ZILE OBIŞNUITE

Oraşul era mic: cîteva sute de vile noi-nouţe, înşirate de-a lungul a patru străzi drepte, paralele, într-o vale mărginită de două rînduri de dealuri turtite şi golaşe. Soarele roşu al dimineţii dădea un luciu difuz asfaltului ud, acoperişurilor uşor înclinate şi copăceilor veseli din grădiniţe. În pîcla trandafirie ce stăruia deasupra dealurilor se vedeau nişte instalaţii uriaşe, cunoscute din filme şi din fotografii — rampele de lansare a navelor cosmice.

Înfăşurat într-un halat alb, Alexei Bîkov stătea în faţa geamului uriaş, care ocupa o jumătate din perete, şi privea în stradă, aşteptînd să fie chemat la medic. Echipajul lui „Hius” sosise aici în ajun, seara. În avion, Bîkov a dormit, dar nu şi-a făcut, pesemne, somnul, şi de aceea a moţăit şi în maşina care l-a dus de la aeroport în oraş. Din impresiile din ajun a reţinut doar strada scăldată în razele trandafirii ale soarelui, clădirea înaltă şi luminoasă a hotelului şi invitaţia femeii de serviciu: „Aceasta e camera dumneavoastră, tovarăşe, poftiţi!…” La orele şapte l-a trezit Dauge, care i-a făcut cunoscut că e ordin ca toată lumea să se prezinte la vizita medicală, spunîndu-i totodată că excesul de somn provoacă decubitusul.

Pavilionul medical se afla alături de clădirea hotelului. Aici li s-a cerut cosmonauţilor să se dezbrace, să-şi pună halatele şi să aştepte.

Strada era cam pustie. În dreptul casei de vizavi încremenise un automobil scund, cu o linie impetuoasă, avînd capota împodobită cu un cerb de argint. Trecură doi oameni în salopete uşoare, ducînd nişte uriaşe mape cu schiţe. Un puternic electrocar cu remorcă pe şenile se tîrî greoi de-a lungul străzii. În grădiniţa din faţa casei ieşi un băietan de vreo doisprezece ani, se uită la cer, şuieră vîrîndu-şi trei degete în gură şi, sărind gardul, o luă la fugă pe stradă, imitînd vădit stilul de alergare al campionilor celebri.

Bîkov se retrase de la geam. Ermakov şi Iurkovski nu se mai aflau în cameră; fuseseră chemaţi în cabinetul medical. Ceilalţi se dezbrăcau fără grabă, atîrnîndu-şi hainele în nişte dulăpioare elegante, cu uşiţe transparente. Alexei Petrovici îl contemplă admirativ pe Spiţîn. Pilotul avea un corp puternic şi vînjos de gimnast profesionist. Pe umerii lui largi, muşchii jucau sub pielea fină, de nuanţă aurie. Dauge îşi pusese halatul şi, zîmbind perfid, înnodă mînecile cămăşii de mătase a lui Iurkovski, zicînd: „A-aşa, şi acum aşa…” Sfîrşind cu această îndeletnicire, chicoti vesel şi se apropie de Bîkov.

— Îţi place oraşul, Alexei?

— Frumos — răspunse Bîkov, rezervat. Rachetodromul e departe?

— Peşte deal. Vezi rampele de lansare? Acolo se află celebrul poligon numărul şapte, primul şi deocamdată singurul rachetodrom special din lume pentru încercarea, lansarea şi aterizarea rachetelor fotonice. De-aici a fost lansată prima navă fotonică fără pilot — „Zmei Gorînîci”. Aici au aterizat „Hius-1” şi „Hius-2”, şi tot aici vor ateriza probabil şi „Hius-3”, şi „Hius-4”, şi “Hius-5”…

— Vor ateriza sau vor decola?

— Vor şi decola. Dar mai întîi vor ateriza, deoarece nu se construiesc pe Pămînt.

— Aha… — Bîkov îşi aduse aminte de turnătoria extraterestră de pe satelitul „Veidadî Iu-i”.

Acolo, la o altitudine de cinci mii de kilometri deasupra Pămîntului, în condiţii de imponderabilitate şi de vid aproape perfect, se turnau corpurile colosale ale rachetelor supergrele. Două sute cincizeci de oameni — savanţi, ingineri, tehnicieni şi muncitori — dirijau cuptoarele solare, maşinile centrifuge, complexele instalaţii automate de turnare, făcînd din piesele brute de titan şi wolfram, grele de cîteva tone, corpuri de nave interplanetare. Acolo se construiau, fără îndoială, şi „Hiusurile”…

— Krutikov şi Spiţîn, poftiţi! se auzi în spate vocea lui Ermakov.

Cei doi amici se întoarseră. Krutikov aruncă ziarul şi intră la medic după Spiţîn, închizînd cu grijă uşa în urma sa.

— Poligonul numărul şapte e un loc ideal! spuse cu însufleţire Dauge. Stătea cu faţa spre Bîkov, dar trăgea cu coada ochiului în direcţia lui Iurkovski, care îşi şi deschisese dulăpiorul. De jur împrejur, sute de kilometri de tundră şi nici o localitate, nici ţipenie de om. În nord se întinde oceanul…

Iurkovski îşi luă cămaşa.

— …Pînă la litoral sînt, în linie dreaptă, aproape două sute de kilometri… — Dauge pufni deodată, dar, stăpînindu-se, rosti numaidecît pe un ton solemn: între oraş şi ocean, poligonul nostru ocupă cinci milioane de hectare de tundră!

Iurkovski îşi vîrîse capul pe gura cămăşii şi stătea acum încordat, cu mînecile atîrnînd, ca o sperietoare de ciori. Ermakov, care se îmbrăcase între timp, intră la medic, încheind cu grijă toţi nasturii de la halat.

— De-aici porneşte spre sud o ramificaţie a căii ferate şi o şosea — urmă cu voce tare Dauge. La vreo patru sute de kilometri, în apropiere de staţiunea geofizică…

— Sînt curios să ştiu — întrebă Iurkovski, gînditor — ce prost a făcut treaba asta?

