„HIUS” SE ÎNTOARCE

Bîkov visă că Ermakov vîrîse „Băiatul” în hangar. Transportorul era încins la roşu, iar hangarul ardea, cuprins de flăcările purpurii. Bîkov smulse din perete stingătorul de incendiu, dar Ermakov izbucni în ris, îl zgîlţîi de umăr şi-i strigă în ureche, tutuindu-l nu se ştie de ce:

— Trezeşte-te, Alexei! Trezeşte-te, măi!

Atunci Bîkov observă că Ermakov avea pe el o manta lucioasă de clorvinil şi că de fapt nu era Ermakov, ci Dauge. Inginerul se ridică în pat şi se frecă la ochi:

— Ce s-a întîmplat?

— Vine „Hius”. Hai să-i ieşim înainte, Alexei!

Ceasul arăta aproape ora două din noapte. Cerul era acoperit de nori grei, negri-cenuşii. Numai înspre nord sclipeau palid nişte fîşii tulburi, trandafirii. Ploua cu. găleata.

— Cine mai merge?

— Toţi ai noştri şi, pe deasupra, jumătate din oraş.

Bîkov se apropie de fereastră. Pe stradă treceau grăbiţi oameni; unii din ei alergau. Zăngănind din fiare, se tîrî grav un tractor, trăgînd după dînsul o construcţie greoaie, cu o înfăţişare ciudată, pe nişte roţi uriaşe. Cîteva automobile depăşiră tractorul. Jos fu trîntită o uşă şi cineva strigă supărat:

— De ce nu m-aţi chemat mai înainte?

Ermakov şi ceilalţi cosmonauţi aşteptau în vestibul. La intrare stătea Kraiuhin, dominînd cu privirea un grup de ingineri în mantale şi haine de piele, udate de ploaie. Cu o voce seacă şi aspră, părînd că bate cuie cu ea, Kraiuhin spunea:

— Oraşul vostru are îndatorirea să echipeze, să primească şi să expedieze navele. Dumneavoastră aţi uitat lucrul acesta. Cred că o să fie nevoie să vă împrospătăm memoria. Dar asta mai tîrziu. Acum să-mi găsiţi imediat toate maşinile — asta-i una. Să trimiteţi toţi oamenii la staţie — asta-i două. Kraiuhin se întoarse spre un bărbat îndesat, cu faţa încadrată de o barbă respectabilă. Pentru staţie ai să răspunzi cu capul!

— O să căutăm să facem tot ce trebuie — răspunse cu o voce de bas bărbosul.

— Toate mijloacele de dezactivizare şi de securitate contra focului…

— Sînt în ordine, Nikolai Zaharovici. Totul e pus la punct.

— Bine. Eu am să mă aflu undeva pe la caponiere sau prin preajma lor. Da… — Kraiuhin îşi înfipse degetul în pieptul unui tinăr cu glugă de clorvinil: Să-mi comunici imediat toate radiogramele de pe navă.

— Prea bine, Nikolai Zaharovici.

— Poţi pleca… Iar dumneata, Zaicenko — urmă Kraiuhin, de data aceasta pe un ton neglijent şi parcă în silă — treci la arest. Şi dacă se întîmplă o catastrofă, ai să fii trimis în faţa justiţiei, uite-aşa!

Cel care răspundea la numele de Zaicenko îşi strînse braţele la piept:

— Nikolai Zaharovici!

— Am zis…

— Daţi-mi voie să merg măcar acum la staţie, măcar pentru o oră! îl imploră Zaicenko. Bine, sînt vinovat… bine, am să fiu trimis în faţa justiţiei… Dar.în momentul de fată nu poate nimeni să facă treabă mai bine decît mine!

Kraiuhin rămase cîteva clipe pe gînduri:

— Bine… Du-te! Ai să mergi la arest după sosirea navei.

— Am înţeles!

— Sînt toţi? făcu Kraiuhin, cuprinzîndu-i cu privirea pe cosmonauţi. Să mergem, tovarăşi!

