curcubeelor urlătoare; piroga lovi ceva, un țipăt, un țipăt ascuțit…

Dea curmezișul torentului ce ne purta gonind în jos se afla, exact la suprafața apei, un copac, un uriaș al pădurii, care se prăvălise și forma un fel de pod. Ceilalți doi pasageri se trântiră pe fundul bărcii. În fracțiunea de secundă cemi rămăsese, am cumpănit dacă săi urmez. Știam că totul — negrii, cataractele, cascada africană — era doar o iluzie extraordinară, totuși nu puteam rămâne locului, nemișcat, în vreme ce prova pirogii luneca sub trunchiul picurând, rășinos, al arborelui gigantic. Mam întins fulgerător pe jos, dar în același timp am ridicat un braț, care trecu prin copac fără săl atingă; nam simțit nimic, așa cum mă așteptasem, dar cu toate acestea senzația că scăpasem în mod miraculos de la o catrastrofă rămase intactă.

Totuși nu se terminase; cu valul următor, barca se ridică aproape la verticală, un talaz enorm ne prinse și ne răsuci, în următoarele câteva secunde piroga se roti nebunește, îndreptânduse către centrul vârtejului. Dacă femeia a țipat din nou, nam mai auzito, naș fi auzit nimic; am simțit izbitura, spargerea pirogii, cu întregul trup, urechile îmi erau parcă astupate de urletul cascadei; barca, azvârlită în sus cu o forță extraordinară, rămase înțepenită între bolovani. Ceilalți doi săriră afară pe o stâncă acoperită de spumă; se târâră în sus, urmați de mine.

Ne găseam pe un stei, între două brațe de o albeață tremurătoare. Malul drept era destul de îndepărtat; spre cel stâng ducea o punte ancorată în fisurile steiului, un fel de pasaj aerian deasupra valurilor care se năpusteau în adâncurile cazanului drăcesc. Aerul era rece din cauza stropilor, a pâclei. Podețul îngust atârna — fără balustrade, alunecos din pricina umezelii — deasupra peretelui de vuiete; trebuia să pui piciorul pe scândurile putrede, unite la intervale prin funii înnodate și din câțiva pași puteai ajunge pe mal. Cei doi stăteau în genunchi și părea că să certau cine să meargă primul. Bineînțeles, nu auzeam nimic. Parcă văzduhul însuși se solidificase sub tunetele permanente. În cele din urmă, tânărul se ridică șimi spuse ceva, arătând în jos. Am zărit piroga; pupa ei, ruptă, dansă pe un val și dispăru, rotinduse tot mai repede, atrasă de vârtej. Tânărul în costumul de tigru era mai puțin indiferent sau somnoros decât la începutul călătoriei; părea iritat, de parcă se afla acolo împotriva voinței lui. Oprinse pe femeie de braț. Am crezut că înnebunise, deoarece, fără urmă de îndoială, o împingea drept în curentul urlător. Ea îi spuse ceva, am văzut indignarea fulgerândui în ochi. Miam pus palmele pe umerii lor, leam făcut semn să mă lase să trec, și am pășit pe podeț. Se legănă și dansă; am mers, nu prea repede, păstrândumi echilibrul prin mișcări ale umerilor; pe la mijloc mam clătinat o dată sau de două ori. Brusc, puntea începu să se zgâlțâie, astfel încât am fost gata să cad. Fără să aștepte să ajung la capăt, femeia pășise pe pod. De teamă să nu mă prăbușesc, am sărit înainte; am aterizat chiar pe muchia stâncii și mam răsucit imediat.

Femeia nu trecuse: se întorsese înapoi. Tânărul porni primul, ținândo de mână; siluetele stranii create de cascadă, fantome albe și negre, alcătuiau fundalul traversării lor nesigure. El era aproape; iam întins mâna; în același timp, femeia se împiedică și puntea începu să se legene. Lam smucit de parcă aș fi vrut săi smulg brațul din umăr, numai să nul las să cadă; impulsul îl purtă doi metri, ateriză înapoia mea, pe genunchi — dar dăduse drumul femeii.

Ea se afla încă în aer când am sărit, cu tălpile înainte, țintind astfel, încât să intru în apă sub unghi, între țărm și fața verticală a celei mai apropiate stânci. La toate acestea mam gândit mai târziu, când am avut timp. În esență știam că puntea și cascada nu erau decât iluzii, iar dovada era trunchiul de copac prin care trecuse mâna mea. Cu toate acestea, am sărit de parcă întradevăr viața ei ar fi fost în pericol, ba chiar îmi amintesc că, din instinct, mam încordat înaintea impactului cu apa rece, ai cărei stropi ne împroșcau întruna fețele și veșmintele.

Nam simțit totuși nimic, doar o pală puternică de vânt, și am aterizat, cu picioarele ușor flexate, întro încăpere spațioasă. Ca și cum sărisem de la o înălțime de cel mult un metru. Am auzit un cor de râsete.

Stăteam pe o dușumea dintrun fel de plastic, moale, înconjurat de alți oameni, unii cu hainele încă ude; cu capetele lăsate pe brațe spate, hohoteau amuzați.

Leam urmărit privirea.