— …m-m-m… lîngă staţiune, care va să zică, ramificaţia coteşte şi intră în magistrala transsiberiană de nord, lîngă Iakutsk… Hm… Volodea, cum stai cu sănătatea?

— Mulţumesc — spuse Iurkovski, apropiindu-se. Îşi scosese cămaşa şi se uita încruntat la Dauge, încercîndu-şi în mod demonstrativ muşchii. Sînt absolut sănătos. Am să depun maximum de efort, amice, pentru ca să nu poată spune acelaşi lucru despre dumneata nici cel mai prost medic veterinar.

— Volodea! exclamă Dauge. E o eroare. Nu eu am făcut-o.

— Dar cine?

— El! Dauge îl bătu pe Bîkov pe pieptul lui păros: E mare şugubăţ, s-o ştii, Volodea!…

Iurkovski îi aruncă o privire fugară lui Alexei şi se întoarse cu spatele. Bîkov, care tocmai deschisese gura ca să intre şi el în joc, tuşi şi rămase tăcut. Era vădit că Iurkovski nu-l primea. Dauge înţelese şi el asta şi se simţi stînjenit.

În momentul acela uşa se deschise şi Ermakov îi chemă:

— Tovarăşi, e rîndul dumneavoastră!

Foarte satisfăcut de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, Bîkov se grăbi să intre în cabinet.

Mai întîi i-a examinat medicul, un bărbat cu părul negru ca pana corbului, cu un nas nemaipomenit. Lui Dauge i-a dat drumul fără a-i spune nimic, dar, exterminîndu-l pe Bîkov, puse degetul pe o cicatrice lungă de pe pieptul acestuia şi întrebă:

— Ce-i asta?

— Un accident — răspunse laconic Bîkov.

— De mult? se informă nu mai puţin laconic medicul, ridicîndu-şi nasul.

— Acum şase ani.

— Urmări?

— Fără — răspunse inginerul, uitîndu-se la doctor şi cercetîndu-i demonstrativ rădăcina nasului.

Dauge chicoti discret.

Medicul notă ceva într-un registru gros, pe coperta căruia scria: „Jurnal medical Nr. 4024. Bîkov Alexei Petrovici”, după care îi conduse pe cei doi prieteni într-o cameră învecinată. Aici ei văzură un dulap mare, alb-mat. Medicul îşi opri nasul în dreptul lui Dauge şi-l pofti să intre în dulap. Uşiţa dulapului se închise fără zgomot, medicul apăsă pe nişte butoane de pe pupitrul de comandă aflat în partea dreaptă a dulapului, şi numaidecît se auzi un duduit înfundat. Pe pupitrul de comandă se aprinseseră alternativ nişte beculeţe multicolore şi începură să oscileze acele aparatelor. Operaţia a durat cam un minut şi jumătate, după care aparatul aruncă de undeva, cu un ţăcănit puternic, o foaie albă de hîrtie, acoperită cu rînduri drepte de litere şi cifre. Becurile se stinseră şi medicul deschise uşa. Dauge ieşi cu spatele înainte, frecîndu-se la umăr.

Medicul se întoarse spre Bîkov şi-i făcu un semn din nas, zîmbind vesel: — Înainte!

Alexei tuşi sec şi intră în dulap. Înăuntru era întuneric. Nişte brăţări metalice, reci îl apucară de umeri şi de brîu şi-l lipiră de ceva cald şi moale, săltîndu-l şi lăsîndu-l în jos. Se aprinse o lumină roşie, apoi una verzuie, apoi îl înţepă ceva în antebraţ şi Bîkov se simţi liber. Uşa dulapului se deschise.

Fredonînd un cîntec vesel, medicul cerceta cu atenţie fişele aruncate de „dulap”. Ele cuprindeau „formulele” sănătăţii, o situaţie completă a stării organismului, cum şi un complex de exerciţii de gimnastică obligatorii şi raţia dietetică pentru perioada de pregătire în vederea startului. Notînd ceva în „Jurnalele medicale”, doctorul îi înmînă fişele lui Ermakov şi îl încunoştiinţă că asemenea examene medicale se vor face în fiecare săptămînă.

Ermakov mulţumi şi părăsi încăperea.

— Ce-i cu lada asta? îl întrebă Alexei Petrovici pe Dauge, în timp ce se îmbrăca. Un incubator pentru adulţi? O variantă electronică a cutiei Pandorei?

— E un ciberdoctor, o maşină electronică de diagnosticat — îi răspunse Iohanîci. Toate-s bune, dar înţeapă. Nu pot suferi injecţiile!

Intrară în ascensor şi urcară la etajul al patrulea, unde se afla sala de mese. Era o încăpere vastă, cam goală, inundată de lumina trandafirie a soarelui nordic. Aproape toate mesele erau libere. Micul dejun părea să se fi terminat sau poate nici nu fusese încă servit.

— Uite-i pe-ai noştri — spuse Dauge.

Echipajul lui „Hius” ocupase două mese alăturate, lîngă geam. Se aflau de faţă cei doi piloţi şi Ermakov. Bîkov constată că grăsanul Krutikov părea tare nenorocit. „Mîndria cosmonauticii sovietice” şedea încovoiat în faţa unui pahar cu lapte şi frămînta între degete o bucată de pîine uscată, uitîndu-se nostalgic în farfuria lui Spiţîn. Bogdan cel oacheş sfîşia un biftec zemos, din care se ridicau fuioare de aburi.

Oricît de ciudat ar fi părut, micul dejun fusese servit potrivit noilor raţii. Bîkov mîncă, oarecum nedumerit, o salatieră întreagă de iarbă, o iarbă înmiresmată, dădu gata o farfurie de terci de ovăz, înfulecă două bucăţi de şuncă de prima calitate şi trecu la sucul de mere. Lui Dauge i se servi carne.

