ÎN AJUN

Bîkov răsuflă adînc şi se ridică în capul oaselor, dînd plapuma la o parte. Nu putea adormi cu nici un chip, în cabinetul lui Dauge, unde se instalase el, era întuneric; se distingea numai cearşaful alb, a cărui margine lunecase pe parchet. Dincolo de geamurile largi stăruia în noapte geana palidă trandafirie a luminilor Capitalei.

Bîkov întinse mîna după ceasul aflat pe scaunul de lîngă pat. Ceasul îi alunecă printre degete şi căzu pe covoraş. Inginerul se dădu jos din pat şi se apucă să-şi caute ceasul, pipăind cu palma covoraşul şi parchetul. Ceasul nu era nicăieri. Se ridică drăcuind şi pături cearşaful. Făcea treaba asta pentru a treia oară de cînd Dauge, urîndu-i noapte bună, se retrăsese în dormitor, ca să scrie cîteva scrisori. Bîkov se culcă din nou, dar nu izbuti să adoarmă. Se sucea, pufăia într-una, căuta o poziţie mai comodă, numără pînă la o sută. Somnul însă se lăsa aşteptat.

„Prea multe impresii” — îşi zise, ridicîndu-se din nou în capul oaselor. Prea multe impresii şi gînduri care mă frămîntă. Prea multe i-a explicat Dauge şi prea multe au rămas încă nelămurite pentru el. Bună ar fi acum o ţigară, dar nu — nu e voie! Trebuie să se lase de fumat şi să renunţe cu desăvîrşire la băuturile alcoolice. Adineauri, Iohanîci, ascultîndu-l fără pic de entuziasm cînd i-a spus că „…în geamantanul ăsta, prietene, îşi aşteaptă rîndul un coniac armenesc clasa întîi”, l-a întrebat cu indiferenţă: „Are vrea cincisprezece ani vechime?” „Douăzeci!” i-a răspuns solemn Bîkov. „Atunci aruncă-l, l-a sfătuit cu blîndeţe Dauge. Aruncă-I imediat în crematoriu ori dăruieşte-l mîine cuiva. Bagă de seamă că pe navă n-o să ai voie să fumezi. Aşa prescrie regimul. Pe Pămînt ţi se permite numai vin de struguri, în doze minime; în timpul expediţiei însă — nici o picătură! Aşa prescrie regimul, tovarăşe explorator interplanetar.”

— M-mînăstire nu alta! spuse afectat Bîkov, ghemuindu-se sub plapumă. Trebuie să dorm. Să mai încerc o dată.

Închise ochii şi numaidecît i se înfăţişă vestibulul pustiu, în care l-a aşteptat după consfătuire pe Dauge. Bogdan Spiţîn şi grăsanul de Krutikov au trecut pe lîngă el şi s-au oprit în apropiere, lîngă un chioşc de cărţi. După cîte a putut el înţelege, vorbeau despre o carte nouă. Adevărul e că Spiţîn mai mult tăcea, cu un zîmbet strălucitor pe buze, în vreme ce Krutikov trăncănea într-una cu vocea lui subţire de tenor, aruncînd necontenit priviri prieteneşti şi binevoitoare în direcţia novicelui. Bîkov a simţit că era poftit să se alăture discuţiei, dar între timp şi-au făcut apariţia Dauge şi Iurkovski. Dauge mergea cu paşi repezi, muşcîndu-şi buza. Iurkovski, cu faţa schimonosită de un rictus spasmodic, ţinea în mînă un ziar mototolit.

„A pierit Dangée” — a spus Iurkovski, apropiindu-se de ei.

Bîkov a văzut dispărînd zîmbetul de pe faţa lui Spiţîn.

,A-a, drace!” a exclamat acesta.

Krutikov s-a aplecat cu tot corpul înainte; buzele au început să-i tremure:

„Dumnezeule… Paul?!”

„Deasupra lui Jupiter! a adăugat cu o furie neputincioasă Iurkovski. A rămas în exosferă, în pierdere de viteză, şi n-a mai vrut să se întoarcă…”

Iurkovski a întins ziarul. Într-un chenar negru, Bîkov a văzut portretul unui tînăr uscăţiv, cu ochii trişti.

