„PRECUM ARGONAUŢII ÎN VECHIME…”

Leahov îşi prezentă raportul a doua zi. În cabinetul spaţios în care lucra şeful Poligonului Nr. 7 se aflau, în afară de exploratorii interplanetari, vreo treizeci de persoane — lucrători de la rachetodrom, ingineri de la şantierul „Veidadî Iu-i”, reprezentanţi ai institutelor de cercetări ştiinţifice şi de proiectări care colaborau cu Comitetul pentru comunicaţiile interplanetare. Palid şi zîmbitor, Leahov vorbea repede, însă limpede, lovind cu creionul în mapa de piele cu jurnale şi însemnări pentru a fi mai convingător.

În conformitate cu planul zborului de probă, la douăzeci de ore după decolare, „Hius” a luat o poziţie fixă faţă de Soare, îndreptîndu-se, apoi, cu o acceleraţie constantă de 9,7 metri pe secundă într-o secundă, spre punctul de întîlnire cu Venus, ocolind Soarele. După ce a parcurs exact jumătate din distanţă şi a atins o viteză de patru mii de kilometri pe secundă (animaţie în rîndurile asistenţei), Leahov a întors planetonava cu oglinda spre punctul de întîlnire şi a început manevra de frînare. După opt zile şi jumătate „Hius” s-a plasat pe orbita lui „Ţiolkovski”, unul din sateliţii artificiali sovietici ai planetei Venus, iar cîteva ore mai tîrziu a acostat la satelit. Apoi, urmînd programul experienţelor, manevrînd timp de aproape o lună în jurul lui Venus şi încercînd fotoreactorul la toate regimurile de funcţionare, Leahov a vizitat diferiţi sateliţi artificiali, a coborît pe Venita, satelitul natural al lui Venus, şi, în sfîrşit, a pornit înapoi, luînd la bord un inginer ceh bolnav de pe unul din sateliţii artificiali laborator.

Leahov a vorbit despre regimul de funcţionare a fotoreactorului, despre rezultatele pe care le-a dat aplicarea efectului Doppler pentru determinarea vitezelor proprii ale rachetei fotonice, şi-a expus consideraţiile sale relativ la dispozitivul de protecţie împotriva meteoriţilor (“Din păcate e… mai bine zis din fericire… n-am avut prilejul să-l încercăm în stare de funcţionare”) şi a comunicat o serie de date noi în legătură cu repartiţia densităţilor prafului cosmic în spaţiul dintre orbita Pămîntului şi aceea a planetei Venus („Aceste date, tovarăşi, ne îngăduie — sînt ferm convins de asta — să sperăm că se va realiza un motor fotonic cu flux direct, de îndată ce se va rezolva problema dispozitivului de acţionare fotonică avînd la bază fenomenul de anihilare”). Pilotul lui „Hius” a acordat o atenţie deosebită unor fenomene neînţelese care au avut loc în timpul cursei. S-au observat întreruperi inexplicabile ale legăturii prin radio şi televiziune, scurte vibraţii de ultrafrecvenţă la corpul planetonavei, mici neregularităţi în cîmpul magnetic de frînare din focarul oglinzii. Toate acestea aveau loc înainte de frînare, adică în perioada vitezelor maxime. Leahov şi-a exprimat convingerea că fenomenele constatate se datoresc tocmai vitezelor colosale ale planetonavei, viteze care reclamă o trecere la mecanica relativistă.

În ansamblu însă, „Hius” a îndreptăţit toate speranţele care s-au pus în el. După această cursă de încercare, apărea evident că, „în ciuda părerii unor oameni lipsiţi de curaj şi obtuzi, care compromit prin însăşi existenta lor marea idee a comunicaţiilor interplanetare”, viitorul, şi încă viitorul apropiat, aparţine rachetelor fotonice. (Aplauze, exclamaţii aprobative.) Chiar şi în felul acesta primitiv şi direct, îmbinarea fotoreactorului cu reflectorul total reprezintă un uriaş pas înainte în tehnica cosmonauticei.