Nici urmă de cascade, stânci sau cer african. Am văzut un plafon iluminat, iar sub el tocmai apărea o pirogă; de fapt era un soi de decor, deoarece semnăna cu o barcă numai de sus și din părți; baza era un fel de construcție metalică. Pe fundul ei zăceau întinși patru oameni, însă în jurul lor nu era nimic; nici vâslași negri, nici bolovani, nici fluviu, doar jeturi subțiri de apă împroșcate din când în când prin niște orificii camuflate. Ceva mai departe se înălța obeliscul din piatră unde luase sfârșit călătoria noastră; se ridica aidoma unui balon ancorat, deoarece nu era susținut de nimic. De la el, puntea suspendată mergea până la o proeminență stâncoasă ieșind din peretele metalic. Puțin mai sus, trepte mici, cu o balustradă și o ușă. Asta era tot. Piroga cu oameni se zgâlțâi, se ridică și căzu brusc, fără cel mai mic sunet; eu auzeam numai exploziile de ilaritate ce acompaniau fiecare etapă a aventurii pe cascada care nu exista. După o vreme piroga se izbi de stâncă, oamenii săriră din ea, începură să parcurgă puntea….

Trecuseră poate, douăzeci de secunde de la saltul meu. Mam uitat după femeie. Mă privea. Mam simțit derutat. Nu știam dacă trebuia să intru în vorbă cu ea. Însă mulțimea începu să plece și în clipa următoare, neam pomenit unul lângă celălalt.

— Întotdeauna este la fel, spuse ea atunci. Întotdeauna cad!

Noaptea, în parc, artificiile și muzica erau cumva, nu pe dea întregul reale. Am pornit împreună cu mulțimea, ațâțată după spaimele prin care trecuse. Am zărit însoțitorul femeii croinduși drum către ea. Era din nou letargic. Păru că nici nu mă observă.

— Hai la Merlin, rosti femeia cu glas atât de tare, încât au auzito.

Nu intenționasem să trag cu urechea. Dar un alt val de oameni ieșind se apropiase și mai mult. Din acest motiv continuasem să rămân lângă ei.

— Parcă ai vrea să scapi, zâmbi ea. Ce, ție frică de vrăji?

Vorbea cu el, dar se uita la mine. Desigur aș fi putut să mă îndepărtez însă, ca întotdeauna în astfel de situații, miera teamă să nu par ridicol. Porniră, lăsând un gol în mulțime. Alții, de lângă mine, hotărâră și ei să viziteze Palatul lui Merlin; când mam îndreptat întracolo, despărțit de ea prin câteva persoane, am știut că nu mă înșelasem, cu un moment mai înainte.

Pe pajiște se aflau cazane cu păcură deasupra cărora pâlpâiau flăcări; lumina lor dezvăluia metereze înalte din cărămidă. Am trecut pe un pod mobil, deasupra unui șanț cu apă, și am pășit sub dinții rânjiți ai unui grilaj cu țepi; ne îmbrățișă penumbra și răcoarea unei intrări de piatră, o scară în spirală urca, răsunând de ecourile tropăiturilor. Totuși, pe coridorul boltit de la catul următor erau mai puțini oameni. Ducea până la o galerie ce se deschidea deasupra curții, unde o mulțime gălăgioasă călare pe cai împodobiți cu valtrapuri urmărea o monstruozitate neagră; am continuat să merg, ezitant, neștiind încotro so apuc, alături de câteva persoane pe care începusem să le recunosc; femeia și însoțitorul ei trecură pe lângă mine, printre coloane; în nișele din pereți stăteau armuri goale. Ceva mai departe, o ușă cu ornamente din aramă, o ușă pentru giganți, se deschise, și am intrat întro odaie tapisată cu damasc roșu, luminată de torțe al căror fum rășinos irita nările. La mese petreceau meseni zgomotoși, fie pirați, fie cavaleri rătăcitori, bucăți uriașe de carne erau învârtite pe frigare, linse de flăcări, o lumină roșiatică scălda fețele asudate, oasele trosneau între dinții veselilor comeseni care, la răstimpuri, se ridicau de la locurile lor și se amestecau printre noi. În sala următoare câțiva giganți jucau popice, folosind cranii în loc de bile; întregul spectacol mi se părea oribil de naiv, sub mediocru; mă oprisem lângă jucători, care erau de înălțimea mea, când cineva mă izbi în spate și scoase un strigăt de surpriză. Mam întors și am întâlnit ochii unui tânăr. Bolborosi o scuză și dispăru iute, cu o expresie prostească pe chip; doar privirea brunetei datorită căreia ajunsesem în acest palat de minuni ieftine mă făcu să înțeleg ce se întâmplase; tânărul încercase să treacă prin mine, considerândumă unul dintre petrecăreții ireali ai lui Merlin.

Merlin însuși ne primi întro aripă îndepărtată a palatului, înconjurat de un cortegiu de bărbați mascați, care asistau pasiv la isprăvile sale magice. Însă mă cam săturasem de toate acestea, și am privit indiferent demonstrațiile de artă neagră. În curând spectacolul luă sfârșit, și spectatorii începuseră să plece când Merlin, magnific, înveșmântat în cenușiu și ne bară drumul și, în tăcere, indică spre ușa opusă, acoperită cu un văl.

Ne invită înăuntru doar pe noi trei. El însuși nu intră. Neam pomenit întro odăiță destul de mică, foarte înaltă; unul dintre pereți era o oglindă, din tavan până la podeaua din pavele albe și negre. Impresia era a unei camere de două ori mai spațioase, în care sar fi aflat șase persoane stând pe o tablă de șah din piatră.

Nu exista nici un fel de mobilier — nimic, doar o urnă înaltă din alabastru, cu un buchet de flori asemănătoare orhideelor, dar cu cupele neobișnuit de mari. Fiecare avea altă culoare. Am rămas în fața oglinzii.