Iohanîci puse mîna pe furculiţă şi pe cuţit şi se informă:

— Ce ţi-a spus doctorul, Mihail Antonici?

Krutikov îşi vîrî nasul în pahar, roşind.

— Eu ştiu — declară Iurkovski, care venise şi el între timp. Cred că l-a ţinut multă vreme şi cu multă gingăşie pe Mişa de cuta de grăsime de pe pîntece şi l-a lămurit în termeni populari că burdihanul n-a fost niciodată o podoabă pentru un cosmonaut.

Krutikov îşi sfîrşi de băut în tăcere laptele şi dădu să ia o felie de cozonac, dar Ermakov rosti un „hm” discret, ceea ce îl făcu pe navigator să-şi retragă grăbit mîna.

După masă, Kraiuhin anunţă că a sosit Usmanov, unul din constructorii noului far. Acesta primise sarcina de a iniţia echipajul în asamblarea şi exploatarea „acestei minunate realizări a gîndirii tehnice”.

— Vă dau pentru asta două săptămîni — spuse Kraiuhin. Apoi fiecare va începe să lucreze în specialitatea sa.

Prima lecţie s-a ţinut în sala de sport a hotelului. Cîţiva muncitori în salopete albastre aduseră, fără a face zgomot, o bară grea, cu şase muchii şi cîteva obiecte. După forma acestora şi materialul din care erau lucrate, un neiniţiat ar fi putut anevoie stabili o asociaţie oarecare cu vreuna din noţiunile îndeobşte cunoscute. Pînă şi în ochii lui Bogdan Spiţîn şi ai lui Krutikov se citea nedumerire şi curiozitate. Numai Ermakov primea aparatajul necunoscut cu obişnuita lui răceală.

În sală îşi făcu apariţia Usmanov, un bărbat înalt, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, îmbrăcat într-o salopetă de lucru. Usmanov se prezentă şi trecu numaidecît la acţiune. Cosmonauţii, pînă atunci încruntaţi, se luminară treptat la faţă. Începură să curgă întrebările şi se angaja o discuţie însufleţită, căreia i se alătură curînd şi Bîkov, iniţiat în linii generale, ca orice inginer, în principiile radiolocaţiei şi radiogoniometriei.

Era vorba de un dispozitiv destinat să furnizeze impulsuri dirijate de unde ultrascurte de o anumită lungime, foarte puternice, capabile să străpungă norii denşi de praf şi regiunile puternic ionizate ale atmosferei. Durata impulsurilor nu depăşea zece microsecunde. Într-o secundă se produceau pînă la o sută de impulsuri. Dispozitive speciale sileau acest fascicul de impulsuri să descrie o spirală, parcurgînd în cîteva secunde întreaga emisferă superioară a firmamentului, de la orizont la zenit şi iarăşi la orizont.

Un astfel de dispozitiv va permite navelor cosmice să se orienteze deasupra unei planete necunoscute, a cărei suprafaţă nu poate fi văzută şi unde mijloacele obişnuite de radiolocaţie sînt ineficace din pricina perturbaţilor electrice şi a gradului ridicat de ionizare. Aceste faruri urmează să se monteze pe vîrfuri de stînci în apropierea terenurilor propice pentru coborîre şi în vecinătatea altor obiective, care ar fi de dorit să fie marcate cu repere. În cazul de faţă, dată fiind sarcina de căpetenie a expediţiei, ele vor trebui montate în apropierea primului teren de coborîre de pe Venus, la graniţa Golcondei uranice.

— Şi alimentarea? întrebă Iurkovski.

Usmanov scoase un pachet din servietă.

— Radiobaterii de seleniu şi ceriu — spuse el. Două sute de celule pe centimetru pătrat. V-am putea echipa şi cu acumulatoare cu neutroni, cred însă că acestea sînt de prisos. Sînt mult prea greoaie. O radiobaterie cu semiconductori e mai uşor portabilă. „Hius” va lua cinci sute de metri pătraţi de ţesătură din aceasta şi dumneavoastră va trebui doar s-o întindeţi şi s-o fixaţi în apropierea farurilor… Dacă la graniţa Golcondei solul va furniza cîte cincizeci-şaizeci de roentgeni pe oră la fiecare centimetru pătrat — şi calculele preliminare arată că el va da mult mai mult — capacitatea bateriei se va ridica la două-trei mii de kilowaţi. Pentru faruri e mai mult decît suficient.

Bîkov pipăi neîncrezător pelicula elastică, semitransparentă, în care se vedeau granulaţii mari.

Principiile de asamblare şi de montare a farului se dovediră a fi foarte simple.

— Nu e de loc necesar să se demonteze agregatele de bază ale instalaţiei — spusese Usmanov. Lucrul acesta nici n-ar fi de dorit, Anatoli Borisovici. (Ermakov dădu din cap.) După cum vedeţi, ele sînt plumbuite de uzină. De buna lor funcţionare răspunde laboratorul nostru. Restul e simplu. Poftiţi mai aproape, tovarăşi. Fiţi buni şi mă ajutaţi… Aşa, mulţumesc.

Toate agregatele se înşirau ca nişte inele pe bara cu şase muchii, şi se fixau între ele cu cîteva clichete şi cu ştifturi glisante pe caneluri. Bîkov constată că întreaga instalaţie nu avea nici un şurub, în orice caz la exterior.

— În acest lăcaş se introduce cablul bateriei electrice. Astfel asamblat, farul poate funcţiona fără supraveghere zeci de ani.

— Farul e bun şi simplu — spuse Krutikov, purtîndu-şi palma pe creştetul farului, bombat şi reticular, ca un gigantic ochi de libelulă. Ce greutate are?

— Numai o sută optzeci de kilograme.

— Nu e rău — întări Iurkovski. Pe scurt, cel mai complicat e de montat farul.