Micile lipsuri de construcţie ale lui „Hius” erau cu prisosinţă compensate de însuşirile şi avantajele lui indiscutabile: capacitate de deplasare practic nelimitată, posibilitatea de a decola şi coborî fără a face economie de energie şi fără sarcini suplimentare care să pună în primejdie viaţa şi sănătatea echipajului, independentă faţă de bazele intermediare, şi multe altele, mai puţin însemnate.

— …şi trebuie să vă mărturisesc, tovarăşi — spuse Leahov — că m-a bătut chiar gîndul să încerc o coborîre pe Venus. (Rîsete, zgomot în sală. Kraiuhin se încruntă. Iurkovski îi arată pumnul lui Leahov.) Ce s-ar fi întîmplat? N-ar fi aflat nimeni… Dar era destul să te uiţi la planeta asta drăgălaşă mai de-aproape, ca să-ţi aduci aminte de disciplină. Desigur, vorbesc serios, disciplina e un lucru foarte bun. N-am mai zburat niciodată spre planete cu atmosferă şi trebuie să vă spun că, dacă nu eşti obişnuit, prezenţa atmosferei te poate stînjeni în navigaţie. Nu prea-mi place mie cum arată Venus…

După Leahov a luat cuvîntul navigatoarea Vera Nikolaevna, foarte drăguţă în rochia ei albastră, cu faţa îmbujorată de emoţie. Vera Nikolaevna a prezentat cîteva variante optime de plasare a planetonavei fotonice pe „traiectorie directă”. S-a constatat că maşina electronică de calculat direcţia, aflată pe bordul lui „Hius”, nu corespundea pe deplin cerinţelor cosmonauticei noi, „directe”. Navigatorul şi operatorul trebuiau să aplice mereu corecţii, datorită perturbaţiilor solare, lucru pe care zborurile pe traiectorii orbitale, de pildă, nu-l necesitau.

Vera Nikolaevna fu întreruptă de un tînăr mustăcios, cu părul mare, reprezentantul Institutului de maşini de calcul, care se apucă să-i explice lui Kraiuhin ce pregătiri s-au făcut la institutul lor în vederea soluţionării acestei probleme. Tînărul vorbea cu înflăcărare, dar explicaţiile lui erau confuze. Krutikov şi unul din inginerii de faţă se legară numaidecît de el, angajîndu-se într-o discuţie aprinsă. Nu-i întrerupea nimeni, ceea ce-l făcu pe Bîkov să-şi închipuie că maşinile de calcul reprezintă acum cea mai importantă parte a utilajelor cu care sînt echipate rachetele fotonice. Cîteva clipe mai tîrziu însă constată uimit că atmosfera gravă şi solemnă de pînă atunci a şedinţei se spulberase parcă.

Mai mulţi lucrători de la rachetodrom făcuseră cerc în jurul lui Ciokan Kunanbaev, care le explica tacticos ceva, purtîndu-şi creionul pe nişte foi de hîrtie. Kraiuhin şi Ermakov îi adunaseră în jurul lor pe constructorii de rachete de la şantierul „Veidadî Iu-i” şi frunzăreau împreună jurnalele de bord ale zborului. Constructorii dădeau din cap şi notau de zor în carnetele lor. Leahov, Bogdan Spiţîn şi Iurkovski îl ascultau în tăcere pe şeful Poligonului Nr. 7. Iurkovski spuse ceva, rîzînd ironic, şi ceilalţi zîmbiră: Leahov. şi Spiţîn — vesel, şeful poligonului — jenat. În cabinet stăruia o larmă uniformă de glasuri ce se amestecau cu foşnetul hîrtiei.

Bîkov rămase aşa în espectativă, pînă ce fu pus la pămînt reprezentantul acela mustăcios, apoi se întoarse spre Dauge. Acesta îi propuse:

— Hai acasă, Alexei! Lasă-i să discute şi fără noi. Trebuie să studiem noile date despre Venus, pe care ni le-a trimis Mahov, şeful lui „Ţiolkovski”.

Seara, cosmonauţii s-au adunat în sala de lectură a hotelului.