„Jupiter… Iarăşi blestematul de Jup! Iurkovski a strîns pumnii. Mai rău ca Venus, mai rău ca orice pe lume… Uite unde m-aş…” Fără să termine fraza, s-a întors brusc şi s-a îndepărtat, mergînd cu paşi largi pe duşumeaua elastică de un alb mat.

„Paul Dangée, Paul…”-a exclamat Krutikov, clătinînd mîhnit din cap.

„N-am mai apucat să-i răspund la scrisoare” — a rostit anevoie Dauge.

Au rămas tăcuţi cu toţii. Se auzea numai pîrîitul scoarţei groase a cărţii pe care Mihail Antonovici Krutikov o frămînta între degetele sale plinuţe şi păroase…

…Bîkov deschise ochii şi se întoarse pe spate. Întîmplarea aceasta îi stricase toată seara. N-a mai putut sta de vorbă cum se cuvine cu Iohanîci. „Exploratorii ăştia interplanetari — îşi zise inginerul — sînt nişte oameni ai naibii de curajoşi. Şi uluitor de perseverenţi. Adevăraţi oameni! Cîţi din ei nu şi-au găsit sfîrşitul pe Venus!” Porneau la asalt cu rachete impulsionate, greoaie, cu o rezervă limitată de combustibil. Nu-i mîna nimeni, dimpotrivă, erau opriţi, li se interzicea să întreprindă alte zboruri… dacă se întorceau.

Acum porneşte la asalt „Hius”.

Racheta fotonică „Hius”… Ca orice inginer specialist în reacţii nucleare, Bîkov cunoştea teoria acţionării fotonice a rachetei şi urmărea cu interes tot ce apărea nou în presă în legătură cu aceasta. Agregatul motor al rachetei fotonice transformă combustibilul în cuante de radiaţie electromagnetică, şi în felul acesta imprimă motoarelor rachetei o viteză maximă, apropiată de viteza luminii. Ca sursă de energie pentru instalaţia de propulsie a rachetei fotonice pot servi fie procesele termonucleare (transformarea parţială a combustibilului în radiaţie), fie procesele de anihilare a antiparticulelor (transformarea totală a substanţei în radiaţie). Superioritatea rachetei fotonice faţă de racheta atomică cu combustibil lichid este indiscutabilă. În primul rînd, greutatea relativă a combustibilului e mică; în al doilea rînd, sarcina utilă e mare; în al treilea rînd, posibilităţile de manevrare sînt de-a dreptul fantastice în comparaţie cu racheta cu combustibil lichid; în al patrulea rînd…

Aşa spune teoria. Dar Bîkov mai ştia că pînă în prezent toate încercările de a realiza practic o instalaţie de forţă pentru racheta fotonică dăduseră greş. Una din problemele fundamentale ale acestei idei — reflectarea radiaţiei — nu putea fi aplicată în practică. Pentru realizarea tracţiunii fotonice se cer intensităţi de radiaţie de ordinul milioanelor de kilocalorii pe centimetru pătrat de suprafaţă a reflectorului per secundă; nici un fel de materiale n-ar putea rezista la efectul, fie chiar şi de scurtă durată, al temperaturilor de sute de mii de grade care se dezvoltă în acest proces. Modelele de nave fotonice fără pilot au ars complet, fără a fi apucat să consume nici măcar a suta parte din combustibil. Şi totuşi racheta fotonică „Hius” a fost construită!

«S-a realizat o oglindă ideală — a spus Dauge — „reflectorul total”.» O substanţă care reflectă toate genurile de energie radiantă de orice intensitate şi toate genurile de particule elementare cu energii pînă la o sută — o sută cincizeci de milioane electronvolţi. Afară doar, după cît se pare, de neutrino. Aceasta e o substanţă miraculoasă. Teoria ei a fost elaborată de un institut din Novossibirsk. Ce e drept, cei de-acolo nu se gîndeau la o rachetă fotonică. Ei au cercetat posibilităţile unei apărări ideale de radiaţia penetrantă a reactorului nuclear. Dar Kraiuhin şi-a dat numaidecît seama cum stau lucrurile. Spunînd asta, Dauge a rîs. Kraiuhin e un adept fanatic al rachetei fotonice. Lui îi aparţine celebrul aforism: „Racheta fotonică este Universul cucerit”. Kraiuhin s-a agăţat imediat de „reflectorul total”, a pus să se ocupe de el două treimi din laboratoarele comitetului şi din asta a rezultat „Hius”!