Pentru montarea farului erau prevăzute trei procedee. Pe o suprafaţă stîncoasă, dură, se putea folosi o uriaşă ventuză, fixată la capătul inferior al barei. Pe un sol mai nestabil trebuia săpat un puţ, în care urma să se coboare bara. Puţul se umplea apoi cu o soluţie plastică. În sfîrşit, în cazul cînd solul era friabil, urma să se toarne în sol, cu ajutorul curentului de înaltă frecvenţă, o coloană monolită cu şase ramificaţii la bază, înfiptă la o adîncime pînă la zece metri. În această coloană se introducea bara.

În aceeaşi zi s-au făcut afară din oraş asamblări şi montări de probă. Bîkov urmărea încîntat burghiul vibrator, care, mînuit cu dibăcie de Iurkovski, săpă la repezeală, într-un bloc de granit acoperit cu muşchi, un puţ îngust şi adînc. Usmanov declară că puţul este excelent — drept şi perfect perpendicular. În puţ s-a introdus o bară, la baza căreia s-a turnat un lichid cu un miros respingător ce se scurgea dintr-un balon prevăzut cu manometru. Lichidul s-a solidificat numaidecît.

— Încercaţi-o! propuse Usmanov.

Bîkov şi Spiţîn schimbară o privire între ei şi puseră mîna pe bară. Acestora li se alătură Dauge, iar apoi Krutikov, dar nu izbutiră nici să smulgă bara şi nici s-o îndoaie.

— Aţi văzut! spuse cu mîndrie Usmanov. Acum să trecem la asamblare.

Cînd echipajul lui „Hius” se întoarse la hotel, soarele se ridicase din nou deasupra creştetelor rampelor de lansare de pe rachetodrom.

— Zilele acestea — îi sfătui Ermakov — fiecare membru al echipajului trebuie să înveţe să manevreze burghiul vibrator, cu aceeaşi iscusinţă cu care o fac geologii noştri. Fiecare trebuie să ştie să asambleze şi să demonteze cu ochii legaţi farul. Asta e ceea ce vom face acum.

După masă, Bîkov se retrase în camera sa şi se apucă să scrie la Aşhabad. Umplu cu scrisul lui îndesat şapte file, după care reciti scrisoarea, oftă cu deznădejde şi se trînti în pat.

Ieşise o scrisoare sentimentală pînă la indecenţă. Ah, ce bună ar fi o ţigară! Bîkov se întoarse pe burtă şi îşi vîrî creionul în gură. În primul rînd ar putea să se culce şi să doarmă pînă mîine dimineaţă. În al doilea rînd ar putea să se bage în baie… Drace, ce gînduri acre: să se culce, să doarmă, să facă baie… Inginerul sări hotărît în picioare şi porni grăbit spre bibliotecă.

În hotelul de la Poligonul Nr. 7 începea viaţa de seară. Se auzeau zgomote de uşi trîntite. Pe coridoarele lungi păşeau grăbiţi oameni elegant îmbrăcaţi. De jos răzbeau acordurile unei muzici eroice. În cele patru lifturi se adunase o mulţime de lume. Bîkov hotărî să urce în sala de lectură pe scară. De sus venea un grup vesel de tineri. Mergeau, se vede treaba, la club.

În sala de lectură, cufundată în linişte, Alexei Petrovici luă trei cărţi despre Venus, o carte despre teoria propulsiei fotonice şi răsfoi ultimul număr al revistei „Cosmonautul”. În revistă găsi un articol al lui M. A. Krutikov despre dirijarea automată a unei planetonave. Încercă să-l citească şi constată că nu pricepe mare lucru: prea era multă matematică în articol.

— Funcţional… — bolborosi inginerul, dîndu-şi silinţa să descifreze cel puţin concluziile. Ia te uită, grăsunul!…

,Ce-ar fi să trec pe la Dauge? îl fulgeră un gînd. Ce-o fi făcînd oare acum echipajul lui „Hius”? Citeşte cărţulii despre Venus? Mă îndoiesc”…

Dauge nu citea cărţulii. Dauge se bărbierea. Îşi deplasase maxilarul într-un chip cu totul nefiresc. Vîjîitul aparatului electric de ras umplea toată camera. La vederea lui Bîkov, Dauge bombăni ceva neînţeles.

Alexei se trînti într-un fotoliu şi se apucă să examineze spinarea lui Dauge, pereţii albaştri din material plastic, ecranul plat şi mare al televizorului, tavanul mat şi înalt.

Odată bărbierit, Dauge întrebă:

— Ce doreşti?

— Te deranjez…

— Nu-i vorba de deranj… Dar vezi că am de vorbit ceva cu Iurkovski. O discuţie cu caracter absolut oficial.

Dauge intră în camera de baie, de unde se auzi clipocitul apei, o dată cu bombănelile şi pufăielile prin care stăpînul casei îşi exprima desfătarea. Apoi Iohanîci reapăru, ştergîndu-se din mers cu un prosop pluşat.

— Nu fi supărat, Alexei, dar…

— Nu-i nimic, las' că plec… — Bîkov se ridică. Am venit doar aşa, neavînd ce face.

— E o discuţie serioasă — repetă Dauge. Dacă n-ai ce face, du-te de-i caută pe piloţi. Cred că sînt în sala de sport. Bogdan încearcă să mai dea jos din grăsime. Du-te şi vezi, e un spectacol amuzant!

— Aha… Ei bine, treaba voastră! Bîkov dădu să iasă, dar se opri. Ia să-mi spui de ce se uită Iurkovski aşa de urît la mine?

Dauge scoase un „hm”, după care spuse cam în silă:

— Nu-l lua în seamă, Alexei. În primul rînd, el e în general un om dificil. În al doilea rînd, aşa se poartă întotdeauna cu novicii care n-au avut onoarea să se rotească în camerele centrifuge şi să stea cîte zece zile cu masca pe faţă într-o atmosferă de azot, aşa cum se face la Institutul de pregătire. Iar în al treilea rînd… Vezi, în locul tău trebuia să fie numit un pilot, prieten bun al lui Volodea. Ulterior Kraiuhin a hotărît să te ia pe tine. Ai înţeles? Pe scurt, toate astea au să treacă şi, cînd o să reveniţi pe Pămînt, o să fiţi cei mai buni prieteni.