Apoi imaginea mea mă privi. Mișcarea respectivă nu era reflectarea unei mișcări ale mele. Eu încremenisem, însă celălalt, masiv, lat în umeri, o examină lent pe femeia cu părul negru, după aceea pe tovarășul ei. Niciunul din noi nu se clintea, și numai imaginile noastre, devenite independente de noi întrun mod misterios, jucară o scenetă mută între ele.

Tânărul din oglindă se apropie de femeie și o privi în ochi; ea scutură din cap, a refuz. Luă florile din vasul alb, căută cu degetele printre ele, alese trei — una albă, una galbenă și una neagră. Floarea albă io dădu lui, iar cu celelalte două veni la mine. La mine cel din oglindă. Îmi întinse ambele flori. Am luato pe cea neagră. Apoi ea reveni la locul ei și toți trei — acolo, în încăperea din oglindă — au adoptat exact pozițiile pe care le aveam în realitate. În clipa aceea, florile dispărură din mâinile dublurilor noastre, și ele redeveniră răsfrângeri obișnuite, repetând cu precizie fiecare mișcare.

În peretele opus oglinzii se deschise o ușă; am coborât o scară spiralată. Coloane firide, arcade se transformară imperceptibil în albul și argintiul plasticului coridoarelor. Mergeam tăcuți, nici separați, nici laolaltă; situația devenea de nesuportat, dar ce trebuia să fac? Să ies în față și să mă prezint conform etichetei, cu un antic savoirvivre?

Sunetele înăbușite ale unei orchestre. Se părea că noi suntem în culisele unei scene nevăzute; existau câteva mese goale cu scaunele împinse îndărăt. Femeia se opri șiși întrebă însoțitorul:

— No să dansezi?

— Nu vreau, răspunse el. Îi auzeam vocea pentru prima oară.

Era arătos, însă sastistit de o inerție, de o pasivitate inexplicabilă, de parcă nui păsa de nimic în lume. Avea buze frumoase, aproape buzele unei fete. Mă privi. După aceea o privi pe ea. Rămase locului, fără să spună nimic.

— Bine, atunci, pleacă, dacă vrei, rosti ea.

El dădu în lături o draperie ce era unul dintre pereți, și ieși. Mam îndreptat întracolo.

— Te rog! am auzit glasul femeii.

Mam oprit. Dinapoia draperiei răsunau aplauze.

— Nu vrei să stai jos?

Mam așezat, fără un cuvânt. Avea un profil superb. Urechile îi erau acoperite cu scuturi mici din perle.

— Eu sunt Aen Aenis.

— Hal Bregg.

Păru surprinsă. Nu de numele meu — nu însemna nimic pentru ea — ci de faptul că primisem numele ei cu atâta indiferență. Acum o puteam privi mai de aproape. Frumusețea ei era perfectă și crudă, așa cum era și neglijența calmă, controlată a mișcărilor ei. Purta un veșmânt griroz, mai mult gri decât roz; scotea în evidență albeața chipului și a brațelor.

— Nu mă placi? întrebă încet.

— Nu te cunosc.

— Eu sunt Ammai — din Adevărații.

— Cei asta?

Mă privi curioasă.

— Nai văzut Adevărații?

— Nici măcar nu știu ce este.

— De unde vii?

— Am venit de la hotel

— Aha. De la hotel… Tonul ei era ironic: Și unde ai fost, dacă îmi permiți să te întreb, înainte de a ajunge la hotel?

— În Fomalhaut.

— Ce este asta?

— O constelație.

— Cum adică?

— Un sistem stelar, la douăzeci și trei de anilumină depărtare.

Clipi de câteva ori. Întredeschise buzele. Era foarte drăguță.

— Astronaut?

— Da.

— Înțeleg. Eu sunt o realistă — destul de cunoscută.

Nam spus nimic. Am tăcut amândoi. Se auzea muzica.

— Dansezi?

Aproape că am izbucnit în râs.

— Ce se dansează acum — nu.

— Păcat. Dar poți învăța. De ceai făcut așa?

— Ce să fac?

— Acolo… pe podul aerian.

Nam răspuns imediat.

— A fost… un gest reflex.

— Erai obișnuit?

— Cu călătoria aceea imaginară? Nu.

— Nu?

— Nu.

Un moment de tăcere. Ochii ei, verzi pentru o clipă, acum deveniră aproape negri.

— Doar în copiile foarte vechi mai poți vedea așa ceva, zise ea, parcă involuntar. Nimeni nar… Nui posibil. Când am văzut, am crezut că… că tu…

Am așteptat.

— … ai putea să o faci. Pentru că ai luato în serios. Nu?

— Nu știu. Poate.

— Nu contează. Eu știu. Tear interesa? Sunt prietenă cu Frenet. Dar nu știi cine este, nu? Trebuie săi spun… E producătorulșef al realului. Dacă te interesează…

Am izbucnit în râs. Ea tresări.

— Scuzămă. Dar… să fiu al naibii, teai gândit sămi oferi o slujbă ca…

— Da.

Nu părea ofensată. Dimpotrivă.

— Mulțumesc, dar nu. Nu cred căi cazul.

— Dar poți sămi spui cum ai făcuto? Nui un secret?

— Cum adică „cum am făcuto”? Nai văzut…?

Mam întrerupt.

— Vrei să știi cum deam putut so fac.

— Ești extrem de perceptiv.

Știa cum să zâmbească numai din ochi, ca nimeni altcineva. Stai puțin, mam gândit, peste un minut no să mai vrei să mă seduci.