Vera Nikolaevna vorbea cu însufleţire; ochii îi străluceau:

— Dacă te desprinzi de Pămînt şi ajungi în Cosmos, asta încă nu înseamnă că ai cucerit spaţiul. Primele baloane nu l-au făcut pe om stăpîn al oceanului aerian. Asta a făcut-o numai avionul. Nu? Pe noi ne va face stăpîni ai spaţiului cosmic numai „Hius”, care e independent faţă de forţele de gravitaţie şi nu e nevoit să se supună orbeşte acestor forţe…

Bogdan Spiţîn o sorbea din ochi. Leahov bolborosi, cu un zîmbet pierdut, ca şi cum gîndul acesta abia acum l-ar fi fulgerat.

— Şi cînd te gîndeşti că noi am fost cei dintîi în această acţiune.

Iurkovski adăugă ironic:

— Totuşi, acasă, pe Pămînt, e mai bine; nu, Vasea?

— Fireşte că e mai bine.

— „Fireşte…” Ah, Vasili, Vasili, n-ai pic de poezie! După un zbor ca ăsta… Nu, categoric, eşti nedemn de onoarea care ţi s-a făcut.

Leahov se încruntă.

— Ştii, eu nu sînt sportiv — zise el, supărat — eu sînt un om al muncii! Şi nu văd nimic rău în asta.

— Nu zice nimeni că e rău… — replică Iurkovski, ridicîndu-şi în tavan ochii languroşi. Dar trebuie să fii de acord, dragul meu, că deschizătorii de drumuri sînt de obicei… sportivii, cum le zici tu.

— Asta-i altceva.

— Ce-i cu diviziunea asta? întrebă mirat Krutikov. Sportivi, oameni ai muncii…

— Întotdeauna şi oriunde — spuse hotărît Iurkovski — au mers înainte entuziaştii, visătorii, care au deschis drum administratorilor şi inginerilor, iar apoi…

— Apoi pe oasele acestor visători şi romantici călca masa cenuşie, nesătulă, gloata cea vrednică de dispreţ… — interveni cu o voce subţire, schiţînd un zîmbet strîmb, Dauge. Eşti un flecar, Volodea, scumpule! Asta-i!

Iurkovski se întoarse brusc spre el, dar Kraiuhin ridică mîna.

— O clipă — făcu el, cu glasul răguşit, pe un ton ironic. Aşadar, Vladimir Sergheevici, administratori entuziaşti nu există? Şi nici ingineri visători? Hm… Şi ce-i cu masa cenuşie?

Bîkov şedea că pe ace. Niciodată încă nu i se păruse atît de antipatic „filfizonul”. Se uită la Leahov, care stătea alb la faţă, cu buzele tremurînde din pricina ofensei aduse, şi se înfurie şi mai tare. Dar Bîkov nu avea încă drept de vot.

— Noi, dacă vrei, sîntem cu toţii nişte visători, Vladimir Sergheevici — urmă Kraiuhin. Şi nişte entuziaşti. Dar fiecare în felul său. Uite, Vera Nikolaevna îşi exprimă bucuria pentru faptul că „Hius” îi dă posibilitatea să gonească prin spaţiu oriunde şi oricum pofteşte, să-şi desfete sufletul înaripat. Uite-aşa. În asta, cred eu, vede dînsa adevărata menire a celui care este „stăpînul spaţiului”..

— Am vrut să spun cu totul altceva… — interveni, fîstîcită, Vera Nikolaevna.

— Sper… Trebuie să vă gîndiţi că statul, poporul nostru, cauza noastră aşteaptă de la noi nu numai… sau mai bine zis nu atît recorduri, cît uraniu, toriu, transuranizi. Noi sîntem cu toţii nişte visători. Dar eu nu visez să rătăcesc prin spaţiu ca un balon de săpun, ci să culeg din el tot ce poate fi folositor… Ceea ce este, înainte de toate, necesar pentru a face mai bună viaţa oamenilor pe Pămînt, pentru comunitatea comunistă a popoarelor.