Afară era umed şi frig. Maşina fornăia nerăbdătoare în faţa peronului. Cosmonauţii luară loc în maşină, şi aceasta porni în viteză, depăşind o coloană lungă de camioane cu roţi şi şenile, ale căror remorci erau acoperite cu prelate. Bîkov întrebă cu glasul coborît:

— Ce s-a întîmplat? Despre ce staţie vorbea Kraiuhin?

— Radiofarul de dirijare exactă… — Dauge se uită cu coada ochiului la spinarea lui Kraiuhin. Atunci cînd se apropie de pămînt o navă interplanetară, pilotul se orientează după trei faruri de bază. Unul din ele se află aici, în oraş, celelalte două sînt dispuse la extremităţile poligonului, pe malul oceanului. Acestea sînt însă nişte repere destul de primitive şi s-ar putea ca nava să aterizeze fie în oraş, fie în ocean, fie în alt loc. Pentru dirijarea exactă a navei la locul de aterizare se foloseşte radiofarul de care e vorba. Zaicenko este şeful radiofarului.

— Şi ce s-a întîmplat?

— Aseară, în timpul unei probe, s-a ars un agregat important, un transformator sau aşa ceva. S-a constatat că utilajele de rezervă n-au fost încă primite de staţie, rătăcindu-se pe undeva prin depozite. Scandal mare! Într-un moment de cea mai mare răspundere, staţia nu funcţionează. Nu ne mai rămîne decît să ne bizuim pe măiestria lui Leahov.

— Cine e Leahov?

— Pilotul lui „Hius”.

— Şi dacă…

— În cel mai bun caz aterizează în tundră, la vreo două sute de kilometri de-aici. Nu-i nici o nenorocire. Poligonul a şi fost construit, ţinîndu-se seama de această eventualitate. S-ar putea să şi amerizeze. Dar dacă rămîne suspendat deasupra oraşului…

— Nu rămîne! spuse cu siguranţă în glas Krutikov. Nu cobi, Grigori Iohanovici. Leahov nu e un novice; o să vadă el că lipsesc semnalele de dirijare exactă şi o s-o ia spre nord. Scandalul însă rămîne, fireşte…

— Toată noaptea s-a lucrat la staţie. Şi-au dat şi ei silinţa să remedieze defecţiunea. Poate că totuşi o remediază? Dauge se uită din nou la spinarea lui Kraiuhin.

— Pentru Leahov asta n-are importanţă — interveni Bogdan Spiţîn. Leahov o să plaseze nava exact în centrul poligonului numai cu ajutorul farurilor de bază.

— Crezi? făcu Krutikov, mijindu-şi ochii.

— Leahov o să aterizeze exact în centrul poligonului — repetă Spiţîn şi îşi strînse buzele, arătînd că, după părerea lui, orice discuţie pe această temă este inutilă.

Iurkovski tuşi şi spuse:

— Îmi pare rău de Zaicenko. La drept vorbind, ar trebui sancţionat nu el, dar cineva mai de sus.

— Au să capete toţi ceea ce li se cuvine! mormăi Kraiuhin, fără a întoarce capul. N-o să rămînă nimeni nedreptăţit. Dar Zaicenko are s-o capete cel dintîi.

— Şeful poligonului…

— Am spus — replică Kraiuhin, întorcîndu-se în sfîrşit şi uitîndu-se la Iurkovski — că au să capete toţi ceea ce li se cuvine… în proporţia respectivă, uite-aşa. Dumneata însă, Vladimir Sergheevici, ai uitat se pare că Zaicenko era un om pe care contam.

Argumentul era, pesemne, puternic, deoarece Iurkovski nici nu încercă să obiecteze. Nimeni nu mai scoase o vorbă.

Maşina coti şi alunecă pe vasta pistă betonată a rampelor de lansare. În dreapta se înşiruiau, lipite de poalele unor dealuri, nişte construcţii scunde şi largi, fără peretele din faţă, deasupra cărora se înălţau pilonii cu reţea ai liniei de înaltă tensiune, ce se pierdea dincolo de dealuri. Se mai vedeau aici şi nişte turnuri în formă de cupolă, de culoare cenuşie.

— Adăposturile — bombăni Spiţîn.

— Şi noi unde mergem, Bogdan?

— La caponiere. O să asistăm la aterizarea, lui „Hius”.