— E simplu. Și nui secret. Nu sunt betrizat.

— O — ooh…

Pentru o clipă am crezut că se va ridica, dar sa stăpânit. Ochii ei redeveniră largi și avizi. Mă privea ca pe o fiară ce stătea la numai un pas depărtare, de parcă descoperise o plăcere perversă în groaza ce io provocam. Pentru mine era o insultă mai mare decât dacă ar fi fost doar înspăimântată.

— Poți…?

— Ucide? am replicat, surâzând amabil. Da. Pot.

Am rămas tăcuți. Orchestra cânta. De câteva ori femeia își ridică ochii spre mine. Nu vorbi. Nici eu. Aplauze. Muzică. Aplauze. Am stat așa cam un sfert de oră. Brusc se ridică.

— Vii cu mine?

— Unde?

— La mine acasă.

— Să beau niște brit?

— Nu.

Se întoarse și plecă. Am rămas neclintit. O uram. Mergea fără să privească în jur mergea așa cum nu mai văzusem nici o altă femeie. Nu umbla: plutea. Ca o regină.

Am ajunso din urmă la gardurile vii, unde era aproape întuneric. Ultimele raze de lumină dinspre pavilioane se amestecau cu sclipirile albăstrui ale orașului. Probabil cămi auzise pașii, dar continua să meargă, fără să întoarcă privirea, de parcă ar fi fost singură, chiar atunci când am apucato de braț. Merse mai departe; parcămi dăduse o palmă. Am prinso de umeri și am răsucito spre mine; își înălță chipul alb în beznă; mă privi în ochi. Nu încercă să se elibereze. Dar nici nar fi putut. Am sărutato brutal, plin de furie; am simțito tremurând.

— Ești…, șopti ea, când miam dezlipit buzele.

— Taci.

Încercă să se desprindă.

— Nu încă, am spus și am început so sărut iarăși.

Brusc, furia mea se transformă în dezgust de sine, și iam dat drumul. Crezusem că avea să fugă. Rămase locului. Încercă să mă privească în ochi. Am întors capul.

— Ce sa întâmplat? mă întrebă încet.

— Nimic.

Îmi prinse brațul.

— Vino.

O pereche trecu pe lângă noi și dispăru printre umbre. Am urmato. Acolo, în întuneric, se păruse că orice ar fi fost posibil, dar pe măsură ce ne apropiam de lumină, izbucnirea mea de mai înainte — care ar fi trebuit să fie pedeapsa pentru o insultă — devenea pur și simplu un amuzament. Simțeam că intram în ceva fals, fals așa cum fusese și pericolul, și vrăjitoriile, totul — și am mers mai departe. Fără mânie, fără ură, fără nimic. Numi păsa. Am ajuns printre niște lumini suspendate la înălțime și am simțit această prezență uriașă, apăsătoare a mea, care făcea grotesc fiecare pas al meu alături de femeie. Ea însă nu părea conștientă de așa ceva. Pornise dea lungul unui zid înapoia căruia se zăreau șiruri de glidere. Am vrut să rămân în urma ei, dar mă apucă de mână. Aș fi fost nevoit să mă smulg devenind și mai comic — o întruchipare a virtuții astronautice ispitită de soția lui Putiphar. Am suit după ea, vehiculul vibră și porni. Era prima mea călătorie întrun glider, și acum înțelegeam de ce nu aveau geamuri. Dinăuntru erau complet transparente, parcă construite din sticlă.

Am mers mult timp, în tăcere. Clădirile din centrul orașului lăsară loc unor forme bizare de arhitectură suburbană — sub mici sori artificiali, cufundați în vegetație, se aflau structuri cu linii unduitoare, sau dilatate precum niște perne stranii, sau aripate, astfel încât granița dintre interiorul unei case și împrejurimile ei nu era distinctă; acestea erau produsele unei fantasmagorii, a unor încercări neobosite dea crea fără a repeta forme vechi. Gliderul părăsi șoseaua lată, țâșni printrun parc întunecat și se opri înaintea unei scări ca o cascadă din sticlă; pășind pe trepte, am zărit o seră de portocali sub tălpi.

Poarta masivă se deschise tăcută. O sală uriașă, înconjurată sus de o galerie, abajururile roz palide ale unor lămpi ce nu aveau suporți și nici nu erau suspendate; în pereții înclinați existau ferestre ce păreau că dau întrun spațiu diferit, nișe ce conțineau nu fotografii, nu manechine, ci pe Aen însăși, enormă, chiar în față — Aen în brațele unui bărbat tuciuriu care o săruta, deasupra scării unduitoare; Aen în alb, scânteierea permanentă a unei rochii; și, întro parte, Aen aplecată deasupra unor flori, crini mari cât fața ei. Mergând înapoia femeii, am zărito iarăși întro altă fereastră, surâzând precum o fetiță, lumina tremurând în părul ei arămiu.

