"Țara norilor purpurii" - читать интересную книгу автора (Strugatski Arkadi, Strugatski Boris)


O DISCUŢIE SERIOASĂ

Secretarul ridică asupra lui Bîkov singurul ochi pe care-l avea:

— Veniţi din Asia Centrală?

— Da.

— Actele dumneavoastră…

Întinse stăruitor peste birou o mînă tuciurie, ce semăna cu un cleşte de rac, avînd degetul arătător peste măsură de lung; secretarului îi lipseau trei degete şi o jumătate din palmă. Bîkov puse în mîna secretarului delegaţia sa şi o adeverinţă. Despăturind încet delegaţia, secretarul citi:

„Inginerul-mecanic Bîkov Alexei Petrovici, de la Baza expediţionară sovieto-chineză din Gobi, este delegat da Ministerul Geologiei să ducă tratative cu privire la continuarea lucrărilor. Baza oficială: o adresă C.S.C.I. din…”

Secretarul aruncă o privire asupra adeverinţei, i-o restitui şi-i arătă o uşă capitonată cu muşama neagră.

— Poftiţi dincolo! Tovarăşul Kraiuhin vă aşteaptă.

— Delegaţia rămîne la dumneavoastră? întrebă Bîkov.

— Delegaţia rămîne la mine.

Bîkov îşi netezi părul şi îşi îndreptă bluza din piele de antilopă. I se păru că a surprins în ochiul secretarului o privire curioasă ori poate ironică. Se încruntă, deschise uşa arătată şi intră.

În cabinetul spaţios, cu aspect sumbru, storurile de bambus erau lăsate jos, acoperind ferestrele. Pereţii din material plastic, cu desăvîrşire goi, aveau reflexe difuze. Duşumeaua era acoperită cu un covor roşu, moale. Bîkov aruncă o privire în jur, căutîndu-l pe stăpînul cabinetului. Lîngă biroul masiv, pe care nu se afla mai nimic văzu profilîndu-se două chelii. Una din ele, palidă, bătînd în cenuşiu, stătea nemişcată, înălţîndu-se puţin peste speteaza unuia din fotoliile destinate vizitatorilor. Cealaltă, de un galben ca şofranul, stătea aplecată peste mapele aflate pe birou, la celălalt capăt, şi se legăna necontenit, ca şi cînd posesorul ei ar fi mirosit suspicios hîrtiile de calc şi copiile albastre, trase la heliograf, ale schiţelor aflate înaintea lui.

Bîkov văzu apoi o a treia chelie: aceasta aparţinea unei siluete hidos de grasă, într-o salopetă gri, care se întinsese pe covor, cu capul pleşuv, de culoare cenuşie, vîrît stîngaci în ungherul dintre perete şi dulapul de fier. De gît îi atîrna un şnur, ce se întindea pînă sub birou.

Bîkov se lăsă stînjenit cînd pe un picior, cînd pe celălalt, îşi trase din nou fermoarul de la bluză şi aruncă o privire neliniştită spre uşă. În clipa aceea capul de culoarea şofranului dispăru. Se auzi un pufăit, şi o voce înfundată, răguşită rosti satisfăcută: „Ţine splendid! Splendid!” Deasupra biroului se ridică încet o siluetă greoaie şi îndesată, într-o salopetă de lucru de nailon.

Omul era de statură uriaşă, nespus de lat în umeri, de bună seamă cîntărind multe kilograme. Faţa lui, cu pielea oacheşă, brăzdată de zbîrcituri, părea o mască; gura, cu buzele subţiri, era strînsă, formînd o linie dreaptă; de sub fruntea puternic bombată, ochii rotunzi şi fără gene îl fixau cu răceală şi atenţie pe Bîkov.

— Ce doriţi? se informă omul, cu vocea răguşită.

— Aş vrea să vorbesc cu tovarăşul Kraiuhin — spuse Bîkov, uitîndu-se cu coada ochiului la silueta masivă întinsă pe covor.

— Eu sînt Kraiuhin. Omul cu ochii rotunzi se uită şi el cu coada ochiului la silueta de pe covor, după care îl fixă din nou pe inginer.

Chelia din fotoliu stătea nemişcată. Bîkov şovăi o clipă, făcu cîţiva paşi şi se prezentă. Kraiuhin îl ascultă cu capul plecat.

— Îmi pare bine — spuse el, rezervat. Te-am aşteptat încă de ieri, tovarăşe Bîkov. Ia loc, te rog — şi Kraiuhin arătă, cu palma lui uriaşă ca o cazma, fotoliul. Aici, te rog. Eliberează locul şi stai jos.