Ieşiră pe o şosea îngustă şi dreaptă. Ploaia se înteţise. În geamurile maşinii izbeau şuvoaie de apă. Pe asfalt dănţuiau băşici albicioase. Maşina frînă brusc. Un om în manta de ploaie, cu glugă pe cap, se apropie. Omul se aplecă, uitîndu-se atent în interiorul maşinii, îl recunoscu pe Kraiuhin şi-i făcu semn cu mîna. Kraiuhin deschise puţin portiera:

— Radiotelegrafiştii au trecut de mult?

— Cel mult acum o jumătate de oră, Nikolai Zaharovici.

— Vezi, nu lăsaţi pe nimeni!

După un sfert de oră se iviră în faţă nişte cupole do oţel înfundate în pămînt, semănînd cu observatoarele cazematelor de pe vremuri.

— Caponierele — lămuri Spiţîn.

De mult de tot, cu vreo treizeci de ani în urmă, această cîmpie a servit drept poligon pentru încercarea rachetelor cosmice. Observatorii se ascundeau în şanţuri şi în cazemate. Uneori, datorită unor defecţiuni ale sistemului de dirijare, în loc să se înalţe spre cer, uriaşele rachete, înalte cît un bloc cu multe etaje, cădeau într-o parte şi se porneau să salte sau să se tîrască pe cîmpie, împroşcînd jeturi de foc. La început n-au făcut nici o victimă, dar odată o namilă din astea de mai multe tone s-a prăbuşit peste un şanţ. A fost necesar să se construiască negreşit caponiere. — construcţii subterane din beton armat, cu turele de observaţie la suprafaţă, avînd o vizibilitate completă pe orice direcţie. Caponierele ofereau o siguranţă absolută chiar în cazul în care ar fi căzut o rachetă deasupra lor. Observatorii se simţeau aici la adăpost, în perfectă siguranţă.

Şoferul întoarse maşina, o adăposti într-un şanţ adînc, betonat, cu un planşeu gros deasupra, şi opri.

— Să mergem! spuse Kraiuhin.

După ce străbătură un coridor scurt, cu pereţii luminiscenţi, exploratorii pătrunseră într-o încăpere cu tavanul jos, boltit, aflată în semiobscuritate. Bîkov privi cu interes în jurul său. În dreapta şi în stînga, cîteva trepte duceau la nişte platforme rotunde, acoperite cu cupole de oţel. Aici erau montate pe trepiede puternice periscoape cu o capacitate de mărire de patruzeci de ori, înaintea cărora se deschideau, în cupolele de oţel, ambrazuri dreptunghiulare, prin care se vedea cerul mohorît, învălătucit de burniţă. Trei tineri în haine de piele oficiau parcă un ritual în faţa unei instalaţii de radio. Cînd intră Kraiuhin, unul din ei făcu un pas înspre dînsul şi-i raportă că legătura cu farurile şi cu staţiile de radiolocaţie a fost stabilită.

— Întreabă dacă a sosit vreo veste de pe bordul lui „Hius” — ordonă Kraiuhin.

Spiţîn urcă pe una din platforme şi se apropie de ambrazură. Ceilalţi se aşezară pe taburetele ce se înşiruiau de-a lungul peretelui. Difuzorul din încăpere începu să hîrîie, apoi vorbi:

— „Hius” tace deocamdată, Nikolai Zaharovici…

Kraiuhin începu să se plimbe prin încăpere, cu mîinile vîrîte în buzunarele mantalei. Se opri, examinînd cu atenţie un vechi panou decolorat de pe perete: „Creşterea ponderii energeticii nucleare în balanţa energetică generală a ţării noastre din 1960 pînă în 1980”, după care îşi continuă plimbarea. Radiotelegrafiştii se tot uitau la el cu un aer de compasiune. Iurkovski îi şopti lui Dauge:

— E nervos bătrînul…

Difuzorul hîrîi din nou:

— Atenţiune, atenţiune! Nikolai Zaharovici!

— Da, ascult — răspunse nerăbdător Kraiuhin.

