ECHIPAJUL LUI „HIUS”

Venus e „a” doua planetă în ordinea depărtării de Soare. Distanţa medie care o separă de Soare este de 0,723 unităţi astronomice = 108 milioane km… Venus efectuează o rotaţie totală în jurul Soarelui în 224 zile 16 ore 49 minute şi 8 secunde. Viteza medie de deplasare pe orbită este de 35 km/sec… Venus este planeta cea mai apropiată de noi. În timpul trecerii sale între Pămînt şi Soare, depărtarea ei de Pămînt poate fi de 39 mil. km. Cînd trece de cealaltă parte a Soarelui, V se află la o distanţă de 258 mil. km de Pămînt… Diametru planetei V. este de 12.400 km, turtirea foarte mică. Luînd ca unitate datele pentru Pămînt, pentru V. avem diametrul 0,973, suprafaţa 0,95, volumul 0,92, forţa de gravitaţie la suprafaţă 0,85, densitatea 0,88 (sau 4,86 gr/cm3), masa 0,81… Perioada de rotaţie este de aproape 57 de ore… V. e înconjurată de o atmosferă extrem de densă, alcătuită din bioxid de carbon şi oxid de carbon, în care plutesc nori de cristale de amoniac… În prezent, V. este studiată de pe cîţiva sateliţi temporari şi permanenţi, dintre care doi aparţin Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Tentativele de debarcare pe V. (Abrosimov, Nisidzima, Sokolovski, Şi Fen-iu ş.a.) şi de cercetare directă a suprafeţei sale nu au fost încununate de succes.

Bîkov privi fotografia în culori a planetei Venus — un disc gălbui pe un fond negru de catifea, cu umbre albastre şi portocalii — şi închise tomul greu. „Tentativele de debarcare… şi de cercetare directă… nu au fost încununate de succes…” Scurt şi cuprinzător. Da, s-au făcut încercări. Bîkov începu să-şi aducă aminte de tot ceea ce ştia din cărţi şi din ziare, de la conferinţele televizate şi din comunicatele succinte ale Agenţiei T.A.S.S.

La sfîrşitul celui de-al treilea deceniu după primele zboruri pe Lună, aproape toate obiectivele situate în limitele unui perimetru măsurînd un miliard şi jumătate de kilometri de la Pămînt erau deja cunoscute omului. Au apărut ştiinţe noi — planetologia şi planetografia Lunii, ale lui Marte, ale lui Mercur, ale sateliţilor mari ai marilor planete şi ale unora dintre asteroizi. Exploratorii interplanetari, îndeosebi aceia care erau nevoiţi să lucreze luni şi chiar ani întregi departe de Pămînt, s-au obişnuit cu straturile mişcătoare de praf etern de pe cîmpiile Lunii, cu deşerturile roşii şi cu dumbrăvile firave de haloxylon de pe Marte, cu prăpăstiile de gheaţă şi cu platourile alpine încinse pînă la incandescenţă de pe Mercur, cu cerul străin pe care străluceau mai multe luni, cu Soarele semănînd cu o steluţă luminoasă. Sute de nave brăzdau sistemul solar în toate direcţiile. Începea o nouă etapă a cuceririi spaţiului de către om — epoca cuceririi marilor planete „grele”: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Venus.

Planeta Venus făcea parte dintre primele obiective asupra cărora se concentrase atenţia cercetătorilor de pe Pămînt. Apropierea ei de Pămînt şi de Soare, o anumită asemănare a unora dintre caracteristicile ei fizice cu acelea ale Pămîntului, cum şi lipsa totală a unor date cît de cît complete cu privire la structura ei făceau ca ea să-i atragă, înaintea altora, pe exploratorii interplanetari.

La început, ca întotdeauna, au fost lansate aparate cosmice fără pilot. Rezultatele s-au dovedit a nu fi deloc mulţumitoare. O nebulozitate densă, semănînd cu mîlul oceanului, n-a îngăduit să se vadă nimic. Sute de kilometri de peliculă obişnuită şi peliculă infraroşie arătau acelaşi lucru: o perdea albă, compactă, alcătuită dintr-un strat impenetrabil de ceaţă, se pare foarte gros. N-a îndreptăţit speranţele nici radio-optica. În atmosfera planetei Venus, fasciculul de radiaţie electromagnetică era fie absorbit, fie reflectat de păturile ei superioare. Ecranele radiolocatoarelor rămîneau negre sau degajau o lumină uniformă, care nu spunea nimic. Tanchetele-laborator telemecanice şi cibernetice, care şi-au dovedit în chip strălucit însuşirile cu prilejul explorării preliminare a Lunii şi a lui Marte, nu au transmis nimic, pierind fără urmă undeva pe fundul acelui ocean dens cu suprafaţa cenuşie-trandafirie.