Fără a pricepe nimic, Bîkov se apropie de birou, se întoarse înspre fotoliu şi abia îşi stăpîni un rîs nervos, în fotoliu zăcea un ciudat costum de protecţie, asemănător cu un costum de scafandru, dintr-o ţesătură elastică de culoare cenuşie. Peste speteaza fotoliului se ridica o calotă rotundă, argintie, prevăzută cu cleme metalice.

— Ia-l şi pune-l jos — zise Kraiuhin.

Bîkov aruncă o privire la momîia cea grasă din ungherul de lîngă dulapul de fier.

— Şi acesta e tot un costum de protecţie — vorbi nerăbdător Kraiuhin. Ia loc odată!

Bîkov goli grăbit fotoliul şi se aşeză oarecum jenat. Kraiuhin se uită la el, fără a clipi.

— Aşa… Bătu o vreme în birou cu degetele lui palide. Să facem cunoştinţă, tovarăşe Bîkov. Mă numesc Nikolai Zaharovici. Aşa să-mi spui. Ai să lucrezi sub conducerea mea. Dacă, bine-nţeles… Zbîrnîitul strident al telefonului îl întrerupse. Kraiuhin ridică receptorul: O clipă, tovarăşe Bîkov… Alo! Da, eu sînt…

Mai mult nu rosti nici un cuvînt, dar Bîkov văzu în lumina albăstruie pe care o răspîndea ecranul videofonului cum lui Nikolai Zaharovici îi năvăli deodată sîngele în obraji şi i se umflară la tîmple nodurile întunecate ale vinelor. Era vorba, se pare, de nişte lucruri foarte grave. Delicat, Bîkov îşi lăsă ochii în jos şi se apucă să examineze costumul de protecţie care zăcea pe covor, alături de fotoliu. Prin gulerul desfăcut se vedea interiorul căştii. I se păru că distinge prin cască desenul gros al covorului, deşi dinafară globul argintiu părea absolut opac. Bîkov se aplecă să vadă mai bine casca, dar în clipa aceea Kraiuhin puse receptorul în furcă şi răsuci comutatorul.

— Să vină Pokatilov! ordonă el.

— Am înţeles! răspunse cineva nevăzut.

— Peste o oră.

— Am înţeles, peste o oră.

Comutatorul ţăcăni din nou şi se făcu linişte. Bîkov îşi ridică ochii şi-l văzu pe Kraiuhin frecîndu-şi cu putere faţa cu palmele.

— Aşa — spuse el calm, surprinzînd privirea lui Bîkov aţintită asupra lui. Ce cap sex! Nimic nu se prinde de el… Iartă-mă, te rog, tovarăşe Bîkov. Unde-am rămas?… Da, da… Te rog încă o dată să mă ierţi. Noi doi avem de vorbit serios, atît că nu prea dispunem de timp. N-avem timp de loc. Să trecem la subiect… Înainte de toate aş vrea să te cunosc mai îndeaproape. Vorbeşte-mi despre dumneata.

— Ce anume? întrebă Bîkov.

— Întîi şi-ntîi biografia.

— Biografia? Inginerul rămase puţin pe gînduri. Biografia mea e cît se poate de simplă. M-am născut în 19.. în apropiere de oraşul Gorki. Sînt fiul unui lucrător din navigaţia fluvială. Tata a murit de timpuriu, cînd nu împlinisem încă trei ani. Am crescut şi am învăţat la o şcoală-internat pînă la vîrsta de cincisprezece ani. Apoi am lucrat timp de patru ani ca ajutor de motorist şi motorist pe glisoarele-amfibii reactoare de pe Volga. Sînt jucător de hochei. Am participat la două olimpiade, cu selecţionata „Volga”. Am intrat la şcoala tehnică superioară de transporturi terestre, fosta şcoală pentru trupele autoblindate. (“De ce vorbesc atît de mult?” îl fulgeră un gînd, dîndu-i o senzaţie neplăcută.) Am absolvit secţia de transporturi expediţionare reactivonucleare. Apoi… am fost trimis în munţi, în regiunea Tian-Şan-ului… După aceea am fost trimis în deşert, în Gobi… Am lucrat acolo, şi tot acolo am intrat în partid. Ce-aş mai putea adăuga? Cam asta-i tot.

— Da, într-adevăr e o biografie simplă — consimţi Kraiuhin. Va să zică ai treizeci şi trei de ani?

— Peste o lună împlinesc treizeci şi patru.

— Şi desigur nu eşti căsătorit.