Crearea „reflectorului total” a marcat prima realizare autentică a unei ştiinţe noi, aproape de domeniul fantasticului — chimia mezoatomică, chimia atomilor artificiali, ale căror învelişuri electronice sînt înlocuite cu mezoni. Aceasta a stîrnit atît de mult interesul lui Bîkov, încît, pentru o vreme, el a uitat de toate — de nefericitul Paul Dangée, de Venus şi chiar de expediţie. Din păcate, Dauge nu i-a putut spune prea multe despre „reflectorul total”. I-a vorbit în schimb de „Hius”.

„Hius” e o planetonavă combinată: cinci rachete obişnuite, cu sisteme atomice de propulsie, poartă oglinda parabolică a „reflectorului total”. În focarul oglinzii se injectează, cu o anumită frecvenţă, doze mici de plasmă de hidrogen şi tritiu. Rachetele atomice au o dublă destinaţie. În primul rînd ele îi dau lui „Hius” posibilitatea de a decola şi a coborî. Reactorul fotonic nu poate fi folosit în acest scop, deoarece ar infecta atmosfera cu aceeaşi intensitate ca şi explozia simultană a cîtorva zeci de bombe cu hidrogen. În al doilea rînd, reactoarele rachetelor alimentează nişte electromagneţi de mare capacitate, în al căror cîmp se produce o frînare a plasmei şi ia naştere o sinteză termonucleară.

Foarte simplu şi ingenios: cinci rachete şi o oglindă. Monstruoasa broască ţestoasă cu cinci picioare pe care Bîkov a văzut-o în cabinetul lui Kraiuhin este macheta lui „Hius”. Ca să fim sinceri, „Hius” nu are linii prea elegante…

Inginerul se ridică din nou în capul oaselor şi se făcu ghem, rezemîndu-se cu spinarea goală de peretele răcoros.

«Noi plecăm cu racheta fotonică „Hius-2”. „Hius-1” a ars acum doi ani, în timpul probelor — i-a spus cam în silă Dauge. Nu ştie nimeni de ce. N-ai pe cine întreba. Singurul om care ar fi putut spune ceva era răposatul Aşot Petrosian. Dar el s-a dezintegrat, prefăcîndu-se în praf atomic împreună cu masa de titan aliat din care era făcut corpul primului „Hius”. O moarte fulgerătoare…»

„Nimeni dintre noi, cred, nu se teme de moarte — se gîndi Bîkov. Dar n-o dorim. Cine a spus asta?” Inginerul se dădu jos din pat. Nu putea dormi şi pace. Reflectorul total, Dangée, „Hius”, Petrosian” “Să încercăm ultimul remediu.”

Bîkov ieşi în balcon, după ce dibui maşinal în buzunarul bluzei pachetul cu ţigări.

Dacă nu poţi dormi, e bine să laşi să te pătrundă frigul. Bîkov se rezemă de balustradă. Era linişte. Marele oraş îşi dormea somnul, învăluit în semiîntunericul fantomatic al nopţii de iulie; departe, la orizont, pîlpîia o geană de lumină trandafirie; înspre miazănoapte, Palatul Sovietelor străpungea cerul cenuşiu cu săgeata lui de un alb orbitor.

„Trebuie să fi trecut de două — îşi zise. Bîkov. Dar unde mi-o fi ceasul?… Ce cald e! Adie un vînticel domol şi cald… În Siberia, „hius” e numele unui vînt de iarnă care bate dinspre miazănoapte. Proiectul rachetei fotonice a fost elaborat de un grup de ingineri băştinaşi din Siberia. Ei au propus acest cuvînt ca indicativ de cod. Apoi s-a dat această denumire şi rachetei.”

Ce denumiri ciudate şi neobişnuite! „Hius” — în cinstea frigului siberian; „Golconda uranică”, se pare, în amintirea unui oraş antic, în care regele Solomon îşi păstra odinioară diamantele… Mai e şi „enigma lui Tahmasib”.