Îmi îngădui să vă atrag de asemenea atenţia că în vremea noastră perioadele de tranziţie trec repede. Iată un exemplu: în cursa ce urmează a fi întreprinsă, piloţii lui “Hius” nu vor exercita decît o modestă funcţie de conductori. Rolul principal e rezervat de data asta altora. Uite, lui… — şi Kraiuhin îl arătă pe Bîkov, care clipi speriat din ochi. Şi lui Dauge, şi dumitale, Vladimir Sergheevici. Omenirea are nevoie de bogăţiile de pe Venus, şi nu de rapoarte entuziaste. Iaca-aşa. Apoi dumneavoastră veţi ceda locul altor eroi, celor ce vor construi uzine pe malul Golcondei uranice. Şi toate acestea înseamnă muncă, prietene, muncă însufleţită, şi nu sport! Numai că unii privesc munca asta ca un mijloc de a străluci sub cupola circului şi de a smulge ropote de aplauze, pe cînd alţii o consideră muncă laolaltă cu toţi. Dumneata, mon cher, ca să zic aşa, atît aştepţi: să te vezi ajuns la comoara tainelor rînduite în stive, şi să împlînţi… Uf, sportivii ăştia!

Se făcu tăcere. Iurkovski se ridică şi ieşi fără să se uite la nimeni.

— Bun băiat — spuse Kraiuhin. Îndrăzneţ, inteligent… Dar prea ambiţios, mamă, mamă!

Ermakov replică grav:

— Tatăl meu îmi povestea că un oarecare Nikolai Zaharovici Kraiuhin, în tinereţea lui…

— „Kraiuhin, Kraiuhin”… — Nikolai Zaharovici se apucă să-şi frece genunchii icnind. Asta a fost în tinereţe… Şi apoi, ştii poate că sus numitul Kraiuhin a fost atunci zdravăn beştelit… pus cu botul pe labe… iertaţi-mi expresia… la o conferinţă de partid, da. Şi tocmai de tatăl tău, Anatoli Borisovici! Uite-aşa.

Kraiuhin pufni supărat, tuşi şi părăsi încăperea.

Ultimele zile înainte de decolare trecură pe nesimţite. Toţi erau ocupaţi. Ermakov conducea operaţiile grupului de întreţinere, care încărca pe navă toate cele necesare. „Hius” era împrejmuit de o mulţime de construcţii metalice, prins într-un păienjeniş de furtunuri şi cabluri. Sub navă se foiau zeci de gazometre şi cisterne, tractoare, macarale şi conveiere. Se lucra zi şi noapte. Pe furtunurile groase, acoperite cu straturi de gheaţă şi promoroacă, se pompau gaze lichefiate — hidrogen pentru rachete şi oxigen pentru echipaj, iar pe cele subţiri — apă şi lubrefianţi. Benzile rulante de transport şi macaralele introduceau prin cele trei guri de acces bidoane, saci şi lăzi cu alimente, echipament şi efecte. Zeci de oameni în salopete trebăluiau în reactoarele cu uraniu. Specialişti veniţi de la Novossibirsk verificau micron cu micron stratul de „reflector total”. Această cuirasă neînchipuit de subţire şi totodată cea mai durabilă din lume putea să aibă unele defecte microscopice, care ar fi putut provoca arderea fulgerătoare a expediţiei. Kraiuhin a venit în persoană în momentul în care s-a scos de pe cupola lui „Hius” o placă groasă de titan şi cînd s-au introdus cu băgare de seamă în camerele de încărcare ale reactorului fotonic baloanele-capsulă cu un amestec de tritiu lichid. Apoi placa a fost pusă la loc şi, în aceeaşi zi, a fost urcat şi fixat deasupra ei un container uriaş, în care se afla „Băiatul”.

— Cu lada asta stupidă în spinare — spuse înciudată Vera Nikolaevna — „Hius” are o înfăţişare cam rudimentară.

Leahov, Spiţîn şi Krutikov şi-au petrecut toate aceste zile în cabina de comandă a planetonavei. Dauge şi Iurkovski erau ocupaţi cu studierea noilor date despre Venus, aduse de Leahov. Purtau discuţii nesfîrşite şi întocmeau nişte radiograme misterioase, pe care le duceau lui Kraiuhin să le semneze, iar de acolo la staţia de radio.

În toiul acestor pregătiri, Kraiuhin l-a chemat pe Bîkov şi a plecat cu el la unul din depozitele subterane de la periferia de sud a oraşului. Într-o încăpere uscată şi luminoasă a depozitului, Bîkov văzu cîteva lăzi cu arme.