— „Hius” se află deasupra poligonului. Dau coordonatele lui cu corectivul poziţiei dumneavoastră. Azimut geodezic optzeci de grade şi… patruzeci… patruzeci şi patru de minute… Altitudinea şaizeci de grade. („O să aterizeze în centrul poligonului” — remarcă în şoaptă Spiţîn). Coboară cu o viteză de douăzeci de centimetri pe secundă…

— Cu fotoreactorul?

— Deocamdată cu fotoreactorul.

— Transmiteţi ordinul ca la latitudinea de şaizeci de kilometri să deconecteze fotoreactorul şi să folosească rachetele cu hidrogen.

— Am înţeles… — Urmă o pauză, după care difuzorul urlă: S-a executat. Nikolai Zaharovici, „Hius” roagă să vină o maşină sanitară şi un medic…

Toţi se întoarseră alarmaţi spre difuzor.

— …Au la bord un inginer cehoslovac, bolnav, pe nume Divíšek, de pe un satelit-laborator. E rău de tot.

— Daţi dispoziţii pentru maşina sanitară. Să fie pregătit un avion pentru Moscova. Avionul meu. Ce-i cu inginerul?

— Are boala actinică…

Kraiuhin drăcui în surdină.

— Da… Transmiteţi-i lui Leahov să fie atent. Amintiţi-i că staţia de dirijare exactă nu funcţionează.

— S-a transmis.

— Şi el ce-a zis? se informă Spiţîn.

— A rîs…

Difuzorul amuţi. Kraiuhin scoase din buzunarul de la piept ochelarii negri şi spuse:

— La periscoape!

În oculare se vedea cerul cenuşiu, tundra cenuşie, cupola cenuşie a observatorului vecin. Ploaia încetase. Un vînticel călduţ şi jilav încreţea apa din băltoacele din care răsăreau tufe pipernicite şi fire ţepoase de iarbă. Bîkov se uită la ceas. Era aproape cinci.

Toţi tăceau. Minutele se scurgeau încet.

— Se face lumină! exclamă Krutikov.

Cerul fu inundat de o lumină violetă tremurătoare. Aparenta monotonie cenuşie a cerului şi a tundrei dispăru numaidecît. Se vedeau acum lămurit încrustările fine ale fiecărui nor. Pe deasupra pămîntului se întinseră fîşii de un alb orbitor; descriind ciudate sinuozităţi. Lumina sporea în intensitate. Deasupra tundrei se bolti un bizar curcubeu răsturnat. Băltoacele, aruncau reflexe albe şi liliachii. Un şuierat strident izbi auzul celor de faţă, făcîndu-se simţit din ce în ce mai bine. Bîkov simţi o durere de dinţi, îşi acoperi urechile şi începu să clatine din cap. Lumina devenea tot mai puternică, şuieratul atinse o tonalitate insuportabil de înaltă, dar acum abia se mai auzea.

— Leahov raportează că peste două minute deconectează fotoreactorul — răsună în difuzor o voce de bas.

— Trebuia s-o facă de mult — bombăni Kraiuhin.

Lumina se stinse. Curcubeul şi reflexele jucăuşe din băltoace dispărură ca prin farmec. Deasupra tundrei se lăsă amurgul. După un minut însă, ochii se obişnuiră din nou cu monotonia ei cenuşie. Un urlet profund şi. sinistru spintecă cerul. Pereţii începură să tremure, oblonul de oţel al ambrazurii zdrăngăni trist. Părea că pe deasupra capetelor gonesc unul după altul nenumărate escadrile de avioane cu reacţie.

— Uite-l! strigă Krutikov. Priviţi!

De sub hori ţîşniră scîntei roşiatice. Sus de tot se ivi o pată rotundă, întunecată, care începu să coboare încet, împroşcînd limbi de foc. Pata creştea văzînd cu ochii. Un bubuit greu cutremură văzduhul şi cinci jeturi de foc, subţiri, şi drepte ca nişte catarge, se desprinseră din marginile petei şi izbiră pămîntul, iscînd nori de aburi, bulgări de noroi se împrăştiară în toate părţile. Obiectul acela negru şi greoi rămase suspendat în aer, legănîndu-se uşor pe cei cinci piloni de flăcări portocalii în care se sprijinea. Apoi se afundă şi mai încet decît înainte în vîrtejurile de aburi şi se făcu nevăzut. Pămîntul se cutremură uşor, urletul conteni. Nimeni nu rosti o vorbă; fiecare părea să asculte zgomotele din propriile sale urechi. Acolo unde aterizase planetonava, se învolburase acum un nor greu de aburi, de un alb murdar…

— O aterizare perfectă! constată sufocat Spiţîn.