Tahmasib Mehti, un mare geolog din Azerbaigean, a fost primul om care a vizitat Golconda. La bordul unei rachete de sport cu echipament special, Ermakov, Tahmasib şi alţi doi geologi au reuşit să coboare pe Venus. A fost un noroc extraordinar şi o întîmplare fericită. Toţi sînt de părerea asta, inclusiv Ermakov.

Au coborît undeva la vreo douăzeci de kilometri de limitele Golcondei. Tahmasib l-a lăsat pe Ermakov lîngă rachetă, iar el şi cu geologii săi au plecat în recunoaştere. Nu se ştie ce s-a întîmplat acolo. Tahmasib s-a întors la rachetă după patru zile, singur, mort de sete, cu tot trupul plin de plăgi de pe urma radiaţiilor. A adus cu el exemplare de minereuri de uraniu, radiu şi transurani („Minereuri din cele mai bogate, Alexei, uluitoare minereuri!”), cum şi un container cu un praf radioactiv de culoare trandafirie-cenuşie. Aproape îşi pierduse cunoştinţa. I-a arătat lui Ermakov containerul şi i-a vorbit mult şi cu înflăcărare în limba azerbaigeană. Ermakov nu cunoştea această limbă şi-l implora să vorbească ruseşte, dîndu-şi vădit seama de imensa importanţă a celor relatate. Dar Tahmasib i-a spus în ruseşte doar atît: „Fereşte-te de centura roşie!” Mai mult n-a mai rostit nici un cuvînt pînă şi-a dat sufletul. Moartea a survenit în timpul startului. Ermakov a stat două săptămîni în rachetă cu cadavrul lui.

„Centura roşie” — aceasta este enigma lui Tahmasib, enigma morţii celor trei geologi, enigma Golcondei. Dar poate că nu e nici o enigmă la mijloc? Poate că, aşa cum socotesc mulţi, Tahmasib şi-a pierdut pur şi simplu facultăţile mintale din pricina bolii actinice sau în clipa cînd şi-a văzut tovarăşii morţi. Praful cenuşiu-trandafiriu din container s-a dovedit a fi o combinaţie complexă silico-organică, de altfel demult cunoscută pe Pămînt.

Este de neînţeles de ce a cărat Tahmasib cu el containerul acela… De asemenea, ce legătură este între asta şi „centura roşie”.

Dauge i-a spus toate acestea repede, strîmbîndu-se ca în urma unei arsuri. El nu credea în „enigma lui Tahmasib”. În schimb era gata să vorbească ore întregi despre bogăţiile Golcondei. Numai dacă s-ar putea ajunge cumva la ea, fie chiar şi pe brînci…

Bîkov se rezemă cu şoldul de balustradă. Pachetul de ţigări îl jena şi de aceea îl puse alături. Pe sus trecu, cu un zumzet uşor, un elicopter. Bîkov se uită lung la luminile lui de semnalizare — roşu şi galben — şi îşi aduse aminte de convorbirea cu Dauge.

Tahmasib şi tovarăşii săi au mers spre Golconda pe jos. Expediţia aceasta însă este înzestrată cu un transportor. Dauge zice că e o maşină superbă. La Iohanîci totul e superb: „Hius” e superb, transportorul e superb, Iurkovski e superb. Numai despre comandant s-a exprimat cu oarecare rezervă. Ermakov e fiul adoptiv al lui Kraiuhin. E unul dintre cei mai buni cosmonauţi din lume, dar este un om ciudat. E drept că a dus, se pare, o viaţă foarte grea. Dauge l-a caracterizat într-un fel oarecum incert: „Aproape că nici nu-l cunosc… Se zice… se zice că e un om foarte curajos, foarte instruit şi foarte aspru… Se zice că nu rîde niciodată…”

Soţia lui Ermakov a fost prima fiinţă umană care a zburat pe satelitul artificial al planetei Venus. Acolo s-a întîmplat o nenorocire. Nimeni nu ştie ce anume. De-atunci, femeile nu mai sînt luate în expediţiile interplanetare îndepărtate. Ermakov s-a consacrat pe de-a-ntregul asaltului planetei Venus. De patru ori a încercat să debarce pe suprafaţa acestei planete, dar de fiecare dată fără succes. A cincea oară a zburat cu Tahmasib Mehti. Acum, la bordul lui „Hius”, pleacă spre Venus pentru a şasea oară.