Atunci au pornit la asaltul planetei Venus oameni temerari. Pe bordul celor mai bune nave interplanetare, trei expediţii, echipate cu cele mai avansate mijloace tehnice din acea vreme, s-au avîntat una după alta în atmosfera misterioasei planete. Prima navă a ars, fără a mai apuca să transmită ceva (observatorii au înregistrat o explozie în locul unde nava a pătruns în atmosfera planetei). Cea de-a doua expediţie a comunicat că se pregăteşte de coborîre, iar după douăzeci de minute a făcut cunoscut că nava e purtată de nişte curenţi atmosferici de o forţă neînchipuită. Apoi a amuţit pentru totdeauna. A treia expediţie a reuşit să coboare pe suprafaţa planetei. Dar, datorită unor capricii ale atmosferei foarte nestabile de pe Venus, nu s-a putut menţine legătura cu cei debarcaţi decît timp de douăzeci şi patru de ore. Şeful expediţiei a comunicat că pe planetă bîntuiau furtuni de nisip, trombe ce smulgeau din loc stînci întregi, şi că stăruia o beznă care învăluia totul de jur împrejur. Apoi a amuţit şi această expediţie. Cîteva zile mai tîrziu s-a auzit o voce spunînd repede la microfon: „Febră, febră, febră…” Cu aceasta, legătura s-a întrerupt.

Trei expediţii pierdute într-un răstimp atît de scurt — era prea de tot! Devenise evident că planeta Venus va putea fi asaltată abia după o nouă muncă de pregătire dintre cele mai minuţioase. Era necesar să se facă recunoaşteri migăloase, complete şi cît mai temeinice. Congresul internaţional de Cosmonautică a elaborat un plan de studiere a planetei Venus pe o perioadă de cincisprezece ani. În vederea lucrărilor de cercetare, omenirea a pus în acţiune întreg arsenalul bogat al ştiinţei şi tehnicii. S-au construit cîţiva sateliţi-laborator, echipaţi cu sute de aparate automate. S-au folosit sonde de recunoaştere autopropulsate, aparatură optică cu raze infraroşii şi aparataj electronic, dispozitive cu flux de ioni, şi multe altele. Datele obţinute erau necontenit sistematizate de cele mai mari maşini electronice de calculat din lume. Atmosfera planetei Venus a fost studiată atît de detailat, încît au rămas uluiţi înşişi oamenii de ştiinţă. S-a determinat, în sfîrşit, cu toată precizia, perioada de rotaţie a lui Venus. A fost întocmită în linii generale o hartă a lanţurilor de munţi de pe planetă. Au fost măsurate cîmpurile ei magnetice. Lucrările se desfăşurau metodic şi sistematic.

Un satelit-laborator a descoperit pe Venus o zonă de ionizare intensă. După cîtva timp, această descoperire a fost confirmată de cercetătorii sovietici, chinezi şi japonezi. S-a constatat că zona de ionizare supra-intensă, care ocupă o suprafaţă de aproximativ o jumătate de milion de kilometri pătraţi, se localizează periodic într-un anumit sector de pe suprafaţa planetei, că ea nu are nici o legătură cu stratul gros de nori şi, ca atare, este exclusă ipoteza originii ei atmosferice. Rămînea de presupus că sursa de ionizare provenea chiar de pe scoarţa solidă a planetei. Dacă ionizarea era provocată de o radiaţie radioactivă, ea se putea datora numai unor minereuri radioactive de o concentrare nemaivăzută. Denumirea de „Golconda uranică” se impunea de la sine.

Acum lucrurile au luat o altă întorsătură. În ceea ce priveşte elementele active grele, omenirea rămînea încă în urmă. Tehnologia extracţiei elementelor grele se dezvolta încet; în orice caz, cererea de elemente grele active depăşea cu mult producţia întreprinderilor de înnobilare, iar obţinerea lor pe cale artificială era mult prea costisitoare. Interesului ştiinţific pur academic faţă de Venus i s-a adăugat un interes mai practic.