— Da — se învoi Kraiuhin. O aterizare de maestru. Să mergem, să mergem că mi-i să nu plesniţi cu toţii de nerăbdare.

„Hius” aterizase mult mai departe de postul de observaţie decît i se păruse la început lui Bîkov. Şoferul conducea maşina, cu viteza maximă pe care i-o îngăduia terenul accidentat al cîmpiei. Şi totuşi trecură pe puţin cincisprezece minute, înainte ca roţile maşinii să lunece pe pămîntul fierbinte, ars, încă fumegînd, din preajma locului unde aterizase nava. Cupola uriaşă a lui „Hius” acoperea jumătate de cer.

— Ia uitaţi-vă cum a aterizat — spuse triumfător Spiţîn. Cu chepengul de jos spre oraş! Bravo lui!

Săriră cu toţii din maşină şi ridicară capetele. Bîkov se uita uluit şi oarecum neîncrezător la colosul acela (aurit de voinţa omului într-o pustietate absolută, la şantierul „Veidadî Iu-i”. Nu mai văzuse ceva asemănător ca proporţii şi formă. Ce e drept, la prima vedere „Hius” semăna poate oarecum cu o broască ţestoasă, la fel cu modelul din cabinetul de la Moscova al lui Kraiuhin. Dar văzut de aproape, pur şi simplu nu suferea o astfel de comparaţie. Planetonava părea să semene mai curînd cu un uriaş pavilion, susţinut de cinci coloane groase, dispuse pieziş. Fiecare coloană, mare cît un castel de apă, susţinea acoperişul, corpul navei, în formă de lentilă convexă-concavă. Suprafaţa inferioară, concavă, a corpului era lucioasă. Intrînd sub ea, Bîkov văzu deasupra capului imaginea sa mult mărită şi teribil deformată.

O oglindă… Un strat extrem de subţire dintr-o substanţă miraculoasă, care există în univers probabil numai în adîncurile celor mai compacte stele, aplicat prin neînchipuite străduinţe pe un metal şlefuit. Lui Bîkov i se păru că simte pe faţă o adiere slabă de căldură, abia perceptibilă. El ştia însă că oglinda aceasta rămîne vece chiar şi atunci cînd funcţionează fotoreactorul. Din orificiul acela negru, plasat în centrul suprafeţei concave la o înălţime de zece-cincisprezece metri, ţîşneşte un jet de plasmă incandescentă, şi acolo unde se află el, Bîkov acum începe reacţia vijelioasă a sintezei nucleelor grele. Bîkov scutură nervos din umeri şi se grăbi să insă sub cerul liber. Pentru întîia oară în viaţă, poate a înţeles cu adevărat ce uriaşe forţe a supus omul, punîndu-le în slujba sa.

În văzduh se auzi un zumzet şi Bîkov văzu un elicopter mare, cu cruci roşii pe fuzelaj, planînd deasupra lui „Hius”.

— Operativitate înainte de toate — bombăni Iurkovski. Dar de ce n-or fi ieşind?

Răspunzînd parcă la întrebarea lui Iurkovski, în peretele navei, în spaţiul dintre două inele reactoare — aşa se numeau coloanele de susţinere — se deschise deodată un chepeng rotund şi în deschizătura lui se ivi o faţă palidă, zîmbitoare.

— Vasea! Leahov! urlă Spiţîn, sărind în sus şi dînd din mîini.

— Să trăieşti, Bogdan! Vă salut, Nikolai Zaharovici! Salut, tovarăşi!

— Da' coborîţi odată, vagabonzi interplanetari! ţipă răguşit Kraiuhin. Ce tot moşmondeşti acolo, Leahov?

— Imediat. Ambulanţa a venit?