Trepte verzi. O anfiladă albă. Trepte argintii. Coridoare dintrun capăt în celălalt, și în ele, mișcări lente, necontenite, de parcă spațiul respira; zidurile lunecau îndărăt, silențios, deschizând drum oriunde femeia dinaintea mea își îndrepta pașii. Puteai crede că un vânt imperceptibil rotunjea intersecțiile galeriilor, sculptândule, și că tot ceea ce văzusem până atunci era doar un prag, o introducere, un vestibul. Printro încăpere, iluminată dinăuntru de cele mai delicate vinișoare de gheață, atât de albă încât umbrele din ea păreau lăptoase, am intrat întro odăiță mai mică — după strălucirea pură a celeilalte, bronzul acesteia părea un țipăt. Aici nu exista nimic decât o lumină misterioasă dintro sursă care părea răsturnată, astfel încât sclipea de dedesubt pe noi și pe fețele noastre; femeia făcu un gest cu mâna și lumina păli; se apropie de perete și din câteva mișcări invocă din el o proeminență ce imediat începu să se desfacă întrun fel de pat dublu lat — cunoșteam îndeajuns de multă topologie pentru a aprecia cercetările ce stătuseră, de pildă, la baza reazemului pentru cap.

— Avem un musafir, rosti ea, oprinduse.

Din lambriul deschis ieși o masă joasă, complet aranjată, și alergă spre ea aidoma unui câine. Luminile se stinseră când, deasupra unei firide cu fotolii — nu pot descrie ce fel de fotolii erau — ea conjură apariția unei lămpi mici din perete. Se părea că are o mulțime din aceste piese de mobilier ce înmugureau și înfloreau din ziduri; se aplecă peste masă și întrebă, fără să privească spre mine:

— Blar?

— Bine, am răspuns. Nam întrebat nimic, eram un sălbatic, naveam ce să fac, dar cel puțin puteam fi un sălbatic tăcut.

Îmi întinse un con înalt ce conținea un tub; scânteia precum un rubin, însă era moale, de parcă atinsesem pielița pufoasă a unui fruct. Luă și ea unul. Neam așezat. Inconfortabil de moale, ți se părea că stăteai pe un nor. Lichidul avea gust de fructe necunoscute, și conținea bulgărași mititei care, în mod neașteptat și amuzant, îți explodau pe limbă.

— E bun? mă întrebă.

— Da.

Poate că era o băutură ceremonială. De pildă, pentru cei aleși; sau, dimpotrivă, pentru ai domoli pe cei extrem de periculoși. Dar hotărâsem să nu pun întrebări.

— Este mai bine când stai jos.

— De ce?

— Ești groaznic de mare.

— Știu asta.

— Te străduiești să nu fii cuminte?

— Nu. E ceva natural.

Începu să râdă, încetișor.

— Sunt și amuzant, am adăugat. Tot felul de aptitudini.

— Ești diferit. Nimeni nu vorbește așa. Spunemi, cum este? Ce simți?

— Nunțeleg.

— Te prefaci. Sau poate ai mințit — nu, e imposibil. Nai fi fost în stare să…

— Sar?

— Nu mă gândeam la asta.

— Atunci, la ce?

Miji ochii.

— Nu știi?

— Ah, chestia aia! am zis. Și nu se mai face?

— Ba da, dar nu așa.

— Am făcuto așa bine?

— Nu, bineînțeles că nu… dar a fost de parcă ai fi vrut să… Se opri.

— Să ce?

— Știi doar. Am simțito.

— Eram furios, am recunoscut.

— Furios! făcu ea disprețuitoare. Mam gândit că… nu știu la ce mam gândit. Să știi că nimeni nar fi îndrăznit.

Am început să zâmbesc ușor.

— Și ția plăcut?

— Nu pricepi nimic. Aceasta este o lume lipsită de teamă, dar tu, de tine ne putem teme.

— Mai vrei? am întrebat.

Buzele i se întredeschiseră, mă privi din nou ca pe o fiară imaginară.

— Da.

Se apropie de mine. Iam luat palma și am lipito, deschisă, de a mea — degetele ei deabia depășeau podul palmei mele

— Ce mână dură ai, vorbi ea.

— E din cauza stelelor. Au muchii ascuțite. Ia zi acum: „Și ce dinți mari ai.”

Zâmbi.

— Ai niște dinți destul de obișnuiți.

Apoi îmi ridică palma, și o făcu cu atâta grijă, încât miam amintit de întâlnirea cu leul, dar în loc să mă simt ofensat, am surâs, deoarece era teribil de prostesc.

Femeia se ridică, își turnă un pahar dintro sticluță neagră șil bău.

— Știi cei asta? întrebă, strâmbânduse de parcă lichidul frigea. Avea gene enorme, fără îndoială false. Actrițele poartă întotdeauna gene false.

— Nu.

— No să spui nimănui?

— Nu.

— Perto.

— Aha, am remarcat cu indiferență.

Ea deschise ochii.

— Team văzut și mai devreme. Erai împreună cu un bătrân oribil, apoi ai venit singur.

— Era fiul unui coleg mai tânăr deal meu, am răspuns. Culmea era că spuneam chiar adevărul.

— Atragi atenția — știi asta?

— Ce pot face?

— Nu numai pentru că ești așa de mare. Umbli altfel… și te uiți în jur de parcă…

— Ce?

— Teai feri permanent.

— De cine?

Nu răspunse. Expresia i se schimbă. Răsuflând mai adânc, își privi propria mână. Degetele tremurau.

— Acum…, șopti și zâmbi, deși nu spre mine.

Zâmbetul deveni înaripat, pupilele se lărgiră, înghițind irisurile, se lăsă încetișor pe spate până ce capul îi ajunse pe perna gri, părul arămiu îi alunecă despletit și mă privi cu un fel de indiferență triumfătoare.

— Sărutămă.