Au urmat alte expediţii. Sokolovski, vicepreşedintele Congresului internaţional de Cosmonautică, şi-a găsit moartea. Nisidzima s-a întors la Nagoya orb. Şi Fen-iu, cel mai bun pilot al Chinei, a pierit fără urmă. Se vede treaba că vechile mijloace de asalt nu erau eficace pentru această planetă, care parcă îşi bătea joc de eforturile oamenilor. Analiza datelor precare cu privire la cauzele catastrofelor a arătat că pe Venus se va putea efectua o coborîre numai dacă se va renunţa la vechile forme şi principii ale tehnicii zborurilor interplanetare. Congresul internaţional a recomandat să se renunţe provizoriu la întreprinderea unor noi tentative cu vechile mijloace şi a instituit un premiu pentru elaborarea unui nou gen de transportor interplanetar, capabil să străpungă cuirasa în clocot a atmosferei de pe Venus. În U.R.S.S. se lucra intens la construirea unei rachete fotonice. Alte ţări căutau şi ele căi noi.

Cu doi ani înainte de naraţiunea noastră, în ziarele centrale a apărut o ştire care anunţa că pe cel mai mare satelit artificial al Pămîntului, „Veidadî Iu-i” — „Marea prietenie” — specialiştii sovietici şi chinezi în domeniul turnării agravitaţionale (turnare în condiţii de imponderabilitate) au început turnarea corpului primei rachete fotonice. Această rachetă specială îi va sluji poate lui Bîkov şi tovarăşilor săi să răzbească spre deşerturile de pe Venus… „care nu cred să se deosebească cine ştie ce de scumpul dumitale Gobi”, cum a zis Kraiuhin.

Dar, fie că e vorba de o rachetă fotonică sau de una atomică, fie că deşerturile de pe Venus se deosebesc sau nu de acelea din Gobi, este limpede că expediţia nu se duce la ceva de-a gata. Zborurile interplanetare şi îndeosebi munca pe alte planete constituie o întreprindere întreit de grea şi de complicată. Pentru cucerirea planetei Venus şi a bogăţiilor Golcondei uranice, a acestor zăcăminte aproape fabuloase, se cer cunoştinţe vaste, o sănătate de fier, o putere de rezistenţă neobişnuită. Trebuie să fii un adevărat explorator interplanetar, adică unul din acei eroi care apar în filme întîmpinaţi cu flori sau… îşi găsesc mormîntul în abisurile sumbre ale spaţiului cosmic fără de sfîrşit. Va avea oare modestul inginer Bîkov suficiente cunoştinţe, destulă sănătate şi putere de rezistenţă? De altfel…

Kraiuhin ştie mai bine. Kraiuhin este vicepreşedintele C.S.C.I., al Comitetului de stat pentru comunicaţiile interplanetare. Şi dacă Kraiuhin e încredinţat că Bîkov va corespunde misiunii date, înseamnă că aşa va fi. Într-adevăr, exploratorii aceştia interplanetari sînt şi ei oameni tot ca şi dînsul! Dacă pot ei, o să poată şi el.

Bîkov se surprinse uitîndu-se ţintă în ochii drăgălaşei bibliotecare de la masa de vizavi. Fata se încruntă, apoi nu se mai putu stăpîni şi izbucni în rîs. Bîkov se încruntă la rîndul lui. Da, trebuie să expedieze o telegramă la Aşhabad, anunţînd că deplasarea va fi de lungă durată. Păcat că nu se pot vedea înainte de plecarea expediţiei… La ce-ar folosi însă o întîlnire? Poţi oare să spui în cîteva minute tot ce ţi-ai pus în gînd vreme de cîţiva ani? Să lăsăm, dar, soarta să decidă. Cînd se va înapoia… (în mintea lui Bîkov răsări o fotografie dintr-o revistă ilustrată, care înfăţişa înapoierea dintr-o cursă grea a unor eroi ai spaţiilor cosmice, întîmpinaţi cu flori, zîmbete, braţe ridicate în semn de salut…), deci cînd se va înapoia, îşi va lua un concediu şi va pleca la Aşhabad. Va merge la o anumită casă, va apăsa pe butonul soneriei şi atunci…

Bîkov se uită la ceas. Pînă la cinci mai rămăseseră cîteva minute. Se ridică, restitui, cu o uşoară înclinare a capului, volumul din enciclopedie fetei aceleia cu zîmbetul pe buze şi se duse la Kraiuhin.