— Cunoşti obiectele astea, nu? se informă Kraiuhin.

Bîkov îl privi nedumerit şi se aplecă asupra lăzilor:

— Carabine automate.

— Şi astea?

— Puşti cu reacţie… pistoale…

— Poftim, alege.

Bîkov pricepu:

— Pentru toţi?

— Pentru toţi… Ia şi o rezervă.

Inginerul alese opt carabine noi-nouţe, cîteva zeci de grenade de mînă, mai multe pistoale emiţătoare de raze şi pumnale în teci de piele de un galben deschis.

— Cartuşele unde sînt? Şi capsulele pentru grenade?

— Sînt şi cartuşe, şi capsule, şi tot ce pofteşti. Scrie ce-ţi trebuie şi lasă o notă la şeful depozitului.

Apoi coborîră un etaj mai jos.

— Şi astea sînt tot pentru dumneavoastră — spuse Kraiuhin, arătînd nişte obiecte cilindrice cu suprafaţa brumată lustruită.

— Mine atomice… — bolborosi Bîkov.

— Le cunoşti?

— Cum să nu le cunosc!…

— Iei zece unităţi complete. Ia şi vreo zece rachete proiectoare cu paraşute.

Două ore mai tîrziu, o maşină încărcată cu lăzi etanşe din material plastic şi cu zece cutii rotunde cu apărătoare străbătea oraşul în drum spre. poligon. După alte două ore, lăzile şi cutiile erau încărcate în planetonavă, cu ajutorul şi sub supravegherea directă a lui Bîkov.

În sfîrşit totul era gata. În decurs de o noapte, construcţiile uşoare care împăienjeniseră planetonava, furtunurile, macaralele şi benzile rulante au dispărut. Au plecat maşinile şi tractoarele, au plecat şi oamenii. Pe pămîntul bătătorit şi răscolit au rămas în burniţă numai cîteva capete de conducte şi cabluri, bucăţi de placaj, nişte scînduri uitate, ghemotoace de hîrtie unsuroasă de ambalaj, care se lipiseră de noroi.

Însoţit de Ermakov şi de. şeful grupului de întreţinere, Kraiuhin a străbătut toate încăperile lui „Hius”, a cercetat şi a pipăit totul, a ascultat atent vuietul puternic al solenoizilor porniţi pentru probă, a mai făcut cîteva observaţii lipsite de însemnătate, a coborît apoi din navă, şi-a şters mîinile de poalele mantalei şi a zis:

— Cred că totul e în ordine, Anatoli Borisovici. Semnează procesul verbal!

Ermakov dădu din cap în semn de încuviinţare. Şeful grupului de întreţinere răsuflă uşurat, se învîrti o vreme în loc, apoi tuşi şi întrebă:

— Cînd se dă plecarea, Nikolai Zaharovici? Mîine?

Mai trebuiau însă îndeplinite unele formalităţi. În oraş, Kraiuhin fu chemat de urgenţă la staţia de radio, şi cînd se întoarse de-acolo, comunică pe un ton sec (cel puţin aşa i se păru lui Bîkov) că plecarea se amină pentru poimîine dimineaţă, mîine urmînd să sosească o comisie.

— Diseară o să aibă loc… ă-ă… o masă festivă. Fracul nu e obligatoriu.

Iurkovski îşi mişcă energic buzele, Ermakov căscă indiferent, iar Krutikov ridică din umeri şi se cufundă din nou în lectura cărţii pe care o începuse.

— Hai să facem o plimbare! îi propuse Dauge lui Bîkov.

Ieşiră din hotel şi porniră agale pe strada care ducea la poligon.

— Toasturi, discursuri bombastice… — zise obosit Iohanîci. Nu pot suferi chestiile astea!

— Ei, lasă…— replică Bîkov, aruncîndu-i o privire nemulţumită. Oricum, e un eveniment…

— Ce „eveniment”, mă rog? Nişte oameni îşi fac meseria. Ce-i extraordinar în asta? Cînd pleacă o expediţie geologică, să zicem, doar nu se constituie o comisie specială pentru a marca plecarea ei, nu?