Am cuprinso în brațe, și a fost groaznic, deoarece — voiam și nu voiam. Mi se părea că încetase dea fi ea însăși — de parcă în orice clipă se putea transforma în altceva. Își afundă degetele în părul meu; răsuflarea ei, când se smulse de lângă mine, era precum un geamăt. Unul dintre noi e fals, demn de dispreț, mam gândit, dar cine, ea sau eu? Am sărutato, chipul ei era dureros de frumos, teribil de străin, apoi rămase numai plăcerea, insuportabilă, însă chiar și atunci observatorul detașat, tăcut era treaz în mine; nu mam pierdut. Reazemul pentru cap, ascultător, deveni primitor pentru capetele noastre, era precum prezența unei terțe persoane, înjositor de atentă, și, parcă conștienți de asta, nam schimbat nici un cuvânt în tot acest timp. Apoi am ațipit, cu brațele în jurul gâtului ei, și totuși mi se părea că cineva rămăsese și privea, privea…

Când mam trezit, ea dormea. Era o altă odaie. Ba nu, aceeași. Însă se modificase cumva — o parte din perete se deplasase, dezvăluind zorii. Deasupra noastră, parcă uitată, ardea o lampă îngustă. Drept înainte, peste vârfurile arborilor, care erau încă aproape negri, se făcea dimineață. Mam mișcat cu precauție către marginea patului; ea murmură ceva aducând cu „Alan”, și continuă să doarmă.

Am trecut prin camere uriașe, pustii. Toate aveau ferestre îndreptate către est. O lumină roșie intră și umplu mobilierul transparent, care pâlpâia cu focul vinului rubiniu. Am zărit în depărtare o siluetă mergând — era un robot griperlat, fără față, al cărui trunchi radia o strălucire slabă; înăuntrul lui ardea o flăcăruie roșiatică, precum o candelă înaintea unei icoane.

— Vreau să plec, am rostit.

— Da, domnule.

Trepte argintii, verzi, albăstrui. Miam luat rămas bun de la toate chipurile lui Aen din sala înaltă cât o catedrală. Se luminase de ziuă. Robotul deschise poarta. Iam spus sămi cheme un glider.

— Da, domnule. Îl doriți pe cel al casei?

— Poate să fie și al casei. Vreau sajung la hotelul Alcaron.

— Da, domnule. Recepționat.

Mai mi se adresase cineva astfel. Cine? Numi puteam aminti.

Am coborât împreună scara abruptă — astfel încât până jos îți aminteai că acesta era un palat, nu o casă; am urcat în vehicul sub razele soarelui. Când gliderul porni, am privit îndărăt. Robotul continua să stea întro poziție servilă, semănând puțin cu o călugăriță, datorită brațelor subțiri, articulate.

Străzile erau aproape pustii. În grădini, precum niște corăbii stranii, abandonate, vilele se odihneau, da, se odihneau, de parcă de abia aterizaseră pentru o clipă printre garduri și copaci, pliinduși aripile ascuțite, colorate. Spre centrul orașului erau mai mulți oameni. Turle cu vârfurile scânteind în soare, locuințe înconjurate de palmieri, case gigantice pe piloni extrem de depărtați — străzile treceau prin ele, se pierdeau în orizontul albastru; nam mai privit spre altceva. La hotel am făcut o baie și am telefonat la agenția turistică. Am rezervat un ulder pentru ora douăsprezece. Mă amuza puțin faptul că puteam utiliza numele cu atâta ușurință, fără să am cea mai mică idee ce anume era un ulder.

Mai aveam patru ore la dispoziție. Am sunat Inforul hotelului și am întrebat despre familia Bregg. Nu aveam urmași, dar fratele tatălui meu lăsase doi copii, un băiat și o fată. Chiar dacă nu mai trăiau, copiii lor…

Inforul enumeră unsprezece Bregg. Am solicitat genealogia lor. Sa dovedit că numai unul dintre ei, un anume Atal Bregg, provenea din familia mea. Era nepotul unchiului meu, nici el prea tânăr: avea aproape șaizeci de ani. Aflasem deci ceea ce voiam să știu. Am apucat chiar receptorul, cu intenția de ai telefona, dar am renunțat. La urma urmei, ce aveam săi spun? Sau el mie? Cum murise tata? Mama? Pentru ei, eu murisem de mult și acum naveam nici un drept, în calitatea de urmaș al lor, să întreb. Ar fi fost — sau cel puțin așa simțeam atunci — un act de trădare, ca și cum iaș fi păcălit, scăpând din fața destinului printro lașă evadare, ascunzândumă în interiorul timpului, care, pentru mine, fusese mai puțin ucigaș decât pentru ei. Ei mă înmormântaseră pe mine, printre stele, nu eu pe ei, pe pământ.

În cele din urmă, am apucat receptorul. Telefonul a sunat mult timp. Apoi robotul casei a răspuns și ma informat că Atal Bregg nu se afla pe Pământ.

— Unde e? am întrebat imediat.

— Pe Lună. E plecat de patru zile. Ce săi transmit?

— Cu ce se ocupă? Ce profesiune are? Știi… nu sunt sigur dacă el este cel pe carel caut, poate a fost o greșeală…

Era mai ușor, cumva, să minți un robot.

— Este psihoped.

— Mulțumesc. O să revin peste câteva zile.

Am închis. Cel puțin nu era astronaut; asta era bine.

Am apelat din nou la Inforul hotelului și am întrebat ce anume miar recomanda ca relaxare pentru douătrei ore.

— Încercați realonul nostru, mia răspuns.

— Cei acolo?

— Logodnica. Ultimul real al lui Aen Aenis.