În anticameră, secretarul cel cu un singur ochi îl salută ca pe o veche cunoştinţă, dînd din cap. Bîkov se mai uită o dată la ceas (era cinci fără un minut), îşi trecu degetele prin păr, îşi îndreptă bluza şi deschise hotărît uşa care da în cabinet.

Avu impresia că a intrat într-o altă încăpere. Storurile erau ridicate; pe geamurile larg deschise intra, într-un şuvoi vesel, soarele, inundînd pereţii catifelaţi din material plastic de culoare deschisă. Fotoliul din faţa biroului era dat la o parte. În fotoliu se mai afla costumul de protecţie ce semăna cu un costum de scafandru, cu calota argintie aruncată peste speteaza fotoliului. Covorul, făcut sul, era întins de-a lungul unui perete. În mijlocul cabinetului, pe parchetul lucios, stătea un obiect ciudat, asemănător cu o uriaşă broască ţestoasă, de culoare cenuşie, cu cinci picioare groase ca nişte butuci. O cuirasă netedă de formă sferică se ridica la cel puţin un metru deasupra duşumelei. În jurul broaştei ţestoase făcuseră cerc cîţiva oameni, care stăteau pe vine.

Cînd intră Bîkov, unul din ei, un bărbat îndesat, lat în spete, cu nişte ochelari negri cu rama groasă ce-i acopereau jumătate din faţă, înălţă capul cu chelia galbenă lucind în soare şi rosti cu vocea răguşită a lui Kraiuhin:

— Iată-l! Tovarăşi, vă prezint pe cel de-al şaselea membru al echipajului, inginerul Alexei Petrovici Bîkov,

Toţi se întoarseră spre el. Erau de faţă un bărbat înalt, foarte frumos, într-un costum subţire şi elegant, un grăsan ras în cap, care se făcuse stacojiu la faţă din pricina căldurii, un tînăr oacheş, care îşi ştergea mîinile-i vînoase cu un ghemotoc de cîlţi îmbibat în ulei şi… Dauge, vechiul şi bunul prieten Grigori Iohanovici Dauge, tot aşa de slăbănog şi deşirat ca anul trecut în Gobi, acum însă fără şalvari şi fără basma pe cap,ci într-o ţinută obişnuită de oraş. Dauge se uita ia Bîkov şi îi făcea semne prietenoase din cap, zîmbind cu gura-i largă.

— Faceţi cunoştinţă — spuse Kraiuhin. Vladimir Sergheevici Iurkovski, un excelent geolog şi un încercat explorator interplanetar.

Bărbatul cel frumos şi elegant strînse uşor mîna lui Bîkov şi se întoarse indiferent. Bîkov îi aruncă pe furiş o privire lui Kraiuhin. Avu impresia că în ochii rotunzi ai acestuia s-au aprins şi s-au stins numaidecît nişte luminiţe vesele.

— …Bogdan Bodganovici Spiţîn, pilot, unul din cei mai buni cosmonauţi din lume, participant la primele expediţii în centura asteroizilor.

Tînărul cel oacheş îşi arătă dinţii foarte frumoşi. Avea mîna fierbinte şi tare ca fierul.

— …Mihail Antonovici Krutikov — urmă Kraiuhin. Navigator. Mîndria cosmonauticii noastre sovietice.

— Ei, şi dumneavoastră, Nikolai Zaharovici, mormăi grăsunul, fîstîcit ca o fată, privindu-l binevoitor po Bîkov de jos în sus. Tovarăşul Bîkov şi-ar putea într-adevăr închipui… Îmi pare bine de cunoştinţă, încîntat, tovarăşe Bîkov!…

— …în sfîrşit… De altfel cred că aici prezentările sînt de prisos.

Bîkov şi Dauge se îmbrăţişară.

— Foarte bine, Alexei, foarte bine! şopti Dauge.

— Nu-mi vine să cred! Iohanîci, tu eşti?

— Eu, Alexei!

Kraiuhin îl luă pe Bîkov de braţ.