— Uite-o ici. Spiţîn îşi repezi mîna în direcţia unde aterizase elicopterul şi de unde veneau în fugă cîţiva oameni în halate albe.

Din deschizătura chepengului se lăsă în jos, cu un zăngănit metalic, o scară flexibilă.

— Luaţi bolnavul! strigă Leahov. Într-un hamac susţinut de patru sfori subţiri, transparente, fu coborît un om înfăşurat în cearşafuri. Bîkov îl luă în braţe şi, ajutat de sanitari, îl aşeză pe brancardă. Mirat şi înduioşat văzu pe faţa bolnavului lacrimi.

— Zeme — rosti acesta, cu glasul stins… — zeme, modre nebo albastru… [Pămîntul… pămîntul, cerul albastru (în limba cehă în text]

— Da, da, tovarăşe Divíšek. Pămîntul! spuse Kraiuhin, aplecîndu-se asupra lui. Acum totul o să fie bine. Peste cîteva ore ai să fii la Moscova, ai să te faci bine şi ai să pleci acasă, la odihnă.

— Dekuji, sodruhu!… [Mulţumesc, tovarăşe! (în limba cehă în text)]

— Daţi dispoziţii — spuse Kraiuhin, adresîndu-se medicului — ca bolnavul să fie imediat expediat cu avionul meu, adică după ce i se va da asistenţă cu mijloacele de care dispunem.

— Am înţeles, Nikolai Zaharovici.

Între timp Leahov şi cei doi însoţitori ai săi coborîseră şi ei pe pămînt. Dînd repede mîna cu tovarăşii lor, se apropiară de brancardă.

— La revedere, Jan! spuse Leahov. Fă-te bine şi… iar la treabă, amice!

O femeie slăbuţă, cu faţa rotundă, îmbrăcată într-o salopetă largă, îl mîngîie cu gingăşie pe obraz:

— Să te faci bine cît mai repede, tovarăşe Divíšek. Transmite salutări familiei dumitale.

— Dekuji, sodruhu… Mulţumesc, mulţumesc — bolborosi Divíšek, strîngînd mîinile prietenilor cu degetele lui slăbite. Foarte mulţumesc!

Toţi cei de faţă petrecură tăcuţi cu privirea elicopterul care se îndepărta. Leahov privi cerul ce se luminase, contururile difuze ale dealurilor îndepărtate şi schiţă un zîmbet.

— Iată-mă-s din nou pe Pămînt — spuse el. Din nou acasă… Ah, ce maşină, fraţilor! Ce maşină!

— Staţi puţin, tovarăşi… — Spiţîn îl apucă pe Leahov pe după umeri şi-l conduse lîngă femeia aceea cu faţa rotundă. Ciokan, treci, te rog, în stînga Verei…

Cel de-al treilea membru al echipajului, un kazah înalt şi taciturn, se încruntă:

— Iar ne filmezi?

— Da, da…

Spiţîn se dădu de-a-ndăratelea, fără a-şi lua ochii de la ei, scoase din buzunar un minuscul aparat de filmat şi, lăsîndu-se pe călcîie, trase cîţiva metri de peliculă.

— Ajunge! interveni supărat Kraiuhin. Imediat la maşină, în oraş, la odihnă! Fără discuţie! De vorbit o să vorbim diseară.

— O clipă, Nikolai Zaharovici… — Leahov se întoarse spre Bîkov. Dacă nu mă-nşel, sînteţi noul membru al echipajului?

— Da, faceţi cunoştinţă — se precipită Kraiuhin. Bîkov Alexei Petrovici. Chimist, inginer specialist în fizica nucleară, conductor auto. Vasili Semionovici Leahov, pilot… Verocika, ia vino-ncoace! Vera Nikolaevna Vasilievskaia, navigator. Ciokan Kunanbaev, inginer de bord.

Bîkov şi cei din echipajul lui Leahov îşi strînseră mîinile.

— Aşa — spuse Kraiuhin — şi acum spre oraş!

— Ne vedem diseară — zise Leahov pe un ton prietenesc, adresîndu-se lui Bîkov şi făcîndu-i semn cu capul.