Bîkov făcu cîţiva paşi pe balcon, cu mîinile la spate. Nu, nu-i chip să-l pătrundă frigul! E mult prea cald, sufocant chiar. Poate n-ar strica totuşi să aprindă o ţigară? Bîkov simţi crescînd în el convingerea că cel mai bun şi mai radical mijloc împotriva insomniei e ţigara. Dibui pachetul cu ţigări.

Cel mai bun mijloc de a birui ispita e să te supui ei. Bîkov rîse. Pe dracu ghem! Regimul! Şi pachetul zbură jos de la etajul zece. Inginerul se aplecă peste balustradă şi privi în abisul întunecat. Jos se aprinseră deodată razele orbitoare ale unor faruri, care lunecară fără zgomot pe asfalt şi se făcură nevăzute.

„Degeaba am făcut gunoi — îşi zise Bîkov. Eh, slăbiciuni şi păcate! Trebuie să dorm…” Intră în cameră şi ajunse bîjbîind la pat. Sub piciorul lui trosni ceva. „Sărmanul ceas” — îşi zise el, încercînd să desluşească măcar ceva în întuneric.

Oftă adînc şi se lăsă pe patul spongios, care nu-i dădea ascultare. „Nu, n-ai să adormi azi, tovarăşe inginer specialist în deşerturi! De ce s-o fi uitat oare urît la mine frumosul Iurkovski? Acum am să m-aleg şi c-o poreclă: specialist în deşerturi! Şi ce faţă avea Iurkovski cînd vorbea de Paul Dangée!… Da, unul ca ăsta nu suferă de insomnie înainte de zbor. «Noi nu ne temem de moarte, dar n-o dorim…» Nu, inginerule? Te pomeneşti că în acelaşi vestibul, o jumătate de an mai tîrziu, cineva va rosti noutatea asta: «Tovarăşi, aţi auzit? „Hius” a pierit. Ermakov a murit, a murit Iurkovski şi acela… cum îi zice… specialistul ăla în deşerturi…» Vorbeşti prostii, Alexei! Asta e din cauza insomniei şi a trîndăvelii. De s-ar face mai repede ziuă, să mă urc în avion, să merg la Poligonul şapte, pe rachetodromul din Regiunea transpolară, unde expediţia se va pregăti de plecare şi-l va aştepta pe „Hius”, aflat acum într-o cursă de probă. Azi trebuie să mă scol la opt şi eu nu pot să adorm, drace… Dauge, de bună seamă, doarme.”

În momentul acela, Bîkov observă că uşa care da în dormitor era întredeschisă şi prin crăpătura ei cădea pe perete o fîşie slabă de lumină. Se ridică, se apropie în vîrful picioarelor de uşă şi privi înăuntru.

Dauge stătea la masă, lîngă patul desfăcut, cu capul în palme. Pe masă nu se afla mai nimic. Pe parchet se vedea un rucsac uriaş. Pe rucsac se odihnea un ciocan geologic cu minerul lucios. Bîkov tuşi uşor.

— Intră — spuse Dauge, fără a întoarce capul.

— E-e… — făcu tărăgănat Alexei Petrovici, grozav de stînjenit. Să vezi, am uitat să te întreb…

Dauge se întoarse spre el:

— Hai intră, intră… Ia loc. Ei, ce-ai uitat să mă-ntrebi?

— E-e… Să vezi… De ce mai montăm radiofaruri pe Venus, dacă atmosfera planetei tot nu lasă să se propage semnalele de radio?

Pe faţa lui Dauge se aşternuse umbra întunecată a abajurului. Bîkov se aşeză într-un fotoliu mic şi uşor şi îşi puse triumfător un picior peste altul. Simţi o mare uşurare că se află într-o cameră luminată, în tovărăşia credinciosului său prieten Iohanîci.

— Da — făcu Dauge, gînditor — chestiunea e într-adevăr extrem d «importantă. Acum îmi dau seama de ce n-ai adormit încă. Mă întrebam ce-oi fi tot umblînd încoace şi încolo? Te-o fi durînd dinţii! Şi cînd colo, care va să zică, farurile astea-s de vină!

— M-da — rosti nesigur Bîkov, lăsîndu-şi jos piciorul. Senzaţia de uşurare se evaporă.