— Comandantul navei şi şeful expediţiei…

Bîkov se întoarse. În prag stătea un bărbat zvelt, de statură potrivită, foarte palid şi cu desăvîrşire cărunt, deşi, judecind după faţa lui fină, cu trăsături regulate şi precise, nu-i puteai da mai mult de treizeci şi cinci de ani. Pesemne că intrase în urma lui Bîkov şi se oprise locului, urmărind ceremonia sumară a prezentărilor.

— …Anatoli Borisovici Ermakov.

Auzindu-i numele, prezent în permanenţă cu cîteva luni în urmă în paginile ziarelor, Bîkov luă poziţia de drepţi. Sînt oameni a căror superioritate absolută asupra ta o simţi de la prima vedere. Un astfel de om era fără îndoială Ermakov. Bîkov simţea cu toată fiinţa lui că omul acesta posedă o voinţă extraordinară, o fermitate de neclintit, aproape feroce, o inteligenţă vie şi prodigioasă. Gura energică a lui Ermakov schiţă un zîmbet politicos, dar ochii lui negri cercetau cu atenţie şi curiozitate faţa noului membru al expediţiei.

Trecură cîteva secunde insuportabil de lungi. În cele din urmă Ermakov rosti pe un ton binevoitor:

— Încîntat, tovarăşe Bîkov.

Inginerul strînse cu băgare de seamă mîna lui subţire şi caldă, după care se retrase grăbit lîngă Dauge. Observă pe fruntea lui Grigori Iohanovici broboane de sudoare. De altfel, în cabinet era destul de cald.

— Aşa, tovarăşi… — începu Kraiuhin. Acum, cînd ne-am adunat cu toţii, să începem consfătuirea noastră, ultima de la Moscova.

Kraiuhin se apropie de birou şi apăsă pe unul din butoanele de pe placa de ebonit a videofonului. Se auzi un bîzîit înfundat. Bîkov se dădu fără voie îndărăt, cînd broasca ţestoasă se lăsă încet sub duşumea printr-o deschizătură largă, de formă pătrată, peste care se împreunară numaidecît canaturile parchetului. Dauge şi Spiţîn aşternură covorul la loc, iar grăsanul de Krutikov trase fotoliul lîngă birou.

— Luaţi loc, vă rog — îi pofti Kraiuhin.

Se aşezară cu toţii pe nişte scaune uşoare de mahon. Se făcu linişte.

— Sînt fericit să v-aduc la cunoştinţă, prieteni — începu Kraiuhin — că decizia a fost semnată. A fost semnată acum două ore. Tot ceea ce priveşte, ca să zic aşa, personalul expediţiei, s-a aprobat fără nici o rezervă. Felicitările mele!

Nimeni nu se clinti, numai frumosul Iurkovski îşi dădu deodată capul pe spate, aruncîndu-i o privire fugară lui Bîkov.

— Relativ la obiective… — Kraiuhin se opri şi duse la ochi o foaie de hîrtie. Relativ la obiective, comitetul a găsit necesar să aducă unele modificări. Mai bine zis să facă unele completări.

— Gata, începe… — bombăni nemulţumit, dar foarte încet, Dauge.

Sună telefonul. Kraiuhin ridică receptorul, îl puse la loc, întoarse comutatorul şi mormăi:

— Sînt în şedinţă.

— Am înţeles! răspunse cineva de la celălalt capăt al firului.

— Aşa, tovarăşi. În general, cum se zice, totul rămîne aşa cum prevede proiectul. Un obiectiv complex: încercarea unor noi mijloace tehnice şi efectuarea de prospecţiuni geologice pe Venus. Întrucît avem în mijlocul nostru un novice, care nu e la curent cu preocupările noastre, şi avînd în vedere că repetiţia e, ca să zic aşa, mama învăţăturii… şi fiindcă în general nu e de prisos să vă aduc la cunoştinţă, cuvînt cu cuvînt, cuprinsul acestei părţi a deciziei, citez: „Paragraful opt. Ţelul expediţiei constă, în primul rînd, în a experimenta sub toate aspectele calităţile tehnice şi de exploatare ale unui nou gen de transportor interplanetar — racheta fotonică „Hius”. În al doilea rînd, expediţia are misiunea de a coborî pe Venus în regiunea zăcămintelor de minereuri radioactive „Golconda uranică”, descoperite cu doi ani în urmă de expediţia Tahmasib-Ermakov…”

Bîkov răsuflă zgomotos. Dauge îi puse mîna pe genunchi în semn de avertizare.