Această remarcă din partea şefului i se păru lui Bîkov destul de deplasată. Inginerul nu putea suferi să se facă aluzie la înfăţişarea lui. În afară de asta, el cunoştea măcar o femeie pentru care faţa lui arsă de soare, nasul ascuţit ca un vîrf de pantof şi părul aspru şi roşcat nu jucau un rol hotărîtor.

— Vreau să spun — urmă Kraiuhin — că acum o jumătate de an erai încă, se pare, celibatar.

— Da — răspunse sec Bîkov. Sînt şi acum. Deocamdată.

Îşi dădu brusc seama că Kraiuhin ştie multe despre persoana sa şi îi pune toate întrebările acestea nu fiindcă l-ar interesa răspunsurile lui, ci pentru a-şi face o „impresie personală” sau cine ştie în ce alt scop. Era ceva neplăcut, şi asta îl făcu pe Bîkov atent.

— Deocamdată sînt celibatar — repetă el.

— Prin urmare — spuse Kraiuhin — n-ai rude apropiate, nu?

— Prim urmare, nu.

— Şi eşti, ca să zic aşa, absolut singur şi independent…

— Da, singur. Deocamdată singur.

— Unde spui că ai lucrat în ultima vreme?

— În Gobi…

— Mult?

— Trei ani!

— Tot timpul în deşert?

— Da. Fireşte, cu mici întreruperi. Deplasări, cursuri… În cea mai mare parte însă, am stat în deşert.

— Nu te-ai plictisit?

Bîkov rămase pe gînduri.

— La început mi-a fost greu — spuse el, prudent. Apoi m-am obişnuit. Desigur, nu e uşor să lucrezi în deşert. Îşi aduse aminte de cerul dogoritor şi de oceanele negre de nisip. Dar şi deşertul poate fi îndrăgit.

— Da? făcu Kraiuhin. Poţi îndrăgi deşertul? Dumneata îl iubeşti?

— M-am obişnuit, de bună seamă.

— Ultima dumitale funcţie?

— Şeful coloanei de transportoare atomice universale de la Baza expediţionară din Gobi.

— Aşadar cunoşti bine maşinile?

— Depinde care…

— Să zicem transportoarele acestea atomice ale dumitale.

Întrebarea i se păru lui Bîkov de prisos şi de aceea nu răspunse.

— Spune-mi, dumneata ai condus anul trecut operaţiile de salvare a expediţiei Dauge?

— Eu.

— Bravo, ai lucrat splendid! Fără dumneata, expediţia ar fi fost pierdută.

Bîkov ridică din umeri:

— Pentru noi a fost un marş în salturi ca atîtea altele şi nimic mai mult.

Kraiuhin îşi miji ochii.

— Dar şi oamenii dumitale au avut de suferit, dacă nu mă înşeală memoria.

Bîkov roşi — cu tenul lui, roşeaţa aceasta dădea feţei sale o expresie cumplită — şi spuse înciudat:

— S-a abătut peste noi furtuna neagră! Nu vreau să mă laud, tovarăşe Kraiuhin, dar marşurile cu sunet de fanfară au loc numai la parăzi. În deşert, treaba asta e mai complicată.

Se simţea stînjenit şi era înciudat. Kraiuhin îl cerceta cu un zîmbet nedefinit:

— Aşa… Mai complicată… Trei ani în deşert. Nu e puţin. Asta e bine. Spune-mi, tovarăşe Bîkov, în afară de serviciu te mai preocupă altceva?

Inginerul îl privi nedumerit:

— În ce sens?

— Ce faci în timpul liber?

— Hm… Citesc, joc şah.

— Mi se pare că ai unele lucrări?

— Am.

— Multe?

— Nu, nu sînt multe. Două articole în revista „Transporturile pe şenile”.

— Pe ce temă?

— Repararea motoarelor-reactor atomice în condiţii de exploatare. O experienţă proprie.

— Repararea motoarelor-reactor atomice… Foarte interesant. Apropo, în afară de hochei, ce te mai interesează în materie de sport?

— Sambo… Sînt instructor.

— Asta e bine. Aşa. Dar astronomia nu te-a interesat niciodată?

Bîkov avu impresia că Kraiuhin îşi bate joc de el.

— Nu, astronomia nu m-a interesat — îi răspunse.

— Păcat!

— Se poate.

— Spun asta, Alexei Petrovici, deoarece munca pe care o vei face la noi va fi pînă la un anumit punct, ca să zic aşa, legată de această ştiinţă.

Inginerul se încruntă.