— Ai probabil anumite consideraţiuni în legătură cu această problemă? urmă Dauge, pe un ton foarte serios. Ai găsit, se vede treaba, ceva în timpul… orelor de veghe, nu? Ceva de utilitate generală…

— Vezi, Iohanîci… — începu cu glas persuasiv Bîkov, făcînd o mină foarte semnificativă şi neştiind cum va sfîrşi fraza începută.

— Da, da, te-am înţeles — îl întrerupse Dauge, dînd din cap. Ai dreptate, înţelegi? Ai absolută dreptate. Situaţia e întocmai aşa. Atmosfera planetei Venus nu lasă într-adevăr să se propage fasciculele de radiaţie electromagnetică, dar, la un anumit diapazon strict determinat, se admite posibilitatea străpungerii radio-blocadei. Acest diapazon este determinat după date pur teoretice, cum şi după datele de observaţie a cîmpurilor locale de ionizare… de unde, inginerule?…

— De pe Venus — spuse încruntat Bîkov.

— Exact, de pe Venus! Atmosfera acestei planete lasă să treacă uneori şi unde de alte lungimi, ceea ce reprezintă însă un fenomen întîmplător, pe care nu se poate conta. Iată de ce problema care se pune e aceea de a determina zona de trecere şi, odată determinată aceasta, să se lanseze faruri pe suprafaţa… pe suprafaţa cui?

— A lui Venus! răspunse Bîkov, furios.

— Splendid! replică încîntat Dauge. Nu ţi-ai pierdut degeaba noaptea. Însă toate încercările de a lansa pe suprafaţa planetei o staţie de radio s-au soldat… cu ce, inginerule?

— Ajunge — răspunse Bîkov, foindu-se în fotoliu.

— Hm… Ciudat. Unele din ele, amice, s-au soldat cu un eşec. Mai bine zis, aceste faruri-tanchete s-au sfărîmat de stînci. Sau, în orice caz, s-au defectat în timpul coborîrii lor. Dar chiar dacă nu s-ar fi sfărîmat, ce folos? Tot nu ne-ar fi putut ajuta. În schimb acum avem… ce avem?

— Nu mai avem răbdare — făcu posomorît Bîkov.

Dauge declară solemn:

— Îl avem pe „Hius”, şi avem faruri, şi s-a găsit o zonă de trecere în care semnalele sus ziselor faruri răzbesc prin atmosferă. Asta înseamnă că avem tot, în afară de răbdare, iar asta e o chestie de obişnuinţă. Cred că putem dormi liniştiţi.

Alexei Petrovici oftă mîhnit şi se ridică.

— Am insomnie — spuse el.

Dauge dădu din cap.

— Se mai întîmplă…

Bîkov făcu cîţiva paşi prin cameră şi se opri în faţa unui perete pe care erau atîrnate trei stereofotografii. Cea din stînga înfăţişa o stradă veche şi strîmtă dintr-un oraş baltic, cea din dreapta — o navă cosmică ce semăna cu un cartuş de armă din vremea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, mărit colosal de mult, înfipt cu botul lui ascuţit în cerul negru. În fotografia din stînga, Bîkov văzu o tînără femeie cu înfăţişare tristă, într-o rochie albastră, închisă pînă la gît.

— Cine e, Iohanîci, soţia?

— D-da… De fapt, nu — răspunse anevoie Dauge. E Maşa Iurkovskaia, sora lui Volodea. Ne-am despărţit…

— A, iartă-mă…

Inginerul îşi muşcă buza, se întoarse la fotoliu şi se aşeză.

Dauge frunzărea în neştire paginile cărţii pe care o avea în faţă.

— De fapt, ea a plecat… ca să mă exprim mai exact…

Bîkov tăcea, examinînd faţa slabă şi arsă de soare, aproape neagră, a prietenului său.

— Nici pe mine nu mă prinde somnul, Alexei — spuse Dauge, cu o nuanţă de mîhnire în glas. Îmi pare rău de Paul. Şi-apoi, de data asta nu prea am chef să merg. Ţin prea mult la Pămînt. Mult de tot! Îţi închipui poate că toţi exploratorii interplanetari sînt nişte locatari celeşti convinşi. Greşit. Noi iubim mult Pămîntul şi ducem dorul cerului albastru. Închipuie-ţi că te afli undeva pe Phobos; cerul e negru, fără fund. Stelele, ca nişte ace de diamant, te înţeapă în ochi. Constelaţiile par sălbatice, necunoscute. Totul în jur e artificial, căldura e artificială, pînă şi propria ta greutate e artificială…

Bîkov asculta neclintit.