— „…şi de a efectua prospecţiuni geologice. Paragraful nouă. Grupul geologic al expediţiei are sarcina de a determina limitele zăcămintelor „Golconda uranică”, de a culege probe şi de a calcula cu aproximaţie rezervele de zăcăminte radioactive existente acolo. La înapoiere vor fi prezentate comitetului concluzii cu privire la valoarea economică a zăcămintelor”. Totul e aşa cum era prevăzut, nu? spuse Kraiuhin. Iată însă un punct care în proiect lipsea. Ascultaţi: „Paragraful zece. Expediţia are misiunea de a găsi un teren de coborîre situat la cel mult cincizeci de kilometri de limita zăcămintelor „Golconda uranică”, propice pentru toate genurile de mijloace de transport interplanetare şi de a amenaja pe acest teren faruri automate cu unde ultrascurte sistem Usmanov-Schwartz, alimentate prin resurse locale”.

Kraiuhin puse foaia de hîrtie pe birou şi se uită la interlocutorii săi. O vreme rămaseră cu toţii tăcuţi. Apoi Iurkovski, arcuindu-şi admirabil o sprinceană deasă şi neagră, rosti:

— Şi cine se va ocupa de asta?

— Ciudată întrebare, Vladimir Sergheevici — zîmbi ironic Kraiuhin.

— Perfect, perfect, de găsit găsim noi un teren — vorbi repede Dauge. La nevoie amenajăm unul. Însă în ceea ce priveşte farurile… Într-adevăr, chestiunea aceasta pare să fie delicată şi cere cunoştinţe speciale…

— Asta, dragi tovarăşi, nu mă mai priveşte. Asta îl priveşte pe şeful expediţiei. Kraiuhin scoase din sertar o ţigară şi o aprinse. Nu-i aşa, Anatoli Borisovici?

Bîkov se întoarse plin de curiozitate spre Ermakov. Acesta încuviinţă indiferent cu o uşoară mişcare a capului.

— Eu cred — spuse el domol — că o să ducem misiunea la bun sfîrşit. Avem la dispoziţie încă cel puţin o lună şi jumătate, dacă nu mă-nşel. În acest răstimp vom putea studia pe deplin particularităţile de construcţie a farurilor şi vom putea executa două-trei asamblări de probă. Asta nu e o chestiune chiar atît de „delicată”…

— Vă rog să ţineţi seama — îl întrerupse Kraiuhin — că pentru treaba asta eu n-am să vă dau o lună şi jumătate. Nici măcar o lună nu vă dau.

— Bine, dacă e aşa, ne ajung şi trei săptămîni. Ermakov coborî privirea, examinîndu-şi degetele lungi şi subţiri: Fireşte, dacă o să ne asiguraţi condiţiile necesare.

— N-am înţeles — interveni Iurkovski — fără a mai aştepta răspunsul lui Kraiuhin, ce înseamnă „alimentate prin resurse locale”. Aşa mi se pare că scrie acolo, nu?

Krutikov dădu de cîteva ori din cap, iar Spiţîn spuse zîmbind:

— E clar… Radioelemente, dacă Golconda conţine măcar pe jumătate atîtea substanţe active cîte se spune că ar conţine, sau termoelemente… Dar… Eh, ce să mai vorbim! Ordinul e ordin!

— Una e să ordoni, alta e să execuţi — bombăni Iurkovski. În orice caz ar fi fost de dorit să fim consultaţi şi noi înainte de a se trece acest punct în hotărîre.

„De ce Kraiuhin nu l-o fi punînd la locul lui pe filfizonul ăsta, care-şi permite prea multe?” se gîndi înciudat Bîkov.

Gura dreaptă, ca o tăietură de brici, a lui Kraiuhin se întinse într-un zîmbet ironic:

— Ai impresia, Vladimir Sergheevici, că e ceva ce depăşeşte puterile expediţiei?