— Mă îndoiesc — bolborosi Bîkov şi, deschizînd supărat uşa, ieşi.

A doua zi începu munca. Era o muncă grea, care făcea să se cuibărească oboseala în umeri, oboseală pe care n-o biruia aşa lesne nici chiar un duş fierbinte şi nici odihna de după-amiază. Timp de două săptămîni, întreg echipajul s-a exersat în montarea radiofarurilor.

Oamenii au învăţat foarte repede să monteze farul, deoarece fiecare din ei avea o bogată experienţă inginerească. Dar burghiul vibrator se dovedise a fi un instrument foarte capricios, din care pricină stîncile din împrejurimile oraşului s-au împodobit cu o mulţime de găuri strîmbe şi diforme, mai înainte ca Ermakov să se declare mai mult sau mai puţin mulţumit de iscusinţa perforatorilor novici. Membrii echipajului au avut multă bătaie de cap şi cu ventuzele cu vid.

— Nu pot să înţeleg — spuse odată supărat Bîkov, adresîndu-se lui Dauge — de ce ne pierdem vremea cu forajul? Tu ştii să forezi, Iurkovski ştie şi el… Oare asta nu-i de ajuns?

— Să presupunem că eu şi cu Volodea n-o să ajungem la Golconda — zise el simplu.

În zilele acelea, Kraiuhin putea fi văzut numai la micul dejun. Zi şi noapte era ocupat cu echiparea expediţiei şi îşi petrecea tot timpul pe la depozitele, întreprinderile şi organizaţiile care furnizau materiale rachetodromului. Se vede treaba că nu mergeau toate strună. Circulau zvonuri potrivit cărora Kraiuhin ar fi concediat pe cîte unii, iar altora le-ar fi interzis să se arate înaintea lui pînă nu lichidează defecţiunile. Oamenii vorbeau de cuvîntarea rostită de el la consfătuirea activului de partid al oraşului, cu care prilej şeful poligonului s-a ales cu o săpuneală zdravănă.

Bîkov îl urmărea pe furiş pe Ermakov. Şeful expediţiei şi comandantul navei era un om taciturn, rezervat şi într-adevăr nu rîdea niciodată. În schimb zîmbea cu un zîmbet ciudat, schiţat numai din buze. Iar atunci cînd zîmbea, ochii lui deveneau şi mai reci ca de obicei. Bîkov se convinse foarte curînd că zîmbetul lui Ermakov nu făgăduia nimic bun aceluia căruia îi era adresat.

Odată, în timpul prînzului, Dauge s-a ridicat de la masă, lăsînd în farfurie cea mai mare parte din friptura de viţel ce-i fusese servită ca felul doi, potrivit raţiei dietetice.

— O clipă — îl opri cu o voce blîndă Ermakov. Te rog termină felul doi, Grigori Iohanovici.

— Nu pot, Anatoli Borisovici.

— Totuşi te rog mult — stărui şi mai blînd Ermakov.

Fără a spune nimic, Dauge îşi trecu muchea palmei prin dreptul beregatei.

Atunci Ermakov zîmbi cu zîmbetul lui ciudat.

— N-aş vrea să te mîhnesc, Grigori Iohanovici — spuse el încet de tot — dar am motive serioase să mă tem că atitudinea dumitale faţă de regimul de pregătire va sili expediţia să se limiteze în ultimă instanţă la un singur geolog. Noi nu ne putem permite să-i oferim lui Venus nici cea mai mică şansă împotriva noastră. Nici măcar bucata de friptură care a rămas nemîncată de dumneata…

Roşu pînă-n vîrful urechilor, Dauge se aşeză din nou şi înfipse furios furculiţa în friptura cu bucluc. Nimeni n-a scos o vorbă şi nu s-a uitat spre el. Masa s-a sfîrşit într-o linişte mormîntală. Ermakov nu şi-a luat ochii de la Dauge, pînă ce omul care s-a făcut vinovat de nerespectarea regimului n-a şters din farfurie, cu o coajă de pîine, cele din urmă picături de sos.

Bîkov constată, nu fără mirare, că acest incident nu a provocat printre tovarăşii săi nici cea mai mică indignare faţă de severitatea lui Ermakov. Dimpotrivă, în aceeaşi seară, Iurkovski i-a vorbit îndelung şi stăruitor, cu vocea coborîtă, lui Dauge, după care acesta din urmă a răsuflat adînc şi şi-a desfăcut braţele cu un aer vinovat.

La sfîrşitul celei de-a doua săptămîni, Usmanov îşi luă rămas bun de la echipaj şi plecă din oraş pe calea aerului. A doua zi dimineaţa, după micul dejun, Kraiuhin spuse:

— Începînd de azi, fiecare îşi va vedea, ca să zic aşa, de lucru. Dumneata, tovarăşe Ermakov, ai să lucrezi cu Spiţîn şi cu Krutikov, aşa cum ne-am înţeles. Puteţi pleca imediat, permisele sînt gata. Dumneata, Iurkovski, şi dumneata, Dauge, vă rog să mă aşteptaţi aici. Îl conduc pe specialistul nostru în deşerturi şi mă întorc numaidecît… Să mergem, tovarăşe Bîkov!

În faţa peronului aştepta o maşină puternică, cu roţi şi şenile.

— Te rog! îl pofti Kraiuhin.

Se aşezară unul lîngă altul, pe bancheta din spatele maşinii. Cînd oraşul rămase în urmă, Kraiuhin se aplecă înspre Bîkov şi-l întrebă:

— Ai vorbit cu Dauge?

— Despre ce?

— Despre toate.

— Da… am vorbit.

— Şi?

Bîkov ridică din umeri. Kraiuhin nu s-ar fi cuvenit să-i vorbească pe tonul acesta. Nu e treaba unui şef să-şi vîre nasul în sufletul unui subaltern, fără a avea motive deosebite s-o facă. Oamenii serioşi preferă să-şi păstreze pentru ei emoţiile pe care le încearcă. De altfel, Kraiuhin păru nici să nu observe că nu i s-a răspuns la întrebare.

— Acum o să-ţi vizităm gospodăria, tovarăşe inginer — reluă el vorba după un răstimp.

Cîteva minute mai tîrziu, maşina opri în faţa unei clădiri lungi, fără geamuri, cu uşa cît tot peretele. Un paznic posac se apropie de noii veniţi, care îi prezentară permisul.

— Să vină mecanicul! ordonă Kraiuhin.

Coborîră din maşină. De jur împrejur se întindea o cîmpie uşor ondulată, acoperită cu o iarbă rară şi aspră. Pe cer se tîrau nori cenuşii, zdrenţuiţi. Ploua mărunt. Sub picioare plescăia apa.

— Tundra! constată cu un oftat şoferul.

Uşa largă cît o poartă se dădu în lături. Un om cu înfăţişare veselă, îmbrăcat într-o salopetă, se apropie de Kraiuhin, întinzîndu-i mîna murdară de ulei.

— Poftim, ţi l-am adus — bombăni Kraiuhin.

Omul în salopetă îi aruncă o privire lui Bîkov:

— Văd, văd! Ei, să mergem!

În clădire era întuneric. Kraiuhin se împiedică de ceva şi drăcui printre dinţi. Mecanicul tuşi cu un aer vinovat.

— N-am apucat să facem instalaţia de lumină, tovarăşe Kraiuhin. Mîine însă e gata.

— Mîine? Şi azi vrei să bîjbîie omul pe întuneric, nu?

Încetul cu încetul, ochii lui Bîkov se obişnuiră cu semiobscuritatea. Inginerul desluşi în faţa sa un obiect mare, cenuşiu, cu reflexe opalescente. Apoi văzu nişte şenile cu muchii proeminente, un chepeng deschis, ochii rotunzi, orbi, ai unor reflectoare.

— Ce-i asta? întrebă el.

— Acesta e „Băiatul” — îl informă Kraiuhin. Tancul transportor. Se deosebeşte întrucîtva de maşinile similare obişnuite, dar ai să te deprinzi repede cu el. Te pui pe lucru imediat… Şi dumneata? Kraiuhin se întoarse înspre mecanic. În jumătate de oră să fie lumină.

— Am înţeles! răspunse vioi acesta şi se făcu nevăzut.

— Adu planul maşinii şi instrucţiunile de exploatare! îi strigă Kraiuhin din urmă. Apoi se întoarse spre Bîkov: Ei, cam asta-i tot! Rămîi şi lucrează! La prînz o să vină şoferul să te ia.

Kraiuhin îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre ieşire.

Cînd, douăzeci de minute mai tîrziu, se aprinse în tavan un bec puternic, Bîkov scoase o exclamaţie admirativă. Avea înaintea lui cea mai perfectă maşină din cîte s-au deplasat vreodată pe şenile. Era de dimensiuni uriaşe, nu mai mică decît giganticul tanc-batiscaf pe care Bîkov îl văzuse cu cîţiva ani în urmă la Expoziţia industrială unională, dar în acelaşi timp dădea o impresie de mare uşurinţă, supleţe şi poate chiar eleganţă. Avea corpul lung, rotunjit, uşor turtit pe verticală; partea din spate, îngustă, era puţin săltată; proeminenţele chepengurilor şi ale periscoapelor abia se conturau; genuliera era înaltă… Maşina nu avea nici o cusătură! Talentul constructorilor dăduse transportorului capacitatea uriaşă a unei maşini grele de transport şi linia suplă a atomocarelor ultrarapide.

— Asta da! Asta da! exclamă Bîkov, dînd ocol maşinii şi lăsîndu-se mereu pe călcîie. Dar asta ce-o mai fi?… Sistemul de echilibru… Bun! Se trag înăuntru şi barele de sprijin?… Ingenios!

Zăbovi puţin la spatele maşinii şi puse mîna pe peretele neted al transportorului. Peretele era cald.

— E încărcat — zise binevoitor mecanicul, care din pragul garajului urmărea mişcările inginerului. Aţi putea pleca imediat.

Bîkov se încruntă.

— E încă prea devreme… — replică el. Mi-ai adus instrucţiunile de exploatare?

— Le-am adus. Poftim!

— Mulţumesc.

Bîkov se strecură cu o agilitate surprinzătoare prin deschizătura chepengului. Încuietorile chepengului se închiseră deasupra lui.

— Hei, tovarăşe! strigă mecanicul. Mai aveţi nevoie de mine?

Mecanicul bătu în chepeng, dar, neprimind nici un răspuns, ridică din umeri şi se îndepărtă.

Aşa cum se arăta în instrucţiunile de exploatare, „Băiatul” era un tanc-transportor cu mare capacitate de trecere, destinat pentru deplasarea pe soluri dure, mocirloase şi friabile, precum şi pe un teren foarte accidentat sau printr-un mediu gazos şi lichid la o presiune pînă la douăzeci de atmosfere şi la temperaturi pînă la o mie de grade, capabil să transporte un echipaj de maximum opt oameni şi o încărcătură utilă maximă de cincisprezece tone. Era echipat cu turbine cu o putere totală de 2.500 cai putere, alimentate de un reactor reproductor compact cu uraniu şi plutoniu. Avea reflectoare infraroşii, un tun ultrasonic, două braţe-manipulatoare mecanice telescopice (aproape identice cu cele folosite de conductorii de atomocare pentru încărcarea reactoarelor la bazele de alimentare cu energie), dozimetre şi radiometre interioare şi exterioare şi zeci de alte dispozitive şi aparate, despre a căror destinaţie Bîkov avea deocamdată noţiuni foarte vagi. Echipajul, încărcătura, mecanismele şi aparatele erau protejate de un blindaj sigur făcut dintr-un material plastic rezistent — mai rezistent decît titanul — termo şi radiostabil.

Sistemul de comandă al „Băiatului” se deosebea prea puţin de sistemele ştiute de Bîkov. I se păru cunoscut şi sistemul de tracţiune, dar, pentru a fi cu conştiinţa împăcată, Alexei hotărî să cerceteze maşina şurub cu şurub. Venea la masă şi la cină obosit, plin de unsoare cu grafit, mînca lacom, schimba cîteva fraze scurte cu colegii şi se întorcea grăbit la garaj sau se ducea la culcare. Dimineaţa şi după-masă îl aştepta maşina în faţa peronului. Regimul personal de antrenament şi igienă din perioada de pregătire era însă respectat cu stricteţe, lucru pe care Ermakov îl urmărea cu atenţie.

În cea de-a patra zi, Bîkov scoase pentru întîia oară „Băiatul” pe cîmp. Uriaşa maşină ieşi pe poartă cu o uşurinţă surprinzătoare, aproape fără a face zgomot. Docilitatea cu care reacţiona ea la cea mai uşoară atingere a degetelor lui Bîkov pe butoanele tabloului de comandă provocă uimirea inginerului. Portarul îi făcu semn cu mîna, zîmbind. Drept răspuns, Bîkov dădu din cap, închise chepengul şi acceleră viteza. „Băiatul” gonea prin tundra jilavă, legănîndu-se şi aplecîndu-se uşor pe proeminenţele terenului. Din tufişurile aflate pe cîmpie ţîşneau păsări, scoţînd ţipete speriate. Într-un loc răsări un iepure, ca un ghemotoc. În faţă se aşternea o ceaţă deasă; inginerul se văzu nevoit să conecteze reflectorul infraroşu. Pe ecranul maşinii se perindau contururile vagi ale unor bolovani masivi, copaci singuratici, bizar strîmbaţi. Bîkov aci pornea cu viteză maximă, aci frîna brusc, descria viraje scurte, sucea transportorul în loc şi atunci ţîşnea de sub şenile un terci ruginiu, care se lipea de lentilele periscopului. Nişte perii automate înlăturau însă numaidecît murdăria.

Pe neaşteptate, cînd „Băiatul” gonea în plină viteză, apăru în faţă o reţea de sîrmă ghimpată. Bîkov coti brusc la dreapta şi frînă, dar era prea tîrziu. Se auzi un zăngănit şi un huruit, sub şenile trosni ceva şi transportorul se opri. Inginerul se precipită afară. În spate şi de ambele părţi se întindea un gard de sîrmă ghimpată. Urma „Băiatului”, perfect vizibilă în solul clisos, străpungea gardul. În uriaşa gaură ce se formase, se bălăbăneau capete de sîrmă şi sfărîmături de pari de lemn.

— Asta-mi mai lipsea! bombăni Bîkov, aruncînd o privire de jur împrejur. Unde-oi fi nimerit oare?

Atenţia îi fu atrasă de o construcţie rotundă din beton transparent, ce răsărea din ceaţă la o depărtare de vreo douăzeci de paşi.

— Alo! strigă el încet.

Nu-i răspunse nimeni. Se auzea numai răpăitul ploii în iarbă şi tînguirea domoală a reţelei de sîrmă. Bîkov şovăi o clipă, apoi o porni hotărît spre clădirea cea rotundă. I se păru neobişnuită: pereţii netezi şi înalţi nu aveau geamuri şi nici orificii de ventilaţie. Numai la nivelul pămîntului se vedea o uşiţă pătrată, larg deschisă. Ceva mai la o parte se ivea din iarbă capătul unui tub de beton, acoperit cu un capac rotund, mîncat de rugină. Bîkov se apropie de uşă şi aruncă o privire înăuntru. N-apucă decît să-şi dea seama că acolo era întuneric şi cald. În spate se auzi un zăngănit de fiare. Bîkov se întoarse şi văzu ceva ca un coşmar: capacul tubului de beton fusese ridicat şi dinăuntrul acestuia ieşea afară o vedenie jilavă, cu un cap rotund de argint, fără ochi.

Pînă să-şi aducă aminte Alexei că a mai văzut undeva un monstru asemănător, năluca se îndoi şi se năpusti asupra lui. Îi despărţeau aproape trei metri. Vedenia acoperi distanţa dintr-un salt. Bîkov însă îşi reveni din uluială. În afară de asta, năluca habar n-avea de sambo. După cîteva secunde de luptă înverşunată, ea zăcea pe spate, şi Bîkov, dîndu-i cîteva palme zdravene acolo unde la oamenii obişnuiţi se găseşte faţa, sări în picioare tocmai la timp ca să se izbească de un alt monstru răsărit şi el din acelaşi tub.

Acum lucrurile luară o altă întorsătură. Sambo-ul nu mai folosi la nimic. Primind o lovitură zdrobitoare, Alexei căzu într-o parte pe pămîntul jilav, după care fu apucat de picioare şi tîrît nu se ştie unde, cu o iuţeală ce i se păru neobişnuită. E foarte greu să opui rezistenţă cînd eşti ţinut cu putere de amîndouă picioarele. Bîkov îşi dădea seama de asta şi nu se mai împotrivea, aşteptînd să vadă ce va urma. Nălucile se opriră dar nu-i sloboziră picioarele: Bîkov încercă să se ridice un pic, sprijinindu-se în pămînt cu pumnii, însîngeraţi din prima încăierare. Se auzi un tropot şi apăru o a treia nălucă. Atunci inginerul îşi simţi picioarele libere. Se întoarse numaidecît şi se aşeză, sucindu-şi anevoie în dreapta şi-n stînga gîtul stîlcit de lovituri.

Aruncînd o privire în jur, îşi dădu seama că se află în spatele „Băiatului”. Monştrii stăteau lîngă el şi se căzneau să-şi facă ceva la. cap. În cele din urmă globurile strălucitoare fură scoase şi Bîkov văzu uluit nişte chipuri cunoscute: Dauge, alarmat, Kraiuhin, încruntat, şi Iurkovski, alb la faţă de furie. Acesta din urmă duse mîna l-a nas, suflă pe nări şi-i întinse lui Bîkov palma însîngerată.

— Eşti un imbecil! spuse el, cu vocea tremurată.. Eşti un imbecil! Ce ai pe umeri: cap ori un cocean de varză?

— Stai, Vladimir Sergheevici… — interveni Kraiuhin. Vezi că e buimăcit.

— Dumneavoastră? atît putu să îngăime Alexei..

— Nu, nu noi! Cavalerii ordinului Rosenkreuz! Delegaţii comitetului de femei!…

— Lasă, Iurkovski!… Tovarăşe Bîkov, scoate imediat maşina de-aici… Dauge, închide capacul şi uşa şi spune-le că plecăm.

— Am înţeles!

Dauge îşi puse din nou casca pe cap şi ieşi din spatele „Băiatului”.

Bîkov urcă în transportor, urmat de Kraiuhin şi de Iurkovski, care nu mai contenea cu ocările.

— Treci după gard şi opreşte acolo! ordonă Kraiuhin.

„Băiatul” porni cu spatele înainte.

— Ajunge. Stop! Acum să-l aşteptăm pe Dauge.

Bîkov se uită. chiorîş la Iurkovski. Acesta îşi pipăia cu băgare de seamă nasul umflat.

— Te doare? întrebă cu compasiune Kraiuhin.

Iurkovski rînji furios. Pe blindaj se auzi un zgomot de bocanci şi Dauge sări, în deschizătura chepengului.

— S-a făcut, Nikolai Zaharovici — spuse el.

— Să mergem!

Bîkov puse mîna pe maneta de comandă. Apoi, după cîteva clipe de chibzuială, răsuci nişte butoane, conecta motorul şi se îndepărtă de tabloul de comandă. „Băiatul” se urni uşor din loc.

— Încotro? întrebă speriat şi totodată mirat Dauge. Şi maşina cine o conduce?

— Conductorul automat — răspunse Bîkov, cu un aer vinovat. Eu nu mai ţin minte drumul înapoi. Fiţi pe pace! Maşina are un dispozitiv electronic. „Băiatul” se va deplasa după busola automată.

O vreme au mers în tăcere. Maşina reproducea cu precizie, însă în sens invers, toate manevrele pe care le executase cu o jumătate de oră înainte Bîkov..

— Ai dozimetrul la dumneata? îl întrebă Kraiuhin pe Dauge.

— E la mine, Nikolai Zaharovici. Dar n-o să avem nevoie de el. Am uitat să vă spun că atunci cînd s-a apropiat Bîkov de cameră, ea fusese deja închisă. Aşa că totul s-a sfîrşit cu bine.

Kraiuhin răsuflă uşurat.

— Era cît pe ce să dai de bucluc, tovarăşe Bîkov — spuse el, ştergîndu-şi sudoarea de pe chelie. Ştii unde te-am prins?

— Habar n-am… — Bîkov se simţea foarte nefericit.

— Dincolo de gardul de sîrmă se află sub pămînt un reactor puternic care produce tritiu, combustibilul pentru „Hius” Turnul de beton în care ai aruncat o privire atît de imprudentă nu e altceva decît o cameră de topire a deşeurilor radioactive rezultate de. pe urma epurării uraniului. Şi tocmai azi s-a dat la topit o garnitură de bare de uraniu. Dacă ţi-ai fi vîrît nasul acolo…

— E la mintea cocoşului! spuse convins Iurkovski. De vreme ce locul e împrejmuit cu sîrmă ghimpată, înseamnă că intrarea e interzisă. Dar dumnealui, nu, dă buzna cu şenilele dumisale prin sîrmă! Nu poate rămîne indiferent la un gard şi-l înfruntă ca un leu-paraleu.

Iurkovski era cu totul nedrept, dar Bîkov se mărgini doar să ofteze deprimat.

— Te-a observat Iurkovski cînd te apropiai de cameră şi s-a repezit să te dea la o parte, dar a întîrziat un pic. Mărturisesc, credeam că s-a şi întîmplat o nenorocire.

— Am alergat din răsputeri — interveni Dauge. Credeam c-o să-mi sară inima din loc…

Bîkov se întoarse spre Iurkovski şi bolborosi bîlbîindu-se:

— Eu… îmi pare foarte rău… zău, n-am vrut… — şi dădu a deznădejde din mînă: Naiba ştie cum s-a întîmplat! Înţelegi, m-ai speriat grozav…

Buzele lui Iurkovski se strîmbară într-un zîmbet dispreţuitor.

Dauge chicoti:

— Ce primire i-a făcut! Splendidă primire! O, doamne, aşa luptă mai zic şi eu!

— Da, de bătut te baţi bine — rîse Kraiuhin — dar pe viitor fii mai prudent. În munca noastră nu e permis să atingi nimic cu mîinile goale, ba încă fără să ceri voie. Apropo de asta, diseară chiar Dauge are să-ţi aleagă un costum de protecţie şi are să te înveţe cum să te foloseşti de el.

— Doamne, ce mai bătaie! repetă Dauge, ştergîndu-se la ochi.

Bîkov trecu repede la locul său şi deconectă conductorul automat. În faţă se desluşeau în ceaţa subţire contururile acoperişului plat al garajului.

— Şi încă ceva — spuse Kraiuhin. O să trebuiască să supunem transportorul unui examen veritabil. Eşti gata?

— Aici nu poate fi supus unui examen veritabil — bombăni Bîkov. E numai tundră, teren neted ca-n palmă…

— Nu-i nimic, las' că-ţi găsesc eu un loc clasa una, amice! Dinţii de aur ai lui Kraiuhin sclipiră în întuneric.