Am coborât; se afla la subsol. Spectacolul începuse deja, dar robotul de la intrare mia spus că practic nu scăpasem nimic — doar câteva minute. Ma condus prin întuneric, mia tras un scaun de formă ovoidală și, după ce mam așezat, a dispărut.

Prima mea impresie a fost că stăteam lingă scena unui teatru, ba nu — chiar pe scenă, atât de aproape erau actorii. Aveai impresia că, întinzând mâna, îi puteai atinge. Aveam noroc, deoarece era o poveste de pe timpul meu, sau altfel zis, o piesă istorică; anii când se desfășura acțiunea nu erau specificați, dar, după unele detalii, se petrecea la un deceniu sau două după plecarea mea.

Imediat am fost încântat de costume, scenariul era naturalist, dar tocmai de aceea ma distrat, deoarece am remarcat, o mulțime de greșeli și anacronisme. Eroul, un brunet arătos cu păr șaten, pleca din casă întrun frac (era dimineața devreme) și mergea cu automobilul săși întâlnească iubita; avea până și un joben, însă unul gri, de parcă era un englez ducânduse la Derby. Mai târziu apăru un han romantic, cu un proprietar cum nu mai văzusem vreodată — arăta ca un pirat; eroul se așeza pe cozile fracului și bea bere cu paiul; și așa mai departe.

Brusc, mam oprit din râs; apăruse Aen. Era îmbrăcată absurd, însă era lipsit de importanță. Spectatorul știa că ea iubea pe un altul șil înșela pe erou; rolul tipic, melodramatic al femeii fatale, sentimentalitate, clișee. Totuși Aen îl interpreta în alt fel. Era o fată lipsită de profunzime, tandră, nepăsătoare și datorită naivității fără de limite a cruzimii ei, o ființă inocentă, aducând tuturor nefericirea deoarece nu voia să facă pe nimeni nefericit. Căzând în brațele unui bărbat, ea uita de celălalt, și o făcea întrun asemenea mod, încât credeai în sinceritatea ei — pe moment.

Însă acest nonsens nu rezista, și rămânea numai Aen, marea actriță.

Realul era mai mult decât un simplu teatru teleghidat, deoarece atunci când mă concentram asupra unei părți a scenei, aceasta se mărea și se lărgea; altfel spus, spectatorul însuși, prin alegere personală, hotăra dacă urma să vadă un prim plan sau întreaga imagine. În același timp, proporțiile a ceea ce rămânea la periferia câmpului său vizual nu sufereau nici o distorsiune. Era un truc optic diabolic de inteligent, producând iluzia unei realități extraordinar de vii, aproape amplificată.

După aceea am suit în odaie să împachetez, deoarece aveam să plec peste câteva minute. Sa dovedit că aveam mai multe lucruri decât crezusem. Nu terminasem când telefonul fluieră melodios: ulderul mă aștepta

— Cobor întrun minut, am anunțat.

Robotul hamal îmi luă bagajele, și eram pe punctul dea ieși când telefonul sună din nou. Am ezitat. Semnalul plăcut se repetă, neobosit. Totuși să nu pară că dau bir cu fugiții, miam spus, și am ridicat receptorul, nu pe dea întregul sigur, însă, de ce anume o făceam.

— Tu, ești?

— Da. Teai trezit?

— De mult. Ce făceai?

— Team văzut. În real.

— Da? a fost singura ei remarcă, însă iam simțit satisfacția din voce. Însemna: e al meu.

— Nu, am rostit.

— Nu ce?

— Fato, ești o mare actriță. Dar eu nu sunt câtuși de puțin persoana pe care țio imaginezi.

— Miam imaginato și azi noapte? mă întrerupse. În glasul ei o undă de amuzament — și brusc ridicolul reveni. Eram incapabil săl evit. Quakerul din stele care căzuse o dată, sever, deznădăjduit și modest.

— Nu, am răspuns controlândumă, nu țiai imaginato. Însă eu plec.

— Pentru totdeauna?

Îi plăcea conversația.

— Fato, am început, și nam știut ce să mai spun.

Pentru o clipă iam auzit doar răsuflarea.

— Și după aceea? mă întrebă.

— Nu știu Mam corectat repede: Nimic. Plec. Toate astea nau nici un sens.

— Așa este, încuviință ea, și de asta poate fi splendid. Ce ai văzut? Adevărații?

— Nu, Logodnica. Ascultă…

— E o aiureală. Nici nu mă pot uita la așa ceva. Cel mai slab lucru al meu. Vezi Adevărații, sau nu, vino diseară. O să țil pun. Ba nu, nu, azi nu pot. Mâine.

— Aen, nu vin. Plec întradevăr, peste un minut…

— Numi spune „Aen”, mă rugă, spunemi „fato”.

— Fato, luatear dracii!

Am lăsat receptorul, mam simțit teribil de rușinat, lam ridicat, lam așezat iarăși șr am ieșit în fugă din cameră, de parcă mar fi urmărit cineva. Ajuns jos, am aflat că ulderul se găsea pe terasă. Deci, din nou sus.

Pe terasă exista o grădină restaurant și un aeroport. De fapt, un restaurant — aeroport, un vălmășag de nivele, platforme zburătoare și geamuri invizibile — nu miaș fi găsit ulderul nici întrun an, dar am fost condus până la el, practic dus de mână. Era mai mic decât crezusem. Am întrebat cât avea să dureze zborul, deoarece intenționam să citesc câte ceva.

— Vreo douăsprezece minute.