— Tu nu ştii asta. N-ai somn numai fiindcă te simţi în ajun, cu un picior aici, iar cu celălalt dincolo. Uite, Iurkovski, de pildă, stă acum şi scrie versuri. Despre cerul albastru, despre negurile ce se lasă pe apa lacurilor, despre norii albi ce plutesc peste marginea pădurii. Sînt versuri proaste, cum găseşti cu duiumul în orice redacţie de pe Pămînt. El ştie bine asta. Şi totuşi perseverează. Dauge închise cu zgomot cartea şi se lăsă pe speteaza jilţului, dîndu-şi capul pe spate. Iar rotofeiul de Krutikov, navigatorul nostru, goneşte desigur cu maşina prin Moscova. Cu nevastă-sa. Ea stă la volan, iar dumnealui nu-şi mai ia ochii de la dînsa. Şi regretă că nu-s şi copiii alături. Copiii lui stau la Novossibirsk, la bunica lor. Un băieţaş şi o fetiţă, tare drăgălaşi copii… — Dauge izbucni deodată în rîs: De dormit, doarme Bogdan Spiţîn, al doilea pilot. Casa lui e în rachetă. „Eu, zice, stau pe Pămînt ca în tren: vreau să mă culc şi să adorm, ca să ajung mai repede la destinaţie”. Bogdan e un locuitor al cerului. Avem noi din ăştia, molipsiţi pentru toată viaţa. Bogdan s-a născut pe Marte, în orăşelul ştiinţei de pe Marele Platou. Acolo şi-a petrecut primii cinci ani din viaţă, după care maică-sa s-a îmbolnăvit şi au fost expediaţi amîndoi pe Pămînt. Se zice că odată, cînd l-au lăsat pe micul Bogdaşa să se plimbe prin iarbă, s-a plimbat el cît s-a plimbat, pe urmă a nimerit într-o băltoacă şi a început să urle: „Vreau aca-asă-ă! Pe Ma-a-rte!”

Bîkov rîse înveselit, simţind cum se mistuie, cum i se ia de pe inimă ghemotocul greu al simţămintelor de neînţeles ce-l apăsau. Totul e cît se poate de simplu; el se află într-adevăr în ajun, cu un picior aici, iar cu celălalt „acolo”…

— Dar comandantul ce face? întrebă el.

Dauge îşi adună gîndurile:

— Nu ştiu. Nici nu-mi pot închipui… Nu ştiu.

— O fi dormind şi el, ca Bogdan, locuitorul cerurilor…

Dauge clătină din cap:

— Nu cred… Cerul e senin?

— Nu, e înnorat…

— În cazul acesta chiar că nu ştiu — urmă Dauge, clătinînd iarăşi din cap. Mi-aş fi putut închipui că Anatoli Ermakov şade acum şi priveşte o stea strălucitoare de la orizont: Venus. Şi mîinile Iui… — Dauge rămase o vreme tăcut. Apoi continuă: Ţine pumnii strînşi, şi degetele-i albe…

— Ai şi tu o fantezie, Iohanîci!…

— Nu, Alexei, asta nu e fantezie. Pentru noi, Venus e, în ultimă instanţă, un episod. Am fost pe Lună, am fost pe Marte, acum mergem să cucerim o nouă planetă. Ne facem cu toţii meseria. Ermakov însă… Ermakov are socotelile lui, nişte vechi şi cumplite socoteli. Am să-ţi spun de ce merge el acolo: merge să se răzbune şi să cucerească, fără cruţare şi pentru totdeauna. Aşa îmi închipui eu… Ermakov şi-a consacrat planetei Venus şi viaţa şi moartea lui.

— Îl cunoşti bine?