— Uneori poate că se constituie.

— Foarte rău. Asta nu tace decît să te enerveze.

Merseră o vreme tăcuţi. Bîkov întrebă:

— Atunci de ce se procedează aşa?

— Naiba ştie. Cred că obiceiul acesta a rămas din vremurile îndepărtate, cînd oamenii trebuiau „pompaţi”, însufleţiţi, pentru a îndeplini o muncă obişnuită, elementară… Uite de-atunci a rămas aşa, şi oamenii nu pot să se dezbare de obiceiul ăsta prostesc. Cine poate oare să înţeleagă mai bine decît noi însemnătatea expediţiei iui „Hius”! E ridicol ca în zilele noastre să se rostească fulminante adevăruri arhicunoscute… Şi pentru ce? Ca să ni se vîre pentru a mia oară în cap ceea ce ştim din pruncie?

Se întoarseră din drum şi porniră înapoi spre hotel. La intrarea în sala de mese, Dauge se opri, se dădu îndărăt şi îl înghionti pe Bîkov.

— Stt! Încet!…

Sala de mese era luminată de razele difuze ale soarelui care cobora spre asfinţit. Pe o canapea şedeau, aplecaţi unul către altul, Bogdan Spiţîn şi Vera Nikolaevna. Priveau în tăcere pe fereastră şi feţele lor erau atît de serioase şi neobişnuit de triste, încît lui Bîkov i se strînse inima. Mîna mare şi albă a lui Bogdan cuprindea umerii înguşti şi firavi ai femeii. Dauge îl trase pe Alexei de mînecă şi amîndoi urcară la etaj în vîrful picioarelor.

— Ca să vezi, Alexei, cum se întîmplă uneori — spuse Dauge. Se întîlnesc numai pentru o săptămînă-două, şi din nou se despart. Ea e mai mare decît el cu cinci ani… Dragoste, n-ai ce-i face. E o dragoste adevărată, mare…

Dauge rămase pe gînduri. Bîkov întrebă cu băgare de seamă:

— De ce nu se căsătoresc?

— Cum de ce nu se căsătoresc? făcu Dauge, cu întîrziere. Ce importanţă are asta? Sa întîlnesc o dată, cel mult de două ori pe an, înţelegi?

— Înţeleg — bombăni Bîkov. Apoi spuse hotărît: Nu, nu înţeleg nimic! Dacă s-ar căsători, ar sta împreună, ar zbura împreună…

— Împreună… Împreună, nu se poate, Alexei. Se întîlnesc o dată, de două ori pe an. Nu pot zbura împreună; expediţiile la care participă Bogdan sînt din acelea unde femeile nu sînt luate. Ce familie ar mai fi şi asta?

— Nu — replică ferm Bîkov — ar putea aranja ei într-un fel dacă ar vrea.

— Poate, fireşte… poate că dragostea asta a lor e numai o fantezie!

— Ai zis-o şi tu…

— Eu, Alexei… — vocea lui Dauge tremură — eu mi-aş da viaţa pentru femeia iubită! Sînt un om slab, dragul meu.

A doua zi veniră pe calea aerului oaspeţi de la Moscova. Spre mirarea şi satisfacţia lui Bîkov, masa a fost veselă. S-au rostit şi discursuri (destul de bune, cum i s-au părut lui), şi toasturi (numai la şampanie), şi urări de succes. Kraiuhin a relatat cîteva episoade comice din perioada de început a comunicaţiilor interplanetare. Iurkovski s-a apucat deodată să recite versuri din Bagriţki. Recită „Contrabandiştii”, poezia sa preferată, iar cînd conteniră aplauzele, spuse mîhnit:

— Poftim… cîte versuri frumoase s-au scris despre mare şi marinari, iar despre noi nu s-a scris nimic. Toţi îi dau cu „zboară racheta mea”.

— Poeţii cunosc marea de mii de ani — remarcă Vera Nikolaevna — pe cîtă vreme spaţiul le este încă cu desăvîrşire necunoscut. Mai rabdă, Volodea; au să se scrie versuri frumoase şi despre noi.