Nu merita să mai încep ceva. Interiorul ulderului îmi amintea puțin de racheta experimentală ThermoFax pe care o pilotasem cândva, doar că era mult mai confortabil, iar când ușa se închise în fața robotului cemi urase călătorie plăcută, pereții deveniră brusc transparenți, și deoarece alesesem primul dintre cele patru locuri (celelalte nu erau ocupate), aveam impresia că zburam întrun fotoliu instalat întro sticlă uriașă.

Curios, însă ulderul navea nimic comun cu o rachetă sau un avion; era mai degrabă un covor fermecat. Se deplasa mai întâi vertical, fără cea mai mică vibrație, producând un țiuit prelung, apoi pornea pe orizontală, precum un glonte. Din nou, o chestiune pe care o mai remarcasem: accelarația nu era însoțită de creșterea inerției. Prima dată, la stație, crezusem că eram victima unei iluzii; însă acum puteam aprecia exact. E greu de exprimat în cuvinte ceea ce am simțit — pentru că dacă întradevăr reușiseră să facă accelerația independentă de inerție, atunci, toate hibernările, testele, selecțiile, greutățile și frustrările expediției noastre se dovedeau a fi complet inutile; astfel încât, în clipa aceea, eram aidoma cuceritorului unui pisc himalaian care, după dificultatea de nedescris a cățăratului, descoperă că în vârf există un hotel plin de turiști, deoarece, în timpul suișului său singuratic pe panta opusă sau construit telecabine și alte atracții de divertisment. Faptul că dacă aș fi rămas pe Pământ naș mai fi trăit probabil, să văd această uluitoare descoperire reprezenta o consolare prea mică pentru mine: o consolare ar fi fost, mai degrabă, gândul că poate această invenție nu era valabilă pentru navigația cosmică. Asta era, desigur, egoism pur din partea mea, recunosc, însă șocul era prea mare pentru a izbuti să manifest entuziasmul corespunzător.

Între timp ulderul zbura, acum silențios; am privit în jos. Depășeam Terminalul. Rămânea încet în urmă, o fortăreață de gheață; pe nivelele superioare, care nu puteau fi zărite din oraș, se întrevedeau, negre, uriașe rampe pentru rachete. Apoi am trecut destul de aproape de turnulac, cel cu dungi negre și argintii; se ridică deasupra ulderului. Înălțimea lui nu putea fi apreciată de pe Pământ. Era ca un pod dintrun cilindru unind cerul și orașul, iar „rafturile” ce ieșeau din el erau ticsite cu uldere și alte mașini, mai mari. Oamenii de pe aceste benzi de aterizare păreau niște semințe de mac vărsate pe o farfurie din argint. Am zburat peste colonii albe și albastre de case, peste grădini; străzile se lățeau întruna, suprafețele lor erau de asemenea colorate — predominau ocrul și rozul palid. Spre orizont se întindea un ocean de clădiri, întrerupte ocazional de centuri de verde, și mam temut că așa avea să fie până la Clavestra. Însă vehiculul spori viteza, casele de veniră mai rare, împrăștiate prin grădini, apoi apărură bucle enorme și panglici rectilinii de șosele, acestea se întindeau pe mai multe nivele, se uneau, se întretăiau, plonjau sub sol, convergeau în aranjamente de forme stelare și se desprindeau în benzi dea lungul unui șes neted griverzui sub soarele aflat sus de tot, forfotind de glidere. După aceea, printre patrulaterele de arbori, apărură construcții uriașe cu acoperișurile de forma unor oglinzi concave; în centrul lor ardea ceva roșu. Mai încolo, drumurile se despărțeau și predomina verdele, ici și colo întrerupt de pătrate cu vegetație diferită — roșie, albastră — nu puteau fi flori, culorile erau prea intense.

Dr. Juffon ar fi mândru de mine, mam gândit. A treia zi, și deja… Și ce început. Nu oricine. O actriță extraordinară, faimoasă. Nui fusese teamă, și dacăi fusese atunci găsise plăcere și în teamă. Țineo tot așa. Dar de ce vorbise el despre intimitate? Așa era intimitatea lor? Cât de curajos sărisem în cascadă. Nobila gorilă. Iar apoi o frumusețe, adorată de mase, îl răsplătise din plin; câtă generozitate din partea ei!

Îmi ardea toată fața. Bine, cretinule, miam spus cu blândețe, de fapt ce dorești? O femeie? Ai avut o femeie. Ai avut tot cei posibil de avut aici, inclusiv o ofertă dea apărea în real. Acum vei avea o casă, te vei plimba prin grădină, vei citi cărți, vei privi stelele, șiți vei spune încetișor, în toată modestia ta: am fost acolo. Am fost acolo și mam întors. Și până și legile fizicii au acționat în favoarea ta, norocosule, mai ai jumătate de viață înaintea ta, și îți amintești cum arăta Roemer, cu o sută de ani mai bătrân decât tine?

Ulderul își începu coborârea, țiuitul se auzi, solul, brăzdat de șosele albe și albastre ale căror suprafețe străluceau precum emailul, crescu. Lacuri mari și piscine pătrate, mici, reflectau scântei de soare. Casele risipite pe pantele colinelor line deveniră treptat tot mai reale. Pe orizontul albastru se ridica un lanț de munți cu piscurile înzăpezite. Am zărit alei cu pietriș, pajiști, ronduri de flori, verdele răcoros al apei în piscine cu borduri din ciment, cărări, tufișuri, un acoperiș alb; toate acestea se rotiră încetișor, mă înconjurară și rămaseră nemișcate, de parcă mă luaseră în stăpânire.