— Iertaţi-mă, nu prea vă înţeleg…

— Ce ţi s-a spus cînd ai fost trimis aici?

— Mi s-a spus că sînt trimis în vederea unor tratative pentru participarea mea la o expediţie ştiinţifică. Temporar…

— La ce expediţie anume nu ţi s-a spus?

— Undeva în nişte deşerturi, în căutarea unor minereuri rare.

Kraiuhin îşi trosni degetele palide şi îşi puse palmele pe birou.

— Da, fireşte — bolborosi el. Foarte firesc. Ei nu ştiu asta. Uite ce e, Alexei Petrovici — vorbi Kraiuhin, răsuflînd adînc. Desigur, astronomia n-are nici o contingenţă cu asta; mai precis, aproape că n-are. Şi mai precis: pentru dumneata n-are nici o contingenţă. N-are importanţă că nu te interesează astronomia. Nu cred că va trebui să apelezi la ea. La nevoie ai să mai citeşti şi dumneata cîte ceva, o să-ţi mai spună şi alţii. Esenţialul e însă că dumneata n-ai să lucrezi aici; ca să zic aşa, nu pe Pămînt.

Bîkov clipi neliniştit din ochi. Deodată avu din nou senzaţia că nu se simte în apele sale, exact cum se întîmplase cu o jumătate de oră în urmă cînd păşise pragul acestui cabinet.

— Mi-i teamă că… nu vă înţeleg — rosti el, bîlbîindu-se. Nu pe Pămînt? Poate în Lună?

— Nu, nu în Lună. Mult mai departe.

Asta semăna cu un vis foarte ciudat.

Sprijinindu-şi bărbia în degetele împreunate, Kraiuhin spuse:

— De ce te miri atîta, Alexei Petrovici? Sînt treizeci de ani de cînd oamenii zboară pe alte planete. Îţi închipui oare că aceştia sînt altfel de oameni? Nicidecum. Sînt oameni obişnuiţi, la fel ca dumneata. Oameni cu diferite specialităţi. Eu, de pildă, sînt convins că dumneata ai putea deveni un foarte bun explorator interplanetar. De altfel, mulţi dintre cosmonauţi au venit la noi, ca să zic aşa, dinafară, de exemplu din aviaţie. Îmi dau seama că dumitale, inginer cu o specialitate strict „terestră”, nici nu putea să-ţi treacă prin cap că ai avea posibilitatea să iei parte la o acţiune de felul acesta. Întîmplarea face însă ca noi să trimitem o expediţie pe planeta Venus şi să avem nevoie de un om care să cunoască la perfecţie condiţiile muncii în deşert. Nu cred că deşerturile de-acolo să se deosebească cine ştie ce de scumpul dumitale Gobi. Atît că va fi ceva mai greu.

Bîkov îşi aminti deodată:

— Golconda uranică!

Kraiuhin îi aruncă o privire scurtă, foarte atentă:

— Da. Golconda uranică. Ei, vezi, ştii aproape tot.

— Venus… — rosti tărăgănat Bîkov. Golconda uranică… Clătină din cap şi rîse. Eu şi în cer! De necrezut!

— Ei, hai, că n-oi fi dumneata chiar aşa de păcătos, în afară de asta, noi nu te trimitem în grădinile raiului. Dar poate… — Kraiuhin se aplecă şi coborî vocea: Ţi-i teamă?

Bîkov rămase pe gînduri.

— Desigur, mi-i cam teamă — mărturisi el. Ba chiar mi-i teamă de-a binelea. S-ar putea să nu corespund. Se uită la Kraiuhin şi zîmbi: Nu, nu mă tem eu într-atîta încît să refuz. Dar vă daţi şi dumneavoastră seama că toate acestea sînt atît de neaşteptate. Şi apoi… Sînteţi încredinţat că am să corespund?

— Sînt absolut convins. Fireşte, acolo o să fie greu, foarte-foarte greu, o să întîmpinaţi probabil primejdii pe care nici nu le bănuim… Dar dumneata ai să te descurci.

— Dumneavoastră ştiţi mai bine, tovarăşe Kraiuhin.

— Da, cred că ştiu mai bine. Aşadar, Alexei Petrovici, să considerăm că n-ai să dai fuga la ministerul dumitale şi n-ai să-i implori pe cei de acolo să fii eliberat din motive de sănătate sau din motive de ordin familial.

— Tovarăşe Kraiuhin!