— Nu e vorba de-asta…

— Desigur, nu e vorba de asta! spuse tăios Kraiuhin. Desigur, nu e vorba de asta! E vorba doar că, din cele opt nave trimise pe Venus în ultimii douăzeci de ani, şase s-au sfărîmat de stînci. E vorba doar că „Hius” e trimis nu numai… şi nu atît de dragul extazierilor dumitale geologice, Vladimir Sergheevici. E vorba că în urma dumneavoastră vor pleca alţii… zeci şi sute. Venus… Golconda nu mai poate fi lăsată fără puncte de reper. Nu se poate, drace! Ori vom avea acolo faruri automate de nădejde, ori vom continua să trimitem la nesfîrşit oamenii la o moarte aproape sigură. E cu putinţă oare, ca să zic aşa. să nu înţelegi dumneata lucrul acesta. Vladimir Sergheevici?

Apucat de un acces de tuse, Kraiuhin aruncă ţigara şi îşi şterse chelia cu batista. Iurkovski, roşu la faţă, se uita într-o parte. Toţi tăceau, Dauge îi dădu un ghiont lui Bîkov:

— Uite aşa sînt readuşi pe pămînt oamenii care plutesc cu capul în nori.

— Lasă, Iohanîci! îi şopti înciudat Bîkov. Lasă-mă să ascult.

Bîkov nu era încă pe deplin lămurit asupra proiectului şi mijloacelor expediţiei. Pînă una alta era limpede că cel puţin o dată oamenii au reuşit să debarce cu succes pe Venus. Era vorba de expediţia lui Tahmasib-Ermakov. Golconda uranică nu era un mit.

— N-o să fie nevoie să modificăm datele zborului? întrebă Ermakov.

— Nu, datele nu se modifică. Mihail Antonovici trebuie să decoleze la cincisprezece — optsprezece august.

Navigatorul Krutikov dădu din cap zîmbind.

— Mai am o întrebare — spuse pe neaşteptate Iurkovski.

— Te rog, Vladimir Sergheevici.

— Nu prea înţeleg rolul tovarăşului… ă-ă… Bîkov, în cadrul expediţiei noastre. Nu mă îndoiesc cîtuşi de puţin de… ă-ă… deosebitele sale calităţi atît fizice cît şi morale, totuşi aş fi curios să-i cunosc specialitatea şi sarcinile.

Bîkov încetă să mai răsufle.

— Dumneata ştii — vorbi rar Kraiuhin — că expediţia va avea de lucrat în deşert. Tovarăşul Bîkov e un bun cunoscător al deşertului.

— Hm… Credeam că e specialist în terenuri de coborîre. E de presupus că şi Dauge cunoaşte deşertul tot atît de bine.

— Dauge cunoaşte deşertul mult mai puţin! replică supărat Grigori Iohanovici. Mult mai puţin. Numitul Dauge s-a făcut de rîs în cele mai prozaice dune din Gobi, şi dacă nu era Bîkov… Tu nu-l cunoşti pe Bîkov, Volodea, şi nu cunoşti deşertul Nu toate deşerturile sînt la fel ca cel de pe Marele Platou.

Kraiuhin aşteptă calm să sfîrşească Dauge, după care conchise:

— Afară de asta, Alexei Petrovici e un eminent inginer, chimist-radiolog şi conductor auto.

Iurkovski ridică din umeri:

— Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. N-am nimic împotriva inginerului Bîkov. Trebuie însă să cunosc răspunderile ce revin unui tovarăş de expediţie! Acum ştiu că e specialist în deşerturi.

Bîkov strînse din dinţi şi rămase tăcut. Kraiuhin însă, fixîndu-l mînios pe Iurkovski, rosti cu o voce de tunet:

— Te rog să mă corectezi, dacă greşesc, Vladimir Sergheevici. Dumitale, pare-mi-se, ţi s-a întîmplat acum cinci ani, cînd te aflai pe Marte, să ţi se desfacă o şenilă a tanchetei, nu? Şi ai mers pe jos cu Hlebnikov cale de cincizeci de kilometri, pentru că n-ai ştiut s-o repari…

Iurkovski sări de la locul său, gata să riposteze, dar Kraiuhin urmă:

— La urma urmei, nici măcar nu e vorba de asta. Pe lîngă toate celelalte considerente, inginerul Bîkov a fost inclus în efectivul expediţiei şi datorită acelor, ca să zic aşa, deosebite calităţi fizice şi morale ale sale, de care dumneata, cum singur ai mărturisit, nu te îndoieşti. Dînsul e un om pe care dumneata, Vladimir Sergheevici, ai să te poţi bizui în momentele de cumpănă. Şi asemenea momente au să fie, îţi garantez!