— Dumneata, Anatoli Borisovici, rămîi aici cu mine pentru vreo oră — îl opri Kraiuhin pe Ermakov. Facem o inspecţie pe „Hius”. Rămîi şi dumneata, Bîkov. Da, şi să vorbim cu şeful grupului de întreţinere. Iată-l că vine-ncoace… Ceilalţi sînt liberi.

Pe cîmpie se tîra spre „Hius” un şir de maşini — camioane cu roţi şi şenile, tractoare, automacarale.

— Spuneţi-le să fie atenţi cu reactorul numărul trei — recomandă Ciokan. În mod special! Nu ştiu ce are, dar o cam ia razna sistemul de relee. Las' că vă spun eu mîine.

Oamenii plecară. Cu inima bătînd de emoţie, Bîkov urcă în urma lui Kraiuhin şi a lui Ermakov pe scara flexibilă, dar foarte rezistentă. În camera cubică în care intrară, Kraiuhin spuse:

— Aici e ecluza de ieşire în spaţiul fără aer sau într-un mediu cu atmosfera otrăvitoare. E cam strîmt, nu?

— Nu… n-aş zice — îngînă nehotărît Bîkov.

— E strîmt, e strîmt! bombăni dispreţuitor Kraiuhin. S-au omis multe la proiectare. Ai să vezi dumneata cînd o să începem să încărcăm nava. Va trebui să trecem zeci şi sute de tone de încărcătură prin aceste urechi de ac. Kraiuhin arătă cu degetul în direcţia deschizăturii chepengului. Înăuntrul navei e şi mai rău, Culoarele sînt înguste, barate cu.intrînduri şi panouri mari şi separate în mai multe celule.

— În ceea ce priveşte ermeticitatea şi securitatea faţă de meteoriţi, această construcţie prezintă mari avantaje — observă Ermakov.

Străbătură camera de trecere şi urcară treptele unui coridor puternic luminat.

— Racheta termonucleară e un lucru, ca să zic aşa, nou — spuse Kraiuhin. Multe din posibilităţile şi din avantajele pe care le prezintă ea au fost trecute eu vederea. Racheta a fost proiectată după metodele vechi, ca rachetele obişnuite. Rutina, ce să-i faci… Aici însă începe ceva nou…

Kraiuhin împinse o uşă grea de oţel şi cu toţii pătrunseră într-o încăpere vastă, plină cu aparate şi tablouri de distribuţie, necunoscute lui Bîkov.

— Aici e cabina de comandă — spuse Kraiuhin. Iar acolo — urmă el, arătînd peretele opus intrării — în dosul unui blocaj de titan se află inima lui „Hius”: fotoreactorul. Un dispozitiv special produce un flux de plasmă, un flux de tritoni puri, de nuclee de hidrogen supragreu, care este evacuat în jos în raţii minuscule, cîteva mii de doze pe secundă. Un puternic cîmp electromagnetic, format de cei cinci solenoizi dispuşi în jurul reactoarelor, frînează brusc plasma, provocînd înăuntrul lui o reacţie termonucleară. Punctul de frînare se află în focarul oglinzii parabolice care constituie suprafaţa inferioară a corpului navei. Un flux dens de radiaţii electromagnetice, de neutroni, nuclee de heliu şi tritoni care nu au reacţionat, izbeşte oglinda şi generează o colosală forţă de tracţiune… Desigur — adaugă Kraiuhin, după ce rămase cîteva clipe tăcut — dacă n-ar fi stratul „reflectorului total”, corpul navei ar arde, ca să zic aşa, cît ai clipi din ochi. Primul „Hius” a ars din pricină că undeva s-a subţiat acest strat protector.

— Asta nu se ştie — interveni sec Ermakov.

Comandantul expediţiei umbla prin cabină, examina atent aparatele şi însemna ceva în carnetul său de note.

Kraiuhin molfăi din buze şi nu răspunse.