Iurkovski îi sărută mîna:

— Rabd, Verocika. Pînă atunci nu ne rămîne decît:

Cînd plecară musafirii, Krutikov răsuflă adînc şi observă:

— A fost plăcut, slavă domnului. Atît că…

— Da — încuviinţă cu un semn din cap Dauge — în cercul nostru, masa de adio ar fi fost mai reuşită.

Kraiuhin se ridică, împingîndu-şi cu zgomot scaunul.

— Atenţie, vă rog, prieteni! spuse el. Un moment. Acum sîntem în cercul nostru şi aş vrea să vă spun cîteva cuvinte. Alexei Petrovici, toarnă, te rog, vin la toată lumea… Doar un pic, Anatoli, nu te alarma… Aşa, îţi mulţumesc! Prieteni, eu sînt aici cel mai în vîrstă cosmonaut… da. Te ia groaza cînd îţi aduci aminte de coşciugele cu care am început noi treaba asta! În comparaţie cu „Hius”, erau nişte căruţe, ca să nu zic ceva mai rău. Eu nu sînt însă dintre încăpăţînaţii aceia plini de ifose care o ţin una că tineretului din zilele noastre i-ar fi incomparabil mai uşor decît ne-a fost nouă. Zic asta, fiindcă ştiu ce sarcină grea vă revine. O sarcină este întotdeauna determinată de mijloacele existente, şi cu cît mai puternice sînt mijloacele de care dispuneţi voi azi, cu atît mai complexă vă e sarcina. Vouă n-o să vă fie mai uşor decît ne-a fost nouă… ba chiar o să vă fie mai greu, căci vă revine o răspundere mai mare. Prieteni, dacă o să vă fie foarte greu, insuportabil de greu, am să vă rog să vă aduceţi aminte pentru cine şi în numele cărei cauze faceţi asta! Vă cunosc pe toţi destul de bine, ca să fiu încredinţat că, dacă o să vă aduceţi aminte de asta, o să căpătaţi noi puteri. Ei… asta-i tot! Beau pentru voi!

Kraiuhin ridică paharul, îl goli şi ieşi repede din încăpere. O vreme rămaseră cu toţii tăcuţi. Apoi se ridică Iurkovski şi spuse încet.

— Ei, argonauţilor… pentru moş!

În seara aceea, Bîkov n-a putut multă vreme să adoarmă. A cobor» din pat, a aprins lumina, s-a aşezat la birou, cu ochii ţintă la bec, şi a stat aşa multă vreme. Privirea îi căzu apoi asupra ziarului, pe care nu se învrednicise să-l frunzărească în ziua aceea.

Bîkov răsfoia ziarul, făcînd hîrtia să foşnească.

Alexei Petrovici sfîrşi de frunzărit ziarul, se gîndi o clipă, apoi îl împături şi îl vîrî în buzunarul hainei. Trebuie să-l ia cu dînsul, căci el reprezintă suflul Pămîntului, pulsul puternic al planetei natale, pe care ar vrea să-l simtă şi în îndepărtata lui cursă. Un simbol… Alexei oftă şi stinse lumina.

În. dimineaţa plecării, cerul era senin. La orele cinci nu mai dormea nimeni. S-au adunat cu toţii în salonul hotelului; unii şedeau în fotolii, alţii se plimbau de colo-colo. Cînd s-a servit gustarea de dimineaţă, au mîncat puţin şi fără poftă. Ermakov se făcea că nu observă nimic. Kraiuhin şi oaspeţii vorbeau în surdină. Apoi au venit maşinile. Cu toată ora matinală, străzile erau pline de oameni. Nu striga nimeni lozinci şi cuvinte de salut, nu venea nimeni să ofere buchete de flori. Oamenii stăteau pur şi simplu şi se uitau, dar se uitau aşa cum te uiţi la nişte rude sau la persoane apropiate care pleacă într-o călătorie lungă şi primejdioasă. Maşinile au ieşit afară din oraş.

Atunci i s-a întîmplat lui Bîkov un lucru de care multă vreme şi-a adus aminte mai tîrziu, nedumerit şi ruşinat. L-a cuprins o ciudată stare de înţepenire. Părea să se fi dedublat, privindu-se pe sine însuşi stînd deoparte, cu interes, dar incapabil să se concentreze.