— Capitulează! îl sfătui Krutikov pe Iurkovski, bătîndu-l pe spate. Cu atît mai mult, cu cît el a fost acela care l-a salvat pe iubitul tău Dauge…

— Încetează! se oţărî Iurkovski.

Bîkov îşi trase răsuflarea şi îşi netezi părul aspru de pe creştet.

— Fiindcă veni vorba de răspunderi… — spuse Kraiuhin, scoţînd din sertar o foaie de hîrtie împăturită în patru — le cunoaşte toată lumea, dar… am să vi le mai citesc o dată: „Ermakov — şeful expediţiei, comandantul navei, fizician, biolog şi medic. Spiţîn — pilot, radiotelegrafist, navigator şi inginer de bord. Krutikov — navigator, cibernetician, pilot şi inginer de bord. Iurkovski — geolog, radiotelegrafist, biolog. Dauge — geolog, biolog. Bîkov — inginer-mecanic, chimist, conductorul transportorului, radiotelegrafist”.

— Specialist în deşerturi… — şopti Dauge.

Bîkov înălţă din umeri nerăbdător.

— Şi acum, încă ceva… — Kraiuhin se ridică şi se sprijini în mîini, cu palmele pe birou. Cîteva cuvinte despre enigma lui Tahmasib…

— O, doamne! bombăni jalnic Krutikov.

— Ai zis ceva? replică Kraiuhin, întorcîndu-se spre el.

— Nimic, Nikolai Zaharovici.

— Voiai să spui, probabil, că te-a plictisit de moarte mitul acesta al enigmei lui Tahmasib?

— Hm… — Krutikov făcu o mişcare stîngace şi se uită cu coada ochiului la Ermakov. Nu chiar asta…

— Dar cam aşa ceva. Să trecem însă la subiect. Cineva din prezidiul Academiei a manifestat un viu interes faţă de această problemă şi a rugat ca în planul expediţiei să fie inclusă şi descifrarea acestei „enigme”.

— Prea bine… — zîmbi ironic Krutikov.

— Am refuzat, sub motiv că aveţi sarcini prea multe. Cum însă tot o să lucraţi în apropierea Golcondei, am să vă rog să daţi atenţie tuturor fenomenelor ce s-ar asemăna, într-o măsură sau alta, cu ceea ce a ieşit la iveală după expediţia Tahmasib-Ermakov. Ne-am înţeles?

Nu răspunse nimeni. Numai Ermakov zise încet:

— Din păcate, părerea că strania aventură a lui Tahmasib este un mit e foarte răspîndită. Catastrofa care a survenit atunci nu e însă un mit…

— Sînt o mie de motive care i-ar putea explica moartea — spuse Dauge.

— Nu e exclus, după cum nu e exclus ca „centura roşie”, oricare ar fi natura ei, să existe în realitate şi să fi cauzat moartea lui Tahmasib.

— Pe scurt, nu e un ordin, e o rugăminte — spuse Kraiuhin — deşi mi-e teamă că „enigma lui Tahmasib” o să se facă simţită indiferent dacă credeţi sau nu în ea. Asta-i tot ce voiam să vă spun. Acum, despre chestiunile curente. Ştiţi că mîine decolăm. Ne întîlnim aici la douăsprezece. Mergem la aerodromul Vnukovo… Alexei Petrovici!

— Da!… Bîkov sări în picioare.

— Stai jos. Unde dormi? La „Praga”?

— La mine — spuse repede Dauge.

— Perfect! Ei, tovarăşi, dacă nu mai are nimeni de pus vreo întrebare, puteţi pleca să vă pregătiţi. Anatoli Borisovici, dumneata te rog să mai rămîi cîteva minute.

Toţi se ridicară şi îşi luară rămas bun. Ieşind în anticameră, Dauge îl prinse pe Bîkov de braţ:

— Coboară, Alexei şi aşteaptă-mă în vestibul. Eu mă duc după maşină. Avem la dispoziţie o seară întreagă. Să mai stăm de vorbă. Îmi închipui că ai de pus un noian de întrebări, nu?

— Eşti grozav de perspicace, Grigori Iohanîci! mormăi Bîkov.