Dauge ridică din umeri:

— Nu-i vorba de asta. O simt. Şi apoi — Dauge îşi trosni degetele — Nisidzima, japonezul, prietenul lui, Sokolovski, cel mai apropiat prieten, Şi Fen-iu, mentorul lui, Ekaterina Romanovna, soţia lui… pe toţi i-a devorat Venus. Kraiuhin e pentru el al doilea tată. Ultima expediţie a făcut-o pe Venus. După această expediţie medicii i-au interzis pentru totdeauna să mai zboare… — Dauge sări din fotoliu şi începu să se plimbe agitat prin odaie: Să îmblînzească şi să cucerească — repetă el — fără cruţare şi pentru totdeauna! Pentru Ermakov, Venus e o întruchipare îndărătnică şi rea a tuturor forţelor stihiei ostile omului. Nu ştiu dacă noi ceilalţi vom ajunge cîndva să înţelegem acest simţămînt. Poate e mai bine aşa. Ca să-l înţelegi, trebuie să lupţi aşa cum a luptat Ermakov şi să suferi aşa cum a suferit el… Să cucerească pentru totdeauna… — repetă Dauge, dus pe gînduri.

Alexei Petrovici îşi scutură umerii, străbătut parcă de fiori.

— Iată de ce spuneam că mi-l imaginez cu pumnii strînşi — încheie Dauge, uitîndu-se ţintă la Bîkov. Cum însă cerul e înnorat, nu pot, pur şi simplu, să-mi închipui ce-o fi făcînd. Cel mai probabil e că, într-adevăr, doarme.

Cei doi bărbaţi rămaseră o vreme tăcuţi. Bîkov îşi zise că de bună seamă n-a avut încă prilejul să lucreze cu un asemenea şef.

— Şi tu cum stai? întrebă deodată Dauge.

— Cu ce?

— Cu învăţătoarea ta din Aşhabad.

Bîkov se încruntă şi se întristă totodată.

— Aşa şi-aşa — spuse el, mîhnit. Ne vedem din cînd în cînd…

— Aha! Vă vedeţi. Ei, şi?…

— Nimic.

— Ai cerut-o?

— Am cerut-o.

— Te-a refuzat?

— Nu. Mi-a spus că are să se gîndească.

— De mult a fost asta?

— Acum şase luni.

— Şi?

— Ce-i aia „şi”? Mai mult n-a mai fost nimic.

— Ceea ce înseamnă că eşti un prost în toată regula, Alexei, iartă-mă, te rog.

Bîkov răsuflă adînc. Dauge îl privea cu un zîmbet ironic, pe care nu şi-l ascundea.

— Uluitor! zise el. Omul a trecut de treizeci de ani, iubeşte o femeie frumoasă şi se vede cu ea de vreo şapte ani…

— De cinci.

— Bine, fie şi de cinci. În cel de-al cincilea an îşi dă pe faţă sentimentele. Observaţi, femeia aceasta nefericită a aşteptat răbdătoare cinci ani…

— Lasă asta, Grigori — se împotrivi Bîkov, făcînd o strîmbătură.

— O clipă! Apoi, după ce dumneaei a spus, din modestie sau dintr-o mică răzbunare, că o să se gîndească…

— Ajunge!

Dauge dădu din umeri:

— Tu singur eşti de vină, Alexei! Curtea pe care i-o faci seamănă a bătaie de joc. Ce-o să-şi închipuie ea despre tine? Că eşti un motolog!

Bîkov tăcea mîhnit. Apoi spuse cu o nuanţă de nădejde în glas:

— Cînd o să ne întoarcem…

Dauge chicoti:

— Măi, cuceritorule… pardon, specialistule în deşerturi! “Cînd o să ne întoarcem”!… Du-te la culcare, că mi-i silă să te văd!

Bîkov se ridică şi luă cartea de pe masă.

„La description planetographique du Phobos”, Paul Dangée — citi el. Pe coperta interioară se vedea o dedicaţie scrisă cu creionul roşu, cu litere groase, în limba rusă: „Scumpului meu Dauge, de la credinciosul şi recunoscătorul Paul Dangée”.

Bîkov se trezi în zori. Uşa care da în dormitor era întredeschisă. Numai în chiloţi, negru, cu părul vîlvoi, Dauge şedea la masa de scris şi privea portretul femeii aceleia tinere şi triste, portretul Maşei Iurkovskaia. Apoi scoase portretul de pe perete şi-l vîrî în rucsac.