— Racheta fotonică e ceva nou — spuse el — ceva colosal. Viitorul omenirii… — Kraiuhin îşi scoase ochelarii şi se apucă să le frece lentilele, privindu-l pe Bîkov cu ochii lui rotunzi. Acum mai bine de o jumătate de secol, un german foarte inteligent a elaborat o interesantă teorie asupra mecanicii rachetei fotonice; pe-atunci, rachetele fotonice păreau un vis îndepărtat. Acum însă cheia realizării acestor minunate aparate de zbor se află în mîinile noastre. Dar noi nu ştim încă să ne folosim de ea cum trebuie. Multe, foarte multe rachete sînt încă imperfecte, multe fenomene ne sînt încă neclare. Mai e şi multă rutină. Să. luăm, de pildă, rachetele acestea atomice de pe „Hius”. Alături de sistemul fotonic de propulsie, ele par o gloabă înhămată la cel mai nou atomocar.

— Bine, altfel “Hius” n-ar putea decola de pe Pămînt — interveni timid Bîkov.

Kraiuhin îşi puse din nou ochelarii pe nas.

— Într-un viitor apropiat, probabil vom renunţa, în general, să decolăm de pe Pămînt. „Hius”-urile vor lua startul de pe sateliţi artificiali.

— Am înţeles — spuse Bîkov. Deocamdată însă „Hius” poartă cu el o rezervă de combustibil obişnuit pentru rachete?

— Foarte mică. Aceasta abia dacă reprezintă o cincime din greutatea sa de decolare. Numai atît cît le trebuie motoarelor rachetei ca să desprindă nava de Pămînt, să iasă din straturile dense ale atmosferei, lesne de infectat radioactiv. Apoi se pune în funcţiune motorul fotonic. „Hius” nu cunoaşte inconvenientele cauzate de imponderabilitate. El se deplasează cu o acceleraţie constantă de zece metri pe secundă într-o secundă, egală cu acceleraţia forţei de gravitaţie la suprafaţa Pămîntului. În felul acesta echipajul lui „Hius” este scutit de imponderabilitate şi de toate consecinţele ei neplăcute. „Hius” nu cunoaşte — cel puţin în timpul zborurilor interplanetare — cursele îndelungate şi monotone prin inerţie, care durează ani de zile. El dezvoltă viteze colosale şi acoperă distanţele pînă la planetele apropiate în cîteva zile sau săptămîni.

— „Hius” este cheia spre marile planete — interveni Ermakov, cu o voce ciudată, sugrumată.

Stătea aplecat asupra unui aparat şi Bîkov nu-i vedea faţa.

Kraiuhin strînse din buze.

— Să mergem, tovarăşe Bîkov spuse el, posomorit. Am să-ţi arăt celelalte încăperi.

Au străbătut toată nava, au intrat în cabinele echipajului, în salon, în camerele depozit. Totul era extrem de simplu, încăperile păreau aproape goale. Cabinele echipajului aveau pereţii capitonaţi, fără nimic pe ei, şi erau mobilate cu paturi rabatabile, susţinute de curele largi, cu dulapuri în pereţi, cu scaune joase, tapisate, fixate de duşumeaua elastică. În salon se afla o masă mare, rotundă, scaune tapisate, un bufet şi o bibliotecă, acestea din urmă dispuse în pereţi. Pe masă rămăsese uitată o foaie de hîrtie, acoperită toată cu rînduri neregulate de calcule. Kraiuhin luă hîrtia. („Ciokan — zise el, ironic. Matematicianul”…)

Cînd ieşiră din navă, văzură în jurul lui „Hius” o mulţime de maşini şi de oameni. Ermakov îi spunea ceva şefului grupului de întreţinere. Acesta încuviinţa din cap, punea întrebări şi dădea din mers dispoziţii muncitorilor ce foiau în juru-i, băieţi tineri, probabil proaspeţi absolvenţi ai facultăţii.

— Hai acasă — spuse Kraiuhin. Dacă se termină mîine alimentarea reactoarelor, poimîine începem încărcarea navei.

— Da, îşi aduse deodată aminte Bîkov, urcînd în automobil — uitasem cu totul: dar „Băiatul”? Unde o să stea?

— Deasupra — răspunse Kraiuhin. „Băiatul” o să călătorească prin spaţiu călare pe „Hius”. Uite-aşa…

— Hm!… făcu Bîkov, dar renunţă să mai pună vreo întrebare.