— Să nu te mire că-ţi spun asta. Kraiuhin se întunecă la faţă: în fotoliul acesta au stat ei şi alţii, mai ceva, şi s-au speriat în modul cel mai regretabil. Kraiuhin îşi trecu palma peste obraz. Ca să fiu sincer, de mult am pus eu ochii pe dumneata şi mă bucur că nu m-am înşelat.

Bîkov icni stînjenit şi se uită în altă parte. Apoi, calm, întrebă:

— De unde mă cunoaşteţi, tovarăşe Kraiuhin?

— Din acţiunea pentru salvarea expediţiei Dauge. Era o expediţie a departamentului nostru. De-atunci ţi-am pus gînd rău. Am cerut relaţii despre dumneata, şi aşa mai departe. Iar cînd a venit momentul, te-am invitat aici.

— Am înţeles.

— De obicei se dă un termen de gîndire. O săptămînă, uneori o lună. Dar acum nu putem aştepta. Hotărăşte-te, Alexei Petrovici. Te previn, dacă şovăi cît de cît, mai bine să renunţi de la început. Nu-i cu supărare.

Bîkov izbucni în rîs:

— Nu, tovarăşe Kraiuhin, nu renunţ. Dacă dumneavoastră sînteţi de părere că am să corespund, nu renunţ. Accept propunerea. E, desigur, ceva neaşteptat pentru mine, dar nu-i nimic, am să mă obişnuiesc. Sînt de acord.

— Foarte bine.

Kraiuhin dădu liniştit din cap şi se uită la ceas.

— Acum, uite ce: expediţia va fi relativ de scurtă durată, cel mult o lună şi jumătate. Te aranjează?

— Mă aranjează…

— Amănunte în legătură cu munca ce te-aşteaptă n-am să-ţi dau acum. Ai să afli mai tîrziu. Timpul de care dispunem este foarte limitat. Te rog numai să ai în vedere că mîine plecăm.

— Mîine? Pe Venus?

— Nu, pe Venus plecăm ceva mai tîrziu. Deocamdată avem de lucru pe Pămînt. Insă nu la Moscova, ci în altă parte. Spune-mi, dar bagajul unde ţi-este?

— Jos la garderobă. Am puţine lucruri: un geamantan şi un porthart. Nu-mi închipuiam…

— Asta n-are importanţă. Unde vrei să tragi? Ţi-aş recomanda „Praga”. E aici alături.

Bîkov încuviinţă cu un semn din cap:

— Cunosc, e un hotel bun.

— Foarte bun. Acum te las. Peste… — se uită din nou la ceas — peste vreo două ore şi ceva, exact la şaptesprezece zero zero, să fii din nou aici, tovarăşe cosmonaut. Atunci ai să mai afli cîte ceva. Ai luat masa? Desigur că nu. Restaurantul e la etajul doisprezece. Iei masa, te odihneşti în bibliotecă sau la club, care se află în aceeaşi clădire, şi la şaptesprezece punct te întorci. La revedere. Acuma trebuie, ca să zic aşa, să-i trag cuiva o săpuneală.

Bîkov, încă puţin emoţionat, se ridică şi, după o clipă de şovăială, puse o întrebare care-l chinuia de mult:

— Tovarăşe Kraiuhin, care este numele întreg al acestei instituţii? În delegaţie scrie „C.S.C.I.”, dar am impresia că am descifrat greşit.

— C.S.C.I. Înseamnă Comitetul de stat pentru comunicaţiile interplanetare de pe lîngă Consiliul de Miniştri. Eu sînt vicepreşedinte al comitetului.

— Mulţumesc — spuse Bîkov. Comitetul pentru comunicaţiile interplanetare — bolborosi el, întorcîndu-se spre uşă. Ei, da, desigur… Eu credeam că e Comitetul de stat pentru contactele internaţionale… Aceleaşi iniţiale…

În uşă, Bîkov se lovi de un om foarte înalt, care dăduse buzna în cabinet. Inginerul apucă să vadă doar că acesta purta nişte ochelari mari, într-o elegantă ramă neagră, şi că era nespus de palid. Omul nu-l observă pe vizitator şi, izbindu-l în piept, începu de-a dreptul din prag:

— Nikolai Zaharovici!…

— Unde e reactorul numărul şase? auzi Bîkov basul răguşit al lui Kraiuhin, care de data aceasta nu prevestea nimic bun.

— Daţi-mi voie, Nikolai…

— Eu te întreb unde-i reactorul numărul şase?

Inginerul Bîkov închise uşa şi se îndreptă spre ieşirea din anticameră. Secretarul cel întunecat la chip îl petrecu cu singurul său ochi şi se aplecă din nou peste hîrtiile de pe birou.