Frînturi de gînduri îi roiau în cap şi nu putea reţine nici unul din ele.

În dreptul caponierelor îşi luară rămas bun. Bîkov strînse maşinal nişte mîini, simţind că i-a încremenit pe faţă un zîmbet stupid, pe care nu putea de fel să-l alunge. Kraiuhin îi spuse ceva, după care cei doi bărbaţi se îmbrăţişară şi se sărutară. Alexei încuviinţă din cap, cînd preşedintele comitetului executiv al Sovietului orăşenesc îi spuse şi el ceva, bătîndu-l pe umăr. Apoi se trase mai la o parte, tîrîndu-şi anevoie picioarele, pe care le simţea ca pe nişte butuci. Se uită la Spiţîn, care o cuprinsese pe Vera Nikolaevna pe după umeri, iar aceasta îl mîngîia pe obraji. Dauge îl apucă pe Alexei de braţ şi-l duse la maşină.

…Cînd îşi ridică ochii, Bîkov văzu deasupra lui suprafaţa convexă, masivă, cu sclipiri mate, a unui reactor, în sfîrşit îşi dădu seama ce-l împiedica. În creierul lui stăruia inconştient, dar lămurit, acelaşi gînd: „Pentru ultima oară. Pentru ultima oară”. Nu-şi putu aduce aminte cînd l-a fulgerat acest gînd, dar acum îi era cu neputinţă să se descotorosească de el.

— Ocupaţi-vă locurile! strigă Ermakov, cu o voce nefiresc de aspră.

Bîkov întoarse capul. Maşinile care îi aduseseră plecaseră. De jur-împrejur se întindea tundra netedă şi pustie.

— Alexei Petrovici, grăbeşte-te!

„Ultimii paşi pe pămînt” — îşi zise el, ascultînd cu o ciudată curiozitate o voce lăuntrică, în vreme ce se apropia de scara metalică. „Ultima înghiţitură de aer pămîntesc” — gîndi Bîkov cînd se apucă de marginea deschizăturii chepengului. Cineva — pare-se Iurkovski — îl îmbrînci supărat şi-l pofti să fie mai atent. „Ultima privire spre cerul albastru…” Chepengul se închise cu zgomot. Atunci Bîkov înţelese că-i era teamă. Pur şi simplu îi era frică. Se linişti numaidecît şi intră după Dauge în salon. Se aşezară în scaune — el, Dauge şi Iurkovski — şi se legară în tăcere cu curelele. Ermakov, Spiţîn şi Krutikov se aflau probabil în cabina de comandă. Bîkov se uită la iurkovski. Acesta părea supărat, pe nas îi apăruse o pată galbenă. „L-am atins totuşi zdravăn atunci…” — îşi zise Bîkov, încercînd o trecătoare părere de rău.

— Fiţi gata! răsună dintr-un difuzor invizibil vocea sonoră a lui Ermakov.

Se făcu o linişte mormîntală. Pentru o clipă Bîkov avu o senzaţie de greaţă şi simţi o stare de slăbiciune. Cu un uriaş efort de voinţă îşi învinse oribila senzaţie de neputinţă şi se uită cu coada ochiului la Dauge. Acesta privea concentrat drept înainte.

— Start!

De undeva de jos se auzi un bubuit ca de tunet. Deodată totul se deplasă din loc. Speteaza scaunului se lăsă moale peste trupul lui Bîkov. Inginerul închise ochii şi prin faţă i se perindară cercuri multicolore. Vuietul se înteţi, apoi se mai potoli şi, în cele din urmă, încetă cu desăvîrşire. Se făcu linişte. Bîkov se întoarse cu băgare de seamă înspre Dauge.

— De-acum n-o să te mai doară — spuse cu o voce limpede şi veselă Dauge. S-a dat plecarea.

Iurkovski se lovi deodată furios peste frunte.

— Ce te-a apucat? întrebă nedumerit Dauge.

— Ei, drăcie!… Am uitat aparatul electric de ras la hotel şi se pare că nu l-am scos din priză!

Bîkov îşi îndreptă cu oarecare greutate corpul, se frecă cu putere la tîmple şi răsuflă uşurat.