BOTEZUL FOCULUI

Petrecîndu-i pe Kraiuhin şi pe geologi, pe care venise să-i ia o maşină chemată din oraş, Bîkov se scărpină îngîndurat la ceafă şi se întoarse în garaj. „Băiatul” stătea la doi paşi de poartă. Pe pereţii lui oblici sclipeau picăturile de ploaie.

— Examen! spuse Bîkov, cu glas tare. Ei bine, dacă-i examen, examen să fie!

Scoase dintr-un buzunar broşura cu instrucţiunile de exploatare, mototolită şi pătată cu ulei, o frunzări, răsuflă adînc şi intră în maşină. Lui Alexei Petrovici Bîkov nu-i plăceau examenele sub nici o formă. Găsea că e o mare nedreptate ca un fleac cu totul inutil, căruia nu-i dai niciodată atenţie, pentru că e cu desăvîrşire inaplicabil în munca practică, să fie pus pe aceeaşi treaptă cu cele mai importante şi mai necesare cunoştinţe. Cît despre el, Bîkov aplica un sistem de predare cu totul altul. „De-aţi fi cu stea în frunte — zicea inginerul — tot n-aţi putea memora niciodată toate cele scrise în vrafurile de cărţi şi de tabele. Căci ele cuprind şi ceea ce este mai important, şi ceea ce e pur şi simplu important, şi lucruri de ordin secundar şi, în sfîrşit, lucruri cu totul inutile, care fie că s-au învechit de îndată ce au luat naştere, fie că şi-au pierdut importanţa în prezent. Eu n-am de gînd, fireşte, să vă cer să ştiţi tot ce scrie în cărţi şi tot ce cuprind diferitele tabele. Dar dacă, tovarăşi, cineva nu va şti ceea ce este obligat să ştie înainte de toate, rog să nu fie cu supărare dacă nu voi îngădui acest lucru.”

Prestigiul lui Bîkov, cel mai bun specialist în maşini de transport, punea la adăpost sistemul acesta de orice atentat din partea şefilor celor mai pedanţi. Dar asta era acolo, în Gobi. Cum va fi aici? E drept, Kraiuhin nu face impresia unui bucher şi a unui formalist, dar cine poate şti încotro privesc ochii lui mici din dosul uriaşilor ochelari negri? De aceea Bîkov frunzărea necontenit instrucţiunile de exploatare, pe care le citise din scoarţă-n scoarţă, îndeosebi partea referitoare la diferite avarii posibile şi la reparaţii în condiţii de exploatare. Apoi îşi scoase haina, îşi puse salopeta şi se apucă să studieze cu atenţie motorul.

Se întoarse la hotel tîrziu, obosit, dar mulţumit şi aproape calm. În sala de mese nu mai era nimeni. Bîkov mîncă pe săturate, fără să se pripească, după care plecă în căutarea lui Dauge. Pe coridorul de la etajul întîi, în care dădeau uşile camerelor ocupate de cosmonauţi, se opri. Una din uşi era întredeschisă şi din camera respectivă se auzea vocea puternică a lui Iurkovski, care recita versuri de Bagriţki:

Bîkov aruncă o privire în cameră. Iurkovski, în pijama şi papuci, şedea tolănit pe canapea, cu mîinile la ceafă şi cu faţa întoarsă spre fereastră. Lîngă el şedea Krutikov, încovoiat, trăgînd în gol dintr-o pipă scurtă. La masă, Bogdan Spiţîn se legăna pe scaun şi zîmbea unor gînduri ale sale, numai lui cunoscute. Nici Dauge, nici Kraiuhin, nici Ermakov nu se aflau în cameră.

Versurile erau splendide. În afară de asta, “filfizonul” recita foarte frumos. Vocea lui profundă, plină de forţă stăpînită şi de emoţie, degaja parcă o stare de nelinişte şi suna ca o chemare. Fără să vrea. Bîkov îşi zise că omul acesta frumos şi neînfricat seamănă probabil mult cu însuşi autorul versurilor. E tot atît de agitat şi de pătimaş, gata ca şi el să-şi dăruiască, fără părere de rău, viaţa pentru fapte mari. Tot la asta se gîndea, se vede treaba, şi Krutikov, căci navigatorul îşi scoase deodată pipa din gură şi se uită atent la Iurkovski, vrînd parcă să se convingă de ceva. Numai Spiţîn continua sa se legene încetişor şi să zîmbească, cu ochii pe jumătate închişi.

Iurkovski tăcu. Bîkov se retrase de lîngă uşă şi îşi văzu de drum. În camera lui Dauge nu găsi pe nimeni. Pe pat stătea un costum de protecţie, ales, se pare, de Iohanîci pentru prietenul său. Suprafaţa şlefuită a calotei sferice răsfrîngea reflexele roşiatice ale cerului crepuscular. Bîkov vru să se retragă, dar o fotografie de pe birou îi atrase atenţia. Cunoştea această fotografie, care înfăţişa o femeie foarte frumoasă, cu faţa tristă, într-o rochie bleu, închisă pînă la gît.

„Maşa Iurkovskaia” — îşi aduse aminte Bîkov şi oftă.

Sărmane Iohanîci! Iată unde te-a adus dragostea… Pînă şi tu, atît de vesel şi de bun, care ştii să glumeşti şi rîzi chiar şi în clipele cele mai cumplite… pînă şi tu n-o poţi uita nici măcar acum cînd te mai despart doar cîteva zile înainte de a porni în necunoscut.

— Tocmai acum! Abominabil! tună deodată, de după perete, vocea lui Iurkovski. Să trimită o scrisoare ca asta tocmai acum… Lasă-mă cu consolările tale, frate samaritean! Văcuţa domnului ce eşti! E o ticăloasă!…

— Nu! (Bîkov nu înţelese numaidecît cui îi aparţinea această exclamaţie.) Să nu vorbeşti aşa de ea! La urma urmei asta nu te priveşte!

— Ba mă priveşte! Şi nu fiindcă mi-e soră. Ne priveşte pe toţi — şi pe Kraiuhin, şi pe fiecare din băieţii noştri, inclusiv.pe specialistul acela al tău în deşerturi, cu mutra lui roşie. Acolo unde mergem, viaţa tuturor o să depindă de fiecare dintre noi. Trebuie să fim absolut siguri unii de alţii. Acum stau şi mă întreb dacă în starea în care te afli, ai să ai destulă voinţă ca să te cramponezi de viaţă? N-ai să ne dai oare de furcă. Grigori Dauge?

— Uşurel, Volodea!

— Ba de loc… Nu-ţi dai oare seama cîte parale face surioara asta a mea fermecătoare? O egoistă! Da, da, e egoistă! Dacă n-ar avea botişorul ei drăgălaş, mă-ntreb ce-ar mai fi de capul ei? Ce, puţine femei sînt pe lume? Credincioase, iubitoare, inteligente… Ce te ţii aşa de coada ei?

Bîkov se întoarse în vîrful picioarelor în camera sa şi închise bine uşa. Era îndoielnic că Dauge se va mai ocupa azi de costumul de protecţie, de altfel nici lui Bîkov nu-i ardea acum de asta. Avea atîtea la care trebuia să se gîndească! Inginerul se dezbrăcă, se culcă şi închise ochii. Cel mai bine ar fi, poate, să încerce să doarmă. Se dădu jos din pat ca să lase storurile. În clipa aceea intră Dauge. Era, ca întotdeauna, cu părul puţin în dezordine şi cu nodul cravatei strîmb. Bîkov se uită ţintă la el.

— Te-ai şi culcat? întrebă Dauge. Dar costumul de protecţie? Ce te uiţi aşa la mine, Alexei? E ceva în neregulă?

Dauge îşi duse mîna la faţă, apoi lăsă ochii în piept.

— Nu… Mă uitam şi eu aşa — rosti anevoie Bîkov. Mi-am zis că e tîrziu…

— Nu-i de loc tîrziu. Îmbracă-te şi haide! Trebuie să te obişnuieşti de azi cu costumul, fiindcă mîine s-ar putea să nu mai avem timp. Unde-ai stat atîta?

— Am avut treabă cu „Băiatul”. Mă cam tem, Iohanîci… Am să cad la examenul ăsta.

— La care examen?

— La care? La cel de care vorbea azi Kraiuhin, ţii minte, cînd ne întorceam…

— A-a! Eu cred că n-ai să cazi, Alexei. Conduci bine…

— Conduc… Să nu mă conducă ei pe mine…

Dauge îl privi mirat:

— De ce să te conducă? Şi fără să te conducă ei, ai să fii leoarcă de apă, Alexei.

— Nu pricep.

— E simplu. Are să fie o cursă de încercare. Mîine ai să execuţi un marş pe un teren foarte accidentat, prevăzut cu obstacole.

— Singur?

— Cineva o să te însoţească, aşa cred… Eşti gata? Să mergem!

În camera lui Dauge, Bîkov observă că fotografia nu se mai afla pe birou. Iohanîci luă costumul de protecţie din pat şi-l întinse pe jos.

— Şezi, Alexei, şi ascultă! Halatul acesta se numeşte „CPK-6”, adică costum de protecţie sistem Kraiuhin model şase. E confecţionat dintr-un material foarte durabil şi elastic, cu o denumire chimică lungă şi complicată. În limbaj tehnic uzual i se spune „silichet”. E un compus organic polimeric de siliciu, cu molecule filiforme colosal de lungi. E foarte rezistent la rupere. În afară de asta, are un înalt grad de rezistenţă la temperaturi mari şi, fireşte, etanş la gaze şi impermeabil ia apă.

— E clar — spuse Bîkov. Inginerul şedea chincit, mototolind şi netezind cu interes mîneca elastică a costumului.

— Costumul acesta, fireşte, nu se coase şi nici măcar nu se stanţează. E turnat gata, aşa cum îl vezi, cu orificii şi buzunare pentru aparate, alimente şi toate celelalte. Stratul de silichet e dublu, moleculele unuia din straturi fiind orientate perpendicular pe direcţia moleculelor celuilalt, E clar?

— Clar. Pentru a fi mai rezistent şi mai impermeabil.

— Exact. Să trecem acum la cască. Vezi, e fixată la spate, dar se poate scoate uşor. Uite-aşa.

Bîkov se uită înăuntrul căştii. Desigur! Strălucitoare, nichelată parcă la exterior, calota era absolut transparentă dacă priveai prin ea dinăuntru.

— Asta ce-o mai fi?

— Spectrolit, un material plastic special — răspunse Dauge. Nu e rău, ai? Asigură o vizibilitate perfectă în toate direcţiile. Dauge se aşeză jos, lîngă Bîkov, şi lovi cu degetul în cască. S-ar fi putut folosi şi alte substanţe transparente, dar spectrolitul prezintă o serie de avantaje absolut inestimabile. În primul rînd polarizează într-un anumit fel lumina, ceea ce permite ca, în întuneric sau în amurg, să te uiţi direct la o sursă de lumină puternică şi să vezi totul, fără ca lumina să te orbească. Apoi, spectrolitul lasă să treacă numai razele vizibile ale spectrului. Razele chimice şi cele termice sînt toate fie absorbite, fie reflectate. La fel şi razele X, ca şi razele gama. În al treilea rînd… ce să mai vorbim, Kraiuhin a făcut un lucru mare.

— Dar asta ce e? Aha… O membrană.

— E un arc cu căşti telefonice, cu o membrană extrem de sensibilă, pentru radiorecepţie. Arcul serveşte ca amortizor… în cazul cînd ai cădea cu capul în jos. Tot aici se află şi microfonul cu staţia de emisie, şi bateriile cu semiconductori.

— E clar.

— Întreg costumul este izolat acustic. Pentru a se putea auzi sunetele din exterior, costumul e prevăzut cu un dispozitiv special, care poate fi reglat în funcţie de densitatea atmosferei înconjurătoare. Acum dispozitivul e reglat la presiunea atmosferică obişnuită.

— Pricep.

— Perfect! Partea teoretică pare să fie încheiată. Acum pune-ţi costumul, Alexei!… Stai, nu aşa! Trage-l pe picioare prin orificiul de la gît. Acum să fixăm casca.

Dauge îi ceru lui Bîkov să-şi pună şi să-şi scoată de cîteva ori costumul de protecţie, să fixeze şi să scoată casca, să facă tot felul de exerciţii de gimnastică. În cele din urmă, cînd Bîkov, leoarcă de sudoare, era gata să facă apel la unele expresii înduioşătoare, lui Dauge i se făcu milă:

— Bine, pe ziua de azi ajunge. Scoate costumul! Încă ceva, Alexei: aici, la centură, sînt locaşurile pentru termosurile cu cacao, bulion şi băuturi înviorătoare. Legătura cu casca se face prin intermediul cîtorva tuburi. Baloanele cu oxigen şi aparatul de absorbit acidul carbonic se fixează la spate. Iată-le! Observă aici: acesta e un termoregulator; cînd e frig, se poate conecta dispozitivul de încălzire. Aici e dozimetrul. Da, şi încă ceva… Costumul e prevăzut cu un dispozitiv minunat: filtrul de oxigen. Dacă atmosfera cea mai otrăvitoare conţine măcar cinci la sută oxigen, filtrul lasă să treacă oxigenul în cască, oprind orice alt gaz…

Bîkov îşi scoase costumul şi îl examină încă o dată cu atenţie.

— Dar radiaţiile? La radiaţii rezistă?

— Fireşte. În privinţa aceasta silichetul n-are rival.

— Ca „reflectorul total” al reactorului fotonic?

Bîkov îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte şi se aşeză alături de Dauge. Acesta spuse:

— „Reflectorul total” e dur şi friabil. Nu poate servi ca material pentru un combinezon. Silichetul prezintă suficiente garanţii de siguranţă. Azi-dimineaţă, de pildă, eu, Kraiuhin şi Volodea am stat cu costumele pe noi în „cavou”.

— Ce vorbeşti!

— Serios. Era o temperatură de aproape două sute de grade, radiaţii alfa, raze gama etcetera, etcetera. Şi cu toate acestea, silichetul a rezistat foarte bine. Era, fireşte, cam cald…

Bîkov se lovi mirat cu palmele peste genunchi. Cineva bătu în uşă.

Intră Kraiuhin. Inginerul îi oferi un fotoliu.

— Nu, nu stau — spuse Kraiuhin. E timpul, ca să zic aşa, să merg la odihnă. Cum stai cu costumul de protecţie, tovarăşe Bîkov? Te-ai obişnuit cu el?

— Da.

— S-a obişnuit de-a binelea — întări Dauge.

— Ar trebui, desigur, să te antrenăm în costum, dar n-avem timp, mereu n-avem timp… Kraiuhin puse mîna pe clanţa uşii, dar numaidecît şi-o retrase: Uitasem ce era mai important. Tovarăşe Bîkov, mîine te duci de dimineaţă la garaj şi vii aici cu „Băiatul”.

— Am înţeles — spuse cu glas răguşit Bîkov.

— Mergem la poligon. Ai să ne arăţi ce e în stare maşina asta.

— Am înţeles.

— Noapte bună…

Kraiuhin ieşi. Bîkov răsuflă uşurat şi îşi luă şi el rămas bun de la Dauge. La uşă reţinu mîna lui Iohanîci într-a sa şi zise încet:

— Hm… am auzit că… ai primit o scrisoare. O scrisoare neplăcută.

Dauge nu răspunse.

— Te întreb pentru ca… în fine, dacă ai să ai nevoie de mine…

— Bine… — Iohanîci rîse amar şi îl împinse pe Alexei Petrovici spre ieşire. V-aţi pus cu consolările pe capul meu, lua-v-ar naiba să vă ia!…

— Nu te supăra…

— Nu-i nimic. Hai, du-te!

— Noapte bună!

— Mai dormi, frumoasa mea, mai dormi? fredona a doua zi dimineaţă Dauge, trăgînd plapuma de pe Bîkov. E vremea să te trezeşti!

— Lasă-mă! îl repezi inginerul şi se întoarse cu faţa la perete, plescăind dulce din buze şi încovrigîndu-se cu genunchii la gură.

— Aseară viscolea, ţi-aduci aminte?… Iar acum e ora şapte şi jos te-aşteaptă maşina.

— Ia… Ce? Ah, drace!

Dauge abia apucă să se ferească. Bîkov se repezi la scaun şi puse mîna pe haine.

— Stai, Alexei, dar gimnastica de înviorare?

— Ia lasă-mă! Cum e vremea?

Dauge ridică storurile:

— Splendidă! Nici un nor. Ai noroc, Alexei. Dar ai să te-alegi şi cu un perdaf de la Ermakov!

— Pentru ce? se informă Bîkov, încheindu-se la cămaşă.

— Pentru că pleci fără să fi făcut gimnastică.

— Nu-i nimic, lasă. Am plecat!

— Şi gustarea de dimineaţă?

— Mai tîrziu, mai tîrziu…

— Bea şi tu măcar o cană de lapte cu pîine, caraghiosule! Că nu te mai examinează Ermakov.

— Ah, drace…

În sala de mese, Bîkov înghiţi grăbit o cană cu lapte, vîrî în buzunar cîţiva pesmeţi negri şi se precipită spre ieşire.

— Drum bun!

Cu mîinile în buzunare, Dauge urmări de pe peron maşina care se îndepărta, apoi căscă şi se întoarse în casă.

Spre mirarea lui Bîkov, apariţia uriaşului transportor pe străzile oraşului nu stîrni cine ştie ce interes. Trecătorii întorceau destul de indiferenţi capul, uneori se opreau ca să privească mai atenţi maşina, şi atît. Se vede treaba că noutăţile tehnice nu erau aici o raritate. Bîkov opri „Băiatul” în faţa hotelului şi se duse să-i raporteze lui Kraiuhin. Pe coridor se întîlni nas în nas cu Ermakov.

— Ai sosit? Foarte bine… — Ochii cenuşii şi pătrunzători ai comandantului îl examinară cu atenţie pe inginer din cap pînă-n picioare: Nu e bine că n-ai respectat regimul.

— Am…

— Ai făcut-o cu cele mai bune intenţii, înţeleg. Dar peste vreo două ore ai să treci prin momente de foarte mare încordare, şi abaterea aceasta s-ar putea să te coste. Nu numai pe dumneata. După cîteva clipe de tăcere, Ermakov adăugă: Dacă nu te-aş şti sănătos tun, aş stărui să se amîne cursa de încercare.

— N-o să se mai repete — bolborosi Bîkov.

— Sper. Regimul cosmonautului a fost elaborat de cei mai buni medici din ţară, şi orice om cu experienţă îţi poate da numeroase exemple ce atestă consecinţele deplorabile la care au dus uneori cele mai mici abateri de la regim. Dacă ai fi pilot, cu ziua de azi ar lua sfîrşit participarea dumitale la expediţii. Din fericire nu eşti. Să iei vreo zece tablete de tonin. Şi acum să mergem! Sîntem aşteptaţi.

Sus, în cabinetul lui Kraiuhin, era de faţă întreg echipajul lui „Hius”. Se mai aflau aici şi două persoane necunoscute lui Bîkov — preşedintele Sovietului orăşenesc şi secretarul comitetului orăşenesc de partid. După semnele de respect pe care i le arătau aceştia lui Kraiuhin, era vădit că vicepreşedintele Comitetului de stat pentru comunicaţiile interplanetare se bucura în oraş de un prestigiu uriaş.

— Să nu pierdem vremea, tovarăşi — începu Kraiuhin, de îndată ce Bîkov dădu mîna cu toţi cei prezenţi şi se aşeză şi el într-un colţ. Alexei Petrovici, astăzi dumneata eşti interpretul rolului principal. Fii bun şi ieşi, ca să zic aşa, la rampă. Te rog…

Bîkov se apropie de birou şi se opri alături de Kraiuhin. Secretarul şi preşedintele îi zîmbiră prietenoşi.

Dauge îi făcu semn cu ochiul. Pe birou era întinsă o hartă la scară mare.

— Facem proba în pătratul acesta… — Degetul lui Kraiuhin descrise un cerc în coltul de nord-est al hărţii. Ce distanţă e de-aici pînă acolo?

Bîkov se aplecă asupra hărţii:

— Vreo cincizeci de kilometri.

— Exact. Cît îi trebuie „Băiatului”?

— Cam treizeci-patruzeci de minute…

— Perfect. În regiunea indicată există o mulţime de formaţiuni variate de provenienţă artificială, care, hm… nu sînt trecute pe hartă. Sarcina dumitale e să ne transporţi, uite, pe cota asta, de unde vom urmări cursa, apoi să traversezi regiunea exact de la sud la nord şi să revii la cotă de-a lungul acestui pîrîu. E clar?

— E clar.

— Te previn că pe drum s-ar putea să ai tot felul de surprize. Pentru una din ele garantez în orice caz. Au fost trimişi oameni acolo? îl întrebă Kraiuhin pe preşedintele Sovietului orăşenesc.

Acesta încuviinţă dînd din cap.

— În general, examenul va fi serios. Te însoţeşte tovarăşul Ermakov. Fii prudent. Curaj şi prudenţă! Fără, cum s-ar zice, bravură inutilă!

— Am înţeles.

— Asta-i tot. Mai are cineva de pus vreo întrebare?

— Nu.

— Unde ţi-i costumul de protecţie?

— Îl iau imediat, Nikolai Zaharovici.

— Ia-l şi pleacă. Pînă atunci noi ne instalăm în maşină.

Un sfert de oră mai tîrziu, „Băiatul” se afla de cealaltă parte a colinelor dinspre nord, şi Bîkov văzu pentru prima oară rachetodromul. În faţa lui se întindea aceeaşi tundră netedă şi monotonă, pe care răsăreau, ici-colo dîmburi cu o vegetaţie ghimpoasă. Din loc în loc se vedeau pe cîmpie nişte pete de culoare roşcată, rotunde sau în formă de stea, pe care nu creştea nici un firicel de iarbă. Bîkov dirijă maşina spre una din aceste pete. Pentru cîteva secunde, în locul clămpănitului moale de sub şenile se auzi un bocănit înfundat şi mărunt, de parcă cineva ar li dat de-a dura un cazan de tablă pe caldarîmul unei străzi.

— Aici au aterizat mai multe nave — îl lămuri Dauge, care se aşezase în spatele lui Alexei.

— Dar asta ce-i?

În stînga se întindeau nişte şine ruginite şi se vedeau resturi de sîrmă ghimpată. Pentru o clipă apăru un stîlp aplecat într-o rînă, cu un triunghi de tablă albă pe care scria „UR”. Bîkov apucă să vadă în dosul sîrmei ceva ca un fel de groapă largă, umplută cu o masă bolovănoasă de culoare brună.

— De-aici — spuse Dauge — a decolat acum cinci ani „Zmei Gorînîci”. Vezi, locul decolării a fost împrejmuit, deoarece solul s-a transformat în zgură radioactivă. „UR” înseamnă „o unitate roentgen”.

— Asta o ştiu eu — bombăni Bîkov.

„Băiatul” gonea prin tundră, ocolind blocurile masive şi străbătînd în viteză lacurile cu apă mică. Cînd indicatorul de distanţă arătă că au fost parcurşi treizeci de kilometri, Ermakov îl rugă pe conductorul maşinii să-i cedeze locul. Bîkov trecu în cabină. Toate chepengurile erau deschise. Preşedintele Sovietului orăşenesc discuta ceva cu Krutikov; secretarul comitetului orăşenesc de partid îl ascultă fără prea mult interes. Kraiuhin moţăia, rezemat de speteaza moale şi poroasă. Iurkovski şi Spiţîn şedeau cocoţaţi pe blindajul maşinii, cu picioarele bălăbănindu-se în deschizăturile chepengurilor. Bîkov se strecură în compartimentul motorului, trase cu urechea, examină mecanismele, după care se întoarse alături de Ermakov.

Urletul motorului se înteţi brusc. Încetinindu-şi puţin mersul, „Băiatul” urca pe un povîrniş.

— Am ajuns — spuse Kraiuhin.

Maşina mai scoase un urlet, se întoarse în loc şi se opri. Coborîră toţi; Bîkov — cel din urmă. Se aflau pe creştetul unui gorgan înalt, acoperit cu o iarbă aspră, de culoare cenuşie. Cînd se uită în jos, Alexei văzu o privelişte ciudată. Cîmpia se sfîrşise. Mai departe, spre nord, se întindea pînă hăt în zare o teribilă îngrămădire de pietroaie şi de brazde groase. Se vedeau nişte gropi largi, împrejmuite cu valuri neregulate de pămînt. Un zid dinţat, aproape vertical, se întindea de-a curmezişul acestui haos. Veneau apoi grămezi inegale de bolovani de granit, şi iarăşi gropi, ziduri, rambleuri de piatră…

— Ei! auzi Bîkov în spatele său vocea lui Kraiuhin. Cred că sectorul acesta o să fie, ca să zic aşa, demn de arta dumitale, Alexei Petrovici, şi de excelentele calităţi ale „Băiatului” nostru! Dumneata ce zici?

— Perfect! Bîkov se uită ţintă la lentilele negre care ascundeau ochii lui Kraiuhin. Mă aranjează. Pot începe?

— Aici comandă Ermakov. Te rog să te adresezi lui.

„Cu asta nu mă sperii pe mine” — îşi zise Bîkov şi se îndreptă spre Ermakov, care stătea pe una din şenilele „Băiatului”, cu binoclul în mînă.

— Pot începe, Anatoli Borisovici?

Ermakov dădu din cap şi sări cu agilitate jos.

— Pune-ţi costumul de protecţie — spuse el şi, coborînd vocea, adăugă: N-avea emoţii, fii mai calm…

Bîkov ridică din umeri şi se urcă în maşină. Dauge dădu să facă un pas înspre el, dar se opri şi se retrase încet. Iurkovski stătea mai la o parte, fluierînd şi uitîndu-se cînd în pămînt, cînd la transportor. Kraiuhin şedea chincit, angajat într-o discuţie aprinsă cu „părinţii oraşului”, deasupra hărţii întinse pe pămînt. Mihail Antonovici şi Spiţîn trebăluiau în tăcere la un minuscul aparat de radio.

— Conectează microfonul şi pune-ţi casca — îi spuse Ermakov lui Bîkov, aşezîndu-se alături de el.

Se ajutară unul pe altul să se prindă de scaune cu nişte curele largi, şi Bîkov se uită întrebător la casca argintie a comandantului, care se aplecase asupra aparatelor de bord.

— Dă-i drumul! se auzi slab în căştile radiotelefonului.

Alexei puse degetele pe butoanele tabloului de comandă şi „Băiatul” porni încet, apoi tot mai repede şi mai repede, în jos pe pantă. La poalele gorganului se săltă în sus, trecu peste prima grămadă de pietriş şi se afundă într-o groapă. Cursa începuse.

Bîkov n-avea cînd să se ocupe de metafore, dar undeva în adîncul conştientului formulă această frază: „Ca o broască într-o minge de fotbal”, pe care o tot repeta inconştient în şoaptă. În deschizătura pătrată a vizorului se ivea cînd cerul albastru, cînd pămîntul negru, carbonizat parcă, cînd creştetul acoperit cu muşchi al vreunui bloc de granit. „Băiatul” era aruncat dintr-o parte în alta. Şenilele zăngăneau lunecînd pe pietre. Dar motorul duduia uniform şi vesel, fără rateuri. „Cu asta nu mă sperii pe mine” — îşi zicea cu încăpăţînare Bîkov. Transportorul se avîntă urlînd într-un şanţ adînc. Pentru o clipă se ivi în vizor o suprafaţă imobilă de culoare cafenie, cu un luciu egal, şi pe genunchii celor doi se revărsă o Cascadă de apă.

— Înainte! strigă vesel Bîkov.

De cealaltă parte a şanţului „Băiatul” se opri puţin. La cîţiva metri în faţă se înălţa un zid de lut roşiatic aproape vertical. „Vreo cincisprezece-douăzeci de metri — socoti Alexei în gînd. Să încercăm.” Cu coada ochiului îl observă pe Ermakov, apucîndu-se cu mîinile de scaun. „Ca o broască într-o minge de fotbal…”

De pe creştetul gorganului, transportorul părea un gîndac cenuşiu, care îşi croia drum pe un cîmp arat. Iată că gîndacul a pornit să se caţere pe un zid. Într-un chip neînţeles a izbutit să se tîrască cîţiva metri. Apoi a tresărit, s-a desprins şi s-a prăbuşit pe spate, într-un nor de praf roşiatic.

— Drace — bolborosi secretarul comitetului orăşenesc de partid — mai bine l-ar fi ocolit.

Dauge scuipă nervos.

— Nu e voie să-l ocolească — spuse calm Kraiuhin. Aşa e regula. Atenţie!

Sub zidul roşiatic s-a întîmplat ceva. Gîndacul a început să mişte. Din trupul lui s-au răşchirat deodată nişte picioare articulate ce străluceau în soare, s-au îndoit încet şi l-au întors din nou cu spinarea în sus. O clipă, încă una… Sprijinindu-se cu trei bare de oţel în temelia zidului şi dibuind cu băgare de seamă un punct de sprijin cu cea de-a patra bară, „Băiatul” se săltă pînă în creştetul zidului, se înfipse în el cu şenilele şi porni mai departe, strîngîndu-şi din mers barele de sprijin.

— Bravo! Bravo lui! spuse tulburat Iurkovski. E un adevărat maestru!

— Poate să luăm totuşi în locul lui un pilot în plus? observă Kraiuhin, ducîndu-şi binoclul la ochi.

Bîkov triumfa. Totul mergea cum nu se poate maţ bine. „Băiatul” trecea obstacol după obstacol. Pietrele se sfărîmau sub şenile, din gropile adînci ţîşnea în toate părţile noroiul fluid, se prăbuşeau bubuind bolovanii izbiţi. Ermakov, care urmărea ruta cu harta şi busola, indică de cîteva ori direcţia; fără asta, Bîkov s-ar fi abătut negreşit, deşi îşi dădea silinţa să conducă maşina în linie absolut dreaptă.

— Cît am parcurs, Anatoli Borisovici?

— Mai avem vreun kilometru şi jumătate…

În clipa aceea răsăriră în faţă, în chip cu totul neaşteptat şi într-o linişte desăvîrşită, nişte trombe de foc. Bîkov se trase în lături şi opri maşina.

— Iată surprizele lui Kraiuhin! bombăni el.

Focul se întindea cu repeziciune. Părea că ard pietrele. Şuvoaie negre de fum, amestecîndu-se cu flăcările sîngerii, aci se aşterneau pe pămînt, aci se înălţau sus de tot: Un vînt fierbinte şi uscat ridica în aer nori de praf.

— Benzină condensată! constată alarmat Bîkov. Napalm! Ce idee…

Ermakov tăcea. Bîkov zîmbi ironic, coborî peste vizoare obloanele de spectrolit şi apăsă pe clapele tabloului de comandă. „Băiatul” se avîntă în furtuna de foc.

Cînd orizontul fu învăluit de o perdea tulbure, de un zmeuriu închis, secretarul comitetului orăşenesc de partid tuşi, preşedintele Sovietului orăşenesc se dădu mai aproape de aparatul de radio, dar Kraiuhin spuse imperturbabil:

— Am dat dispoziţii să se aprindă acolo cîteva zeci de butoaie de benzină. Se va produce pentru cîteva minute o temperatură de vreo opt-nouă sute de grade. O nimica toată. „Băiatul” trebuie să reziste. Rămîne de văzut dacă vor rezista şi nervii.

„Băiatul” a rezistat, au rezistat şi nervii. Învăluit în nori de funingine grasă, transportorul alunecă spre pîrîiaşul care marca sfîrşitul cursei şi se opri. Apa repede a pîrîului izbea în coastele înnegrite, cu reflexe liliachii ale maşinii învălătucite în aburi, producînd un sfîrîit continuu. Blindajul se răcea încetul cu încetul. Bîkov îl zgîlţîi de umăr pe Ermakov, care atîrna neputincios în curelele scaunului. Dar comandantul nu-şi pierduse cunoştinţa.

— Am trecut… — bolborosi el, cu glasul stins. Am trecut cu bine — repetă Ermakov. Mă bucur pentru dumneata… şi pentru mine.

Bîkov tuşi stînjenit.

Tot drumul de întoarcere, prin valea pîrîului, tăcură. Numai cînd coti spre gorganul pe creştetul căruia se.agitau siluetele observatorilor şi le făceau semne cu mîna, salutîndu-i, inginerul spuse:

— Un lucru nu-nţeleg, Anatoli Borisovici. De unde distrugerile astea aici, în plină tundră?

Ermakov îl lăsă multă vreme fără răspuns, desfăcînd cataramele curelelor. Apoi zise în silă:

— Deasupra acestei regiuni a făcut explozie o rachetă… O rachetă fotonică. Asta-i tot.

— Aşa mi-am închipuit şi eu; aici s-a produs o explozie…

Aceasta a fost tot ce-a putut spune Bîkov, uluit şi zguduit.

La sfîrşitul dejunului prelungit (stropit cu un păhărel de coniac, prilejuit de succesul cursei), Kraiuhin ceru să se facă linişte, după care spuse:

— Ermakov şi Bîkov vor urma timp de o săptămînă un regim sanatorial. Muncă de loc. Romane de aventuri, plimbări şi somn. Ceilalţi se vor pregăti pentru a-l lua în primire pe „Hius”. Ni s-a comunicat că maşina a decolat de pe „Ţiolkovski” şi va fi aici peste cinci